ICCJ. Decizia nr. 4886/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4886/2013
Dosar nr. 3924/2/2010
Şedinţa publică din 9 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul P.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.N., prin Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, anularea Deciziei nr. 17/CJ/85/2010 din 08 aprilie 2010 emisă de pârât.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că, prin actul de control al Curţii de Conturi din data de 18 septembrie 2009, ca urmare a efectuării auditului financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2008 la U.M.din Constanta, s-a reţinut comiterea unor abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea de prejudicii, respectiv că unitatea auditată a prejudiciat bugetul consolidat al statului cu suma de 57.985,73 lei, fiind calculate majorări de întârziere până la data controlului, de 24.401 lei.
În numeroase rânduri, cu prilejul contestaţiei, reclamantul a arătat ca veniturile proprii erau prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli în anii 2006, 2007, 2008 şi 2009, deşi în anii anteriori nu s-a aprobat pe baza unui proiect, doar pe anii 2008 şi 2009 exista proiectul UM , de care însă ordonatorul principal de credite nu a ţinut cont, astfel că, deşi ordonatorul principal de credite i-a stabilit în buget categoria de venituri şi cheltuieli proprii, în realitate această categorie era destinată doar încasării diferitelor sume, nu şi pentru păstrarea în cont a vreunei sume de bani încasate din prestarea de activităţi.
Reclamantul a mai precizat că, pentru anul 2008, veniturile proprii dar şi veniturile bugetare s-au reţinut ca venituri proprii, dar pentru anul 2009 toate aceste venituri s-au vărsat la bugetul de stat, nemaifiind păstrate venituri proprii, deşi bugetul aprobat prevedea această categorie.
Susţinând că a avut baza legală pentru a considera drept venituri proprii sumele încasate din activităţi de închiriere a altor spatii decât căminele de garnizoană, reclamantul a invocat prevederile Ordinului M.A.N. nr. M128/2008, dispoziţiile Legii nr. 500/2002, ale Legii nr. 346/2006, ale H.G. nr. 253/2003 şi ale H.G. nr. 567/2003.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M.A.N. prin Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 7734 din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Popîrlan Stan în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. prin Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia auditori publici externi din cadrul Camerei de Conturi Constanţa au efectuat, în perioada 14 august -24 septembrie 2009, auditul financiar asupra contului de execuţie a bugetului de stat pe anul 2008 la U.M. Constanţa- Batalion Stat Major şi Deservire al Statului Major al Forţelor Navale din cadrul M.A.N.
În perioada supusă controlului şi în timpul controlului, conducerea executivă a unităţii a fost asigurată de reclamant, în calitate de comandant al unităţii şi I.A., având funcţia de contabil şef, iar rezultatele controlului au fost menţionate în procesul – verbal de constatare din 18 septembrie 2009, înregistrat sub nr. A 14996 din 29 septembrie 2009 la U.M. Bucureşti, în care au fost reţinute abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea de prejudicii.
Astfel, în perioada 01 ianuarie -31 decembrie 2008, instituţia auditată a realizat, ca urmare a efectuării de prestări servicii, venituri bugetare pe care nu le-a virat la bugetul de stat, conform prevederilor legale în vigoare, valoarea veniturilor nevirate fiind de 57.985,73 lei, iar această sumă nu a reprezentat venituri proprii, în opinia organului de control, deci nu trebuia reţinută la nivelul entităţii, ci virată la bugetul de stat, conform art. 75 din Legea nr. 500/2002. Totodată, au fost calculate majorări de întârziere până la data de 18 septembrie 2009 în sumă de 24.401 lei.
În baza procesului–verbal menţionat a fost emisă Decizia nr. 31 din 29 septembrie 2009 de Camera de Conturi a judeţului Constanţa, prin care s-a constatat nevirarea veniturilor bugetare realizate în anul 2008 de entitate, din activitatea de închiriere spaţii Cămine Militare aflate în administrarea sa.
Curtea a mai constatat că, prin Raportul nr. A/5373 din 24 septembrie 2009, reclamantul în calitate de comandant al U.M. din Constanţa, a solicitat numirea unei comisii de cercetare administrativă din cadrul Statului Major al Forţelor Navale, în scopul stabilirii răspunderii materiale pentru paguba de 24.401 lei reprezentând majorări de întârziere.
