ICCJ. Decizia nr. 4967/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4967/2013
Dosar nr. 47/57/2011
Şedinţa publică de la 11 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanta SC P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, anularea Deciziei nr. 9 din 27 ianuarie 2011 privind soluţionarea contestaţiei, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 945 din 26 august 2010, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 11359 din 26 august 2010 şi a Dispoziţiei de măsuri 284 din 26 august 2010 şi exonerarea reclamantei de plata următoarelor sume: 72.862 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar pentru perioada 2007-2010 şi 35.390 lei cu titlul de accesorii, 876.401 lei cu titlul de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice şi 326.160 lei cu titlul de accesorii.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că impozitul suplimentar pe profit este stabilit cu aplicarea greşită în timp a prevederilor legale şi în condiţiile în care din vânzarea imobilului nu s-a obţinut un profit; că suma de 433.866 lei pentru care nu s-a acordat, în anul 2009, drept de deducere reprezintă cheltuieli cu redevenţele în sensul art. 7 pct. 28 din C. fisc.; în ceea ce priveşte determinarea bazei de impunere suplimentară în sumă de 5.477.506 lei privind impozitul pe veniturile din dividende, aceasta s-a făcut prin ignorarea dispoziţiilor art. 67 şi 111 din Legea nr. 31/1990, a prevederilor art. 268 şi 271 din Ordinul M.F.P. 1752/2005 şi a documentelor contabile.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii pentru partea privind impozitul pe dividende întrucât prin Decizia nr. 9 din 27 ianuarie 2011 a fost suspendată soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă astfel că nu există o soluţie pe fond care să poată fi atacată în condiţiile art. 218 C. proc. fisc.
În ce priveşte partea din acţiune privitoare la modul de determinarea a impozitului pe profit suplimentar şi a accesoriilor acestuia, a solicitat respingerea ca neîntemeiată.
Prin precizarea de acţiune depusă la data de 23 februarie 2011, reclamanta a arătat că, faţă de modul de soluţionare a contestaţiei, solicită anularea pct. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 9/27 ianuarie 2011 în sensul că solicită obligarea pârâtei să soluţioneze contestaţia reclamantei cu privire la suma de 1.202.561 lei reprezentând impozit pe dividende suplimentar şi accesoriile aferente.
Prin încheierea din 06 aprilie 2011 instanţa a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
În probaţiune au fost depuse actele atacate şi actele la care acestea făceau referire şi s-a efectuat o expertiză contabilă la solicitarea reclamantei.
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 26 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL
În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a expus următoarele considerente:
a) Cu privire la impozitul pe profit suplimentar în sumă de 3.443 lei, pentru anul 2007.
SC P. SRL Brad a beneficiat de scutire la plata impozitului pe profit până la 31 decembrie 2008 in baza certificatului de investitor in zona defavorizată, scutire prevăzuta la art. 6 lit. c) din O.U.G. nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate.
Reclamanta a vândut persoanelor fizice R.C.P. si S.F. imobilul situat în comuna Gilău, Someşul Cald cu terenul aferent, întocmind factura fiscala din 04 septembrie 2007 în valoare de 42.017 lei fără TVA (f.122) si înregistrând venitul obţinut in contul 7583 „Venituri din vânzarea activelor”.
La 31 decembrie 2007 reclamanta a considerat ca este scutită la plata impozitului pe profit în baza certificatului de investitor in zona defavorizată şi nu a determinat impozit pe profit, neînregistrând în evidenţa contabilă impozit pe profit şi nedeclarând impozit pe profit datorat, cu motivarea că din vânzarea imobilului nu s-a obţinut profit.
Examinând susţinerile părţilor, concluziile expertului şi dispoziţiile legale incidente, prima instanţă a apreciat că o peraţiunea de vânzare a imobilului se încadrează în categoria vânzare de active corporale, iar profitul obţinut din vânzare se obţine prin raportarea preţului de vânzare (în speţă 42.016,81 lei) - care are natura unui venit indiferent de cuantumul său - la totalul veniturilor obţinute în anul 2007 (5.986.244,43 lei).
b) Cu privire la impozitul pe profit suplimentar în sumă de 69419 lei, pentru anul 2009.
Între SC P. SRL în calitate de beneficiar de servicii şi SC Q. SRL Cluj Napoca în calitate de furnizor de servicii, a fost încheiat un contract de furnizare de servicii Know-how nr. 1/2004, al cărui obiect l-a constituit furnizarea de către SC Q. SRL Cluj Napoca prin specialiştii săi calificaţi in domeniu, de informaţii cu privire la experienţa Industriala si comerciala necesara pentru asimilarea de noi produse, pentru aplicarea unor procedee mai performante economic şi pentru reorganizarea pe principii mai moderne a fabricării si comercializării precum şi furnizarea de date ştiinţifice pentru „formularea de produse” cu o competitivitate ridicata, avându-se in vedere produsele C.S.C., P.C., L., M., Ceai Verde capsule, A. capsule.
