ICCJ. Decizia nr. 527/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 527/2013
Dosar nr. 1301/33/2011
Şedinţa publică de la 1 februarie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 septembrie 2011 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul O.I., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „C.C.S.D.”), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- obligarea pârâtei să emită în favoarea reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 5.310 mp înscris în CF Cluj-Napoca sub A+2, situat în Cluj str. Câmpului (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „imobilul în litigiu”), la care este îndreptăţit conform Dispoziţiei nr. 4003 din 20 iunie 2008 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, la valoarea stabilită printr-o expertiză de specialitate de un expert autorizat;
- obligarea pârâtei să plătească 1.000 lei pe zi de întârziere cu titlu de penalităţi pentru fiecare zi de întârziere nejustificată la eliberarea deciziei;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în caz de opunere la admiterea acţiunii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că a parcurs celelalte etape prevăzute în Legea 10/2001, iar, în momentul de faţă, dosarul se află în evidenţele pârâtei în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, acesta fiindu-i transmis de către unitatea deţinătoare încă din anul 2010. În consecinţă, reclamantul solicită obligarea pârâtei ca, în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, urmare a evaluării efectuate în condiţiile art. 16 alin. (5) şi (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu.
Reclamantul invocă principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la aceeaşi Convenţie.
2. Soluţia pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 713 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul O.I. împotriva pârâtei C.C.S.D., şi în consecinţă:
- a obligat pârâta C.C.S.D. la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în Dosarul nr. 35684/ CC pentru imobilul în litigiu, în cel mai scurt termen posibil;
- a respins celelalte petite;
- a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.614,00 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din analiza procedurii administrative reglementate de Titlul VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, rezultă că intenţia legiuitorului este de a asigura o despăgubire justă şi echitabilă în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională, iar o astfel de despăgubire nu poate fi asigurată decât în condiţiile acordării sumelor integral şi actualizate având în vedere că acestea au fost determinate în raport de datele cunoscute la momentul stabilirii însă nu urmează a fi achitate în bani, iar principiile de acordare a titlurilor de participare la fond au fost afirmate în acest sens.
Prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca i s-a recunoscut reclamantului dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, iar, faţă de această împrejurare de fapt, reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Reclamantul este în posesia unui drept de creanţă, drept pe care jurisprudenţa C.E.D.O. îl califică ca un bun în sensul amintit, iar principiul subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instituie în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a preveni încălcarea drepturilor.
Raportat la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din aceeaşi Convenţie, instanţa a reţinut că, prin condiţionarea soluţionării dosarelor de elementul ordinii înregistrării cererilor introdus de comisie, care implică imposibilitatea definirii cel puţin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluţionării cererii, nu constituie o justificare pertinentă ce poate fi opusă astfel cu succes ca temei pentru nesoluţionarea cererii având ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire.
Reclamantul a parcurs procedurile instituite în favoarea sa raportat la etapa de soluţionare în care se află litigiul derulat, iar acţiunea apare ca fiind întemeiată în ceea ce priveşte solicitarea vizând la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în Dosarul nr. 35684/ CC.
Pretenţiile reclamantului vizând obligarea pârâtei în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a executării nu pot fi apreciate ca fiind de natura despăgubirilor pentru daune morale sau materiale cauzate de către autoritate, acestea fiind în fapt daune cominatorii solicitate de reclamant, care apar ca fiind incompatibile cu normele care reglementează materia contenciosului administrativ şi în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Cheltuielile de judecată solicitate apar ca fiind justificate, dovada efectuării acestora fiind prezentată la fila 54 a dosarului de fond, iar, în raport cu poziţia procesuală a pârâtei, sunt incidente prevederile art. 274 C. proc. civ., întrucât culpa pentru declanşarea demersului judiciar aparţine pârâtei.
3. Recursurile declarate în cauză
3.1. Recursul declarat de reclamantul O.I.
Împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul O.I., în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea sa de obligare a pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin raport de expertiză. Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în cuprinsul cărora se arată că „ în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/ dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului ”. Totodată, recurentul-reclamant învederează faptul că raportul tehnic de evaluare a fost întocmit de un expert ANEVAR, iar ignorarea cererii sale duce la tergiversarea nejustificată a soluţionării cererii sale legitime, contrar necesităţii de respectare a termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Printr-o a doua critică din recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea sa de obligare a pârâtei la plata unor penalităţi de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată în eliberarea deciziei, raportându-se la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deşi penalităţile au fost solicitate în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
3.2. Recursul declarat de pârâta C.C.S.D.
Î mpotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta C.C.S.D., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a obligat C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire şi a reţinut faptul că autoritatea pârâtă a nesocotit principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dispoziţiile art. 1 din Protcolul adiţional nr. 1 la aceeaşi Convenţie.
În esenţă, recurenta-pârâtă arată că pârâta C.C.S.D. îşi exercită atribuţiile în procedura reglementată de Titlul VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia sunt parcurse mai multe etape, şi anume: etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor şi etapa evaluării, procedura fiind finalizată prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Susţine recurenta-pârâtă că, prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 4003/2008 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, fără a fi identificată suprafaţa terenului, astfel că, prin procesul-verbal din 27 ianuarie 2010, dosarul a fost returnat primăriei în vederea menţionării în dispoziţie a suprafeţei şi pentru ataşarea la dosar a înscrisurilor din care să reiasă că fostul proprietar tabular, O.V., a fost membru al Cooperativei Agricole de Producţie „Înfrăţirea”, suprafaţa de teren cu care acesta s-a înscris în cooperativă, pentru precizarea expresă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, incidente cauzei, precum şi pentru completarea dosarului administrativ cu certificatul de moştenitor emis de pe urma defunctului Oprea Vasile şi cu situaţia juridică a terenului respectiv cu motivarea imposibilităţii de restituire în natură, totală sau parţială. În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că aparţine unităţii notificate competenţa de stabilire a întinderii dreptului de proprietate şi nu cade în sarcina C.C.S.D. şi a evaluatorului desemnat de C.C.S.D. competenţa de identificare a imobilului.
