ICCJ. Decizia nr. 4838/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4838/2013
Dosar nr. 8789/101/2012
Şedinţa de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 888/2012 din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea către reclamantă a diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, că Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale şi niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuţie.
Curtea de Apel a mai reţinut că o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale şi că, pentru stabilirea competenţei materiale, în speţă este aplicabil criteriul rangului autorităţii care emite, prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate publică locală.
Chiar dacă reclamantul a chemat în judecată şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru ca acesta să fie obligat să recunoască diplomele şi certificatele de studii după emiterea acestora de către prima pârâtă, ceea ce ar atrage competenţa curţii de apel, curtea a constatat că această cerere este o cerere accesorie şi nu principală, ea depinzând de soarta acţiunii principale, şi, în atare situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 din C. proc. civ., unde se arată că acestea sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Prin sentinţa nr. 4694/2012 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat soluţionarea cererii de chemare în judecată până la pronunţarea unui regulator de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că Universitatea S.H. din Bucureşti este, conform Legii nr. 443/2002, instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ superior, care poate fi asimilată autorităţii publice centrale, având în vedere faptul că are competenţă ce se exercită la nivel naţional, pe întreg teritoriul ţării.
Tribunalul a invocat practică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007, nepublicată, prin care instanţa supremă a reţinut că dacă obiectul cauzei este contestarea unor acte emise de o instituţie de învăţământ superior, căreia prin lege i-a fost acordată personalitate juridică de drept privat şi a fost recunoscută utilitatea publică la nivel naţional, fiind asimilată potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 unei autorităţi publice centrale, sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Având în vedere motivele expuse mai sus, Tribunalul a reţinut că pârâta Universitatea S.H. Bucureşti este asimilată autorităţii publice centrale, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi a apreciat că în speţă nu este competent Tribunalul Mehedinţi, ci Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ fiscal.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., tribunalul a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantului, care este absolvent al Facultăţii de Psihologie din Bucureşti, Specializarea Psihologie, din cadrul Universităţii „S.H.”, promoţia 2009, dobândind titlul de licenţiat în Psihologie conform Adeverinţei din 10 iulie 2009.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ.
În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţa de faţă, reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul T.I., pe pârâta Universitatea S.H. şi pe chematul în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale (fost Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului), în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3502/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 486/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