Termenul de aplicare a contractului a fost de 5 ani de zile, plata serviciilor de know-how prestate de furnizor urmând să se facă după emiterea unor facturi la sfârşitul perioadei la care se refera contractul, prin achitarea unei sume globale calculată din profitul brut obţinut în urma facturării şi comercializării pe timpul existenţei contractului a fiecărui produs în parte, ulterior prelungindu-se durata contractului cu încă 3 luni, prin actul adiţional nr. 1 din 22 martie 2004
Curtea a apreciat că datele şi informaţiile puse la dispoziţie de către prestatorul SC Q. SRL se înscriu definiţia unui activ necorporal asimilat, prevăzut de art. 7 lit. d) Legea nr. 15/1994, iar cheltuielile respective urmează regimul stabilit de art. 24 pct. 10 teza I din C. fisc., potrivit căruia cheltuielile aferente achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau fabrică şi alte valori similare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care din punct de vedere contabil reprezintă imobilizări necorporale se recuperează prin intermediul deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după caz, în speţă de 5 ani, neputându-se deroga prin clauze contractuale de la regimul fiscal stabilit prin norme imperative.
c) Cu privire la solicitarea de anulare a pct. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 9 din 27 ianuarie 2011 în sensul de a se dispune obligarea pârâtei să soluţioneze contestaţia reclamantei cu privire la suma de 1.202.561 lei reprezentând impozit pe dividende suplimentar şi accesoriile aferente curtea reţine că nici aceasta nu este întemeiată.
Instanţa fondului a constatat că, reţinând faptul că administratorii societăţii reclamante au dispus repartizarea în anul 2008 a sumei de 7.066.411 lei cu titlul de dividende, fără ca această sumă să se regăsească în totalitate în profiturile realizate, organul de inspecţie fiscală a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Brad în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
A apreciat că, întrucât există o evidentă legătură între soluţia ce urmează a se da cu privire la contestaţia depusă şi soluţia ce urmează a fi dată în acţiunea penală în mod corect a procedat organul de soluţionare a contestaţiei la suspendarea cauzei potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Faptul că sesizarea organului de urmărire penală s-a realizat după demararea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei dar înainte de finalizarea ei nu reprezintă o cauză de nulitate a sesizării din punctul de vedere al dreptului administrativ. În lipsa unei sancţiuni exprese şi a existenţei unei vătămări a reclamantei (executarea actului administrativ fiscal fiind suspendată) critica formulată cu privire la acest aspect nu este aptă să conducă la desfiinţarea soluţiei de suspendare a cursului procedurii administrative.
A mai reţinut că relativ la Dispoziţia de măsuri 284 din 26 august 2010 nu s-au înregistrat critici distincte, acesteia aplicându-i-se soluţia pronunţată cu privire la celelalte acte atacate.
1. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 316 din 26 octombrie 2011 a formulat recurs reclamanta SC P. SRL, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii sale, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, s-au reluat criticile de nelegalitate aduse actelor contestate în acţiunea introductivă de instanţă şi s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie şi a nesocotit probele administrate în cauză.
S-a criticat faptul că instanţa de fond a ignorat concluziile experţilor, care au indicat faptul că actele contestate sunt nelegale, şi s-a bazat, în considerentele sale, în totalitate, pe apărările pârâtei; s-a criticat interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 728/2001, conţinutului contractului de know-how şi implicaţiilor fiscale ale acestuia; s-a arătat că organele fiscale au dispus în mod nelegal suspendarea soluţionării contestaţiei recurentei-reclamante privind stabilirea impozitului pe dividende, cu consecinţe prejudiciabile pentru recurentă, mai ales în condiţiile în care în dosarul penal respectiv nu s-au mai efectuat acte de urmărire şi deci soluţionarea acestuia este incertă.
1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi înscrisurile cauzei, raportat la susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, şi îl va respinge, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect aspectele de fapt şi de drept relevante, în raport de susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente, şi a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.
Recurenta-reclamantă a SC P. SRL a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 9 din 27 ianuarie 2011 prin care s-a respins contestaţia administrativă formulat de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 945 din 26 august 2010, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 11359 din 26 august 2010 şi a Dispoziţiei de măsuri 284 din 26 august 2010, cu consecinţa anulării acestor acte, prin care au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare constând în 72.862 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar pentru perioada 2007-2010 şi 35.390 lei cu titlul de accesorii, 876.401 lei cu titlul de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice şi 326.160 lei cu titlul de accesorii, reprezentând majorări.