Comisia de cercetare administrativă a încheiat procesul – verbal nr. A/16830 din 13 noiembrie 2009 în care s-a menţionat că, prin dispunerea plăţii acestei sume de către reclamant în calitate de ordonator de credite şi efectuarea acestei operaţiuni din veniturile proprii ale unităţii, de către contabilul şef, s-a produs o cheltuială nelegală, conform dispoziţiilor pct. 3 lit. k) din Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din M.A.N., aprobate prin Ordinul M.A.N. nr. M/5/1999, fiind afectate veniturile proprii ale unităţii pentru îndeplinirea sarcinilor previzionate prin bugetul aprobat.
S-a considerat că plata sumei de 24.401 lei constituie o pagubă în sensul Instrucţiunilor invocate, vinovăţia pentru producerea acesteia aparţinând reclamantului, în calitate de comandant al unităţii, pentru suma de 12.200,5 lei şi contabilului şef pentru suma de 12.200,5 lei, potrivit prevederilor art. 25 din O.G. nr. 121/1998 şi pct. 68 din Instrucţiunile anterior menţionate şi, în consecinţă, s-a propus recuperarea pagubei de la cele două persoane şi emiterea deciziilor de imputare de către şeful secţiei financiar – contabile a U.M. din Bucureşti, înscrierea în evidenţa contabilă a U.M. din Constanţa a valorii pagubei în sumă de 24.401 lei şi îndeplinirea procedurii de aducere la cunoştinţa persoanelor obligate la plată.
În baza procesului – verbal de cercetare administrativă a fost emisă Decizia de imputare nr. A/17484 din 3 decembrie 2009, prin care a fost angajată răspunderea materială pentru suma de 12.200,5 lei în sarcina reclamantului – comandantul unităţii, având calitatea de ordonator terţiar de credite, care a dispus efectuarea plăţii, prin încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 14 din Legea nr. 500/2002.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul a formulat contestaţie împotriva Deciziei de imputare, înregistrată sub nr. A/6772 din 16 decembrie 2009 la U.M. din Constanţa, contestaţie care a fost respinsă prin Hotărârea nr. A/879/26 ianuarie 2010 a Statului Major al Forţelor Navale, avându-se în vedere procesul verbal de soluţionare a contestaţiei nr. A/774 din 22 ianuarie 2010, că împotriva hotărârii de respingere a contestaţiei, reclamantul a depus plângere la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, înregistrată sub nr. A/710 din 10 februarie 2010 la U.M.din Constanţa, iar prin Decizia administrativ – jurisdicţională nr. 17/CJ85/2010 din 08 aprilie 2010, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.N. a respins plângerea, cu majoritate de voturi, menţinând răspunderea materială a reclamantului stabilită prin Decizia de imputare nr. A/6497 din 30 iunie 2009 emisă de comandantul U.M.din Bucureşti.
Analizând situaţia de fapt expusă de părţi şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Curtea a constatat că, în anul 2008, U.M. din Constanţa a încasat venituri în sumă totală de 343.714, 70 lei reprezentând contravaloarea efectuării unor prestări de servicii de către terţi care au constat, printre altele, în închirieri spaţii cămine militare în sumă de 57.985.73 lei, ce reprezenta un venit ce trebuia virat la bugetul de stat, în mod eronat fiind considerat venit propriu.
Reclamantul, comandant al unităţii militare, în calitate de ordonator terţiar de credite, a dispus virarea la bugetul de stat a sumei de 57.985, 73 lei, prin ordinul de plată nr. 985/18 septembrie 2009, prin care a fost efectuată şi plata majorărilor de întârziere aferente acestei sume, în cuantum de 24.401 lei, din veniturile proprii ale unităţii.
Curtea a apreciat că plata majorărilor de întârziere nu putea fi dispusă din veniturile proprii ale unităţii militare, având în vedere că prin legile bugetare anuale sunt autorizate veniturile şi cheltuielile bugetare, iar la partea de cheltuieli, sumele aprobate prin bugetul de venituri şi cheltuieli al U.M. nu sunt destinate majorărilor de întârziere, penalităţilor, amenzilor.
Examinând prevederile Legii nr. 500/2002, prima instanţă a apreciat că susţinerile reclamantului privind considerarea veniturilor obţinute din închirierea spaţiilor căminelor militare ca fiind venituri proprii ale unităţii militare, cu referire la situaţia bugetului de venituri şi cheltuieli din anii anteriori, nu constituie argumente în soluţionarea favorabilă a cauzei, în condiţiile în care în Instrucţiunile ministrului apărării naţionale nr. M 95/2006 se precizează în mod clar că acestea se fac venit la bugetul de stat, nefiind aplicabile acestor venituri prevederile H.G. nr. 253/2003, privind aprobarea înfiinţării pe lângă M.A.N. a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, având în vedere că reglementează regimul veniturilor obţinute de unităţi din subordinea M.A.N. numai din activităţi finanţate integral din venituri proprii, or căminele militare sunt finanţate din credite bugetare acordate de la bugetul de stat şi, în completare, din venituri proprii obţinute numai din încasarea tarifelor de cazare.
Aceleaşi considerente au fost reţinute şi cu privire la inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor H.G. nr. 567/2003 privind aprobarea înfiinţării pe lângă M.A.N. şi unităţile din subordinea sa a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, la art. 1 lit. b) prevăzându-se că se aprobă înfiinţarea următoarelor activităţi finanţate integral din venituri proprii, efectuate de cercurile militare, activităţi de închiriere a spaţiilor şi a altor bunuri, astfel încât este neîntemeiată susţinerea reclamantului că aceste două hotărâri de Guvern permit încadrarea veniturilor respective ca venituri proprii.
Curtea a apreciat că nu se poate reţine existenţa culpei doar în privinţa persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul compartimentului financiar contabil al unităţii militare, având în vedere Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M5/1995 pentru aplicarea prevederilor O.G. 121/1998, care la art. 52 lit. m) stabileşte că una dintre atribuţiile care revin comandantului unităţii militare este aceea de a urmări respectarea dispoziţiilor legale privind folosirea eficientă a fondurilor băneşti şi prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare.
Pe de altă parte, a considerat judecătorul fondului, concluziile expertizei contabile efectuate în cauză nu pot fi avute în vedere la soluţionarea favorabilă a cauzei, întrucât se bazează pe aprecierea expertului că veniturile în sumă de 57.985,73 lei sunt venituri extrabugetare (proprii) obţinute din închirierea căminelor militare în vederea organizării de evenimente.
Curtea a apreciat că aceste venituri nu erau venituri proprii ale unităţilor militare, ci venituri care trebuiau virate la bugetul de stat, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile H.G. 253/2003 şi H.G. 567/2003 care se referă exclusiv la veniturile obţinute din activităţi finanţate integral din venituri proprii, în această categorie neîncadrându-se veniturile în discuţie, întrucât căminele militare sunt finanţate de la bugetul de stat şi doar în completare din venituri proprii.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 6 din Ordinul M.A.N. nr. M5/1999 pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului pentru suma de 12.200,5 lei, actele administrative prin care se stabileşte această răspundere fiind legale.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul P.S. a declarat recurs, invocând ca temei de drept al căii de atac exercitate, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Prin motive de recurs succint înfăţişate, recurentul a susţinut că actul juridic dedus judecăţii a fost interpretat greşit şi totodată a menţionat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii.
În esenţă, recurentul făcând trimitere la actele administrative contestate a menţionat că decizia atacată reţine, fără temei legal, paguba, ca element al răspunderii materiale în sarcina reclamantului şi a arătat că, potrivit pct. 5 din O.M.F. nr. 1046/2008 şi a cap.5 alin. (5) din Raportul de expertiză, corecţia putea fi înregistrată în contabilitate şi debitul putea fi achitat ulterior datei de 30 ianuarie 2009.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor sumare formulate de recurent, raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la prevederile legale incidente şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte reţine că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a antrena fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor arătate în cele ce urmează.
Expunerea rezumativă, de mai sus, a considerentelor sentinţei recurate atestă că recurentul-reclamant P.S. a investit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a Deciziei administrative nr. 17/CJ85/2010 din data de 8 aprilie 2010, emisă de intimatul M.A.N., Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999 şi pct. 115 lit. b) din Instrucţiunile privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din M.A.N.
Prin această decizie administrativ jurisdicţională, cu majoritate de voturi, a fost respinsă plângerea formulată de recurentul-reclamant împotriva Deciziei de imputare nr. A-17484 din 3 decembrie 2009, cu consecinţa menţinerii răspunderii materiale în sarcina acestuia, astfel cum a fost stabilită, pentru suma de 12.200,50 lei, reprezentând „majorări de întârziere la plata către bugetul consolidat al statului a sumei de 57.985,73 lei”.