Recurenta-reclamantă a criticat actele contestate argumentând, în esenţă, că impozitul suplimentar pe profit este stabilit cu aplicarea greşită în timp a prevederilor legale şi în condiţiile în care din vânzarea imobilului nu s-a obţinut un profit; că suma de 433.866 lei pentru care nu s-a acordat, în anul 2009, drept de deducere reprezintă cheltuieli cu redevenţele în sensul art. 7 pct. 28 din Codul fiscal; în ceea ce priveşte determinarea bazei de impunere suplimentară în sumă de 5.477.506 lei privind impozitul pe veniturile din dividende, aceasta s-a făcut prin ignorarea dispoziţiilor art. 67 şi 111 din Legea nr. 31/1990, a prevederilor art. 268 şi 271 din Ordinul M.F.P. 1752/2005 şi a documentelor contabile.
Prima instanţă a verificat punctual toate motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, ajungând la concluzia că actele administrativ fiscale sunt legale.
Această concluzie este corectă.
Astfel, în ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 3443 ca urmare a vânzării de active corporale, în mod corect a fost făcută aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 728/2001, interpretate prin prisma dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din acelaşi act normativ, care prevăd, fără echivoc, că „partea din profitul impozabil, aferentă fiecărei operaţiuni/ activităţi prevăzute la alineatul precedent, este cea care corespunde ponderii veniturilor obţinute din aceste operaţiuni/activităţi în volumul total al veniturilor”, stabilind, astfel, în mod direct, modul de calcul al acestui tip de profit în vederea impozitării.
În acest context, se constată că în mod corect au fost respinse susţinerile reclamantei şi cele ale expertului contabil potrivit căreia profitul trebuie să rezulte din raportarea preţului de vânzare la valoarea contabilă rămasă neamortizată cu motivarea că această variantă este contrară dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 728/2001.
Relativ la contractul de know-how încheiat între recurentă şi SC Q. SRL, Înalta Curte reţine că, contrar susţinerilor recurentei, datele şi informaţiile puse la dispoziţie de către prestator se constituie ca active lipsite de suport material dar care sunt utilizate în procesul de producţie şi se încadrează în categoria activelor necorporale asimilate prevăzută de art. 7 lit. d) din L egea 15/1994, regimul fiscal al acestora fiind conturat de art. 13 din acest act normativ, în sensul amortizării.
Relevante în speţă sunt şi dispoziţiile art. 24 pct. 10 teza I C. fisc., potrivit căruia cheltuielile aferente achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau fabrică şi alte valori similare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care din punct de vedere contabil reprezintă imobilizări necorporale se recuperează prin intermediul deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după caz, părţile neputând deroga de la această prevedere.
Concluziile expertizei financiar-contabile realizate în cauză sunt de reţinut în măsura în care se raportează la starea de fapt a contractului; interpretarea dispoziţiilor legale şi aprecierea nelegalităţii actelor fiscale reprezintă, însă, operaţiuni care revin exclusiv instanţei de judecată.
Expertiza financiar-contabilă reprezintă, în esenţă,un mijloc de probă, pertinenţa şi relevanţa concluziilor acesteia urmând a fi apreciată de către instanţă, care poate alege să o înlăture, motiva, în parte sau în tot, aşa cum, în speţă, a ales să facă instanţa de fond.
Chiar dacă în speţă a fost dispusă expertiză, instanţa are libertatea de a înlătura concluziile acesteia, atâta timp cât motivarea hotărârii corespunde exigenţelor art. 261 C. proc. civ.
În continuare, nu pot fi reţinute aspecte de nelegalitate nici în ceea ce priveşte suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de către recurenta-reclamantă referitor la impozitul pe dividendele distribuite persoanelor fizice.
Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., „organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă”.
Este nerelevantă împrejurarea că la data formulării contestaţiei de către reclamantă nu exista o plângere penală, ci aceasta a fost formulată ulterior, deoarece art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu distinge cu privire la momentul în care se face sesizarea organelor în drept în legătură cu indiciile săvârşirii unei infracţiuni, ci menţionează doar condiţia să existe „o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă”, ca urmare a constatării acelei infracţiuni.
Aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 9 din 27 ianuarie 2011, temeiul suspendării soluţionării contestaţiei, cu privire la aceste sume, îl constituie strânsa interdependenţă între constatările organelor de inspecţie fiscală măsurile dispuse prin decizia de impunere nr. 945 din 26 august 2010 şi indiciile privind existenţa, din această perspectivă, a infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
Potrivit textului de lege sus-menţionat, organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda soluţionarea cauzei când se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În speţă, se constată, aşa cum a apreciat şi instanţa de fond, că există o legătură necesară între cercetările efectuate asupra societăţii comerciale menţionate şi creanţe fiscale contestate de recurenta-reclamantă, în condiţiile art. 205 C. proc. fisc.
În fine, Dispoziţia de măsuri 284 din 26 august 2010 este integrată ansamblului actelor fiscale contestate în prezenta cauză, acesteia aplicându-i-se soluţia pronunţată cu privire la celelalte acte atacate.
În raport de toate cele mai sus arătate, constatând că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC P. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge recursul declarat de SC P. SRL împotriva sentinţei nr. 316/2011 din 26 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4901/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4968/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