Apreciind că nu se impune, în contextul examinării motivelor de recurs, reluarea tuturor aspectelor vizând situaţia de fapt, dată fiind analiza detaliată întreprinsă de instanţa de fond, sub acest aspect, Înalta Curte răspunzând punctual criticilor formulate de recurent observă că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., la care a făcut trimitere recurentul.
4.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel cum s-a arătat în mod constant în doctrină dar şi în jurisprudenţa în materie, acest motiv de modificare a hotărârii atacate pe calea recursului priveşte situaţia în care deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanţa îi schimbă „natura” ori „înţelesul”.
O atare ipoteză legală nu este însă, în mod evident, incidentă în cauză, instanţa de fond examinând legalitatea deciziei administrativ jurisdicţionale, cu care a fost investită, fără a schimba însă nici natura şi nici înţelesul acesteia.
Mai mult, este de reţinut că recurentul, prin motivele de recurs formulate nu a arătat în ce anume constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic, simpla afirmaţie în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul fondat pe un atare motiv.
4.2. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi criticile vizând greşita aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului, analizând legalitatea şi temeinicia actului administrativ jurisdicţional atacat a realizat o corectă interpretare a textelor de lege cuprinse în Legea nr. 500/2002 şi respectiv în H.G. nr. 253/2003 şi H.G. nr. 567/2003, raportat la situaţia de fapt, respectiv la stabilirea naturii juridice a veniturilor în sumă de 57.985,73 lei, în sensul că acestea nu erau venituri proprii ale unităţilor militare, ci venituri care trebuiau virate la bugetul de stat.
Mai mult, încadrarea veniturilor în această categorie, raportat la prevederile legale arătate s-a realizat printr-o minuţioasă şi detaliată analiză, argumentele înfăţişate, pe care şi Înalta Curte le apreciază ca fiind legale şi pertinente, demonstrând şi justificând totodată înlăturarea expertizei contabile efectuată în cauză, fundamentată pe o apreciere eronată a expertului desemnat, faţă de textele de lege incidente.
În fine, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut şi întrunirea cumulativă, potrivit art. 6 din Ordinul M.A.N. nr. 175/1999, a condiţiilor prevăzute pentru antrenarea răspunderii materiale a militarilor, cu referire specială la cerinţa vinovăţiei, cu intenţie sau din culpă.
Actele şi lucrările dosarului, respectiv, procesele verbale de constatare din 18 septembrie 2009 întocmite de Camera de Conturi Constanţa, Decizia de imputare nr. A12484 din 3 decembrie 2009, contestaţiile şi deciziile emise în procedura administrativ jurisdicţională, conduc la concluzia, legal şi temeinic reţinută, că prin dispoziţia dată de recurentul-reclamant, în calitatea sa de comandant al U.M. de efectuare a plăţii majorărilor de întârziere reţinute, din veniturile proprii, au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (2), ale art. 10 alin. (2) şi cele ale art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, deşi astfel cum s-a reţinut şi în cursul cercetării administrative, punctele de vedere formulate de economistul şi consilierul juridic recomandau virarea veniturilor realizate în anul 2008, la bugetul de stat.
Relevantă în conturarea culpei/vinovăţiei reţinute în sarcina recurentului, în producerea prejudiciului stabilit prin plata nelegală, a sumei de 24.401 lei din veniturile proprii ale unităţii şi a antrenării răspunderii materiale a recurentului, în solidar cu contabilul şef al unităţii, prezintă şi împrejurările de fapt, demonstrate în cauză în sensul că recurentul nu a efectuat vărsămintele către bugetul de stat, la termenele legale, a sumelor provenite din închirierea pe termen limitat a spaţiilor, ceea ce a şi condus la calculul majorărilor de întârziere imputate.
În plus, prin legile bugetare anuale, care autorizează cheltuielile bugetare, pentru U.M. din Constanţa, la partea de cheltuieli nu a fost aprobată plata majorărilor de întârziere, amenzilor şi penalităţilor, însă cu toate acestea, recurentul, în calitate de ordonator terţiar de credite, a dispus plata nelegală a majorărilor de întârziere din veniturile proprii ale unităţii.
Faţă de toate cele mai sus arătate, ce demonstrează temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge aşadar ca nefondat, recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.S. împotriva sentinţei civile nr. 7734 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4878/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4891/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