Sub aspectul obligăriila plata cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă susţine că, faţă de obiectul cauzei şi munca îndeplinită de avocat, cheltuielile de judecată acordate sunt nejustificat de mari, motiv pentru care solicită reducerea acestora. Totodată, precizează că pârârta C.C.S.D. este o entitate fără personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi nu are buget propriu, astfel că nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată acordate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor din cele două recursuri, în raport cu art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
În esenţă, reclamantul O.I. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulată în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtei de a emite titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu, la valoarea stabilită printr-o expertiză de specialitate de un expert autorizat, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 lei pe zi de întârziere cu titlu de penalităţi pentru fiecare zi de întârziere nejustificată la eliberarea deciziei şi la plata cheltuielilor de judecată.
Din analiza lucrărilor cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
- în calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, reclamantul O.I. a depus notificare în anul 2001, înregistrată la executorul judecătoresc C.M. sub nr. 1196 din 14 august 2001;
- Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziţia nr. 3899 din 28 februarie 2007, prin care a respins notificarea formulată de O.I., cu motivarea că persoana nu face dovada legăturii cu proprietarul imobilului;
- ulterior, Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziţia nr. 4003 din 20 iunie 2008, prin care a modificat art. 1 din Dispoziţia nr. 3899 din 28 februarie 2007, în sensul propunerii de despăgubiri în condiţiile Titlului VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul în litigiu, în favoarea reclamantului O.I.
- dosarul administrativ de despăgubire a fost transmis la C.C.S.D. în anul 2008, unde a fost înregistrat sub nr. 35684/ CC.
1. Cu referire la recursul declarat de reclamantul O.I.
Criticile recurentului-reclamant referitoare la cererea sa de obligare a pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin raport de expertiză sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu este supusă dispoziţiilor Titlului VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005.
Astfel, conform dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor urmează a fi stabilită pe baza raportului de evaluare întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnaţi de C.C.S.D. în temeiul art. 13 alin. (7) din actul normativ menţionat. Considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, invocate de recurentul-reclamant, vizează interpretarea şi „aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege” şi nu statuează cu privire la aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, în sensul celor susţinute de recurent privind determinarea cuantumului despăgubirilor pe bază de raport de expertiză tehnică judiciară.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată în eliberarea deciziei raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs reţine că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică. Sub acest aspect, faţă de cererea reclamantului privind acordarea de penalităţi de întârziere solicitate ca mijloc de constrângere în vederea executării hotărârii, în sensul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că, în actuala fază procesuală, nu se constată existenţa unor elemente de natură a justifica aplicarea sancţiunii penalităţilor faţă de autoritatea pârâtă, căreia îi incumbă obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile în condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.
1.2. Cu referire la recursul declarat de pârâta C.C.S.D.
Faţă de aspectele reliefate, Înalta Curte constată că intervalul de timp pe parcursul căruia a fost derulată procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul în litigiu (interval cuprins între luna august 2001 - când a fost formulată notificarea - şi luna septembrie 2011 - când a fost introdusă acţiunea), în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 3899 din 28 februarie 2007, astfel cum a fost modificată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 20 iunie 2008, conferă consistenţă concluziei că a fost încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor, precum şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la respectarea ordinii de transmitere a dosarelor de despăgubire în procedura de evaluare, atâta timp cât, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare sau a unei atitudini de pasivitate a autorităţilor publice pe parcursul unui interval de peste 10 ani.
Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu poate fi finalizată, întrucât dosarul a fost restituit entităţii notificate în vederea lămuririi anumitor aspecte juridice şi de fapt privind imobilului în litigiu nu pot fi primite. Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte faptul că, aparţine entităţii notificate, iar nu CCSD, competenţa de stabilire a întinderii dreptului de proprietate şi a posibilităţii de restituire în natură a imobilului, iar, pe de altă parte, faptul că, prin adresa din 10 iulie 2008 (fila 48 la dosarul de fond), Primăria Municipiului Cluj-Napoca a transmis C.C.S.D. actele de stare civilă ale reclamantului, certificatul de moştenitor, sentinţa civilă nr. 776/2005 a Trubunalului Cluj, Nota Comisiei tehnice privind situaţia terenului revendicat şi planul de situaţie de identificare a terenului. Or, se prezumă că datele pe care le conţin documentele transmise C.C.S.D. răspund lămuririlor solicitate de C.C.S.D. cu ocazia restituirii dosarului la primărie.
Înalta Curte reţine că, prin conduita adoptată, pârâta C.C.S.D. a nesocotit principiul termenului rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire, întrucât de la momentul notificării în anul 2001, respectiv de la momentul înregistrării dosarului la C.C.S.D. în anul 2008, abia în anul 2010 (prin procesul-verbal din 27 ianuarie 2010), deci după 9 ani de la notificare, respectiv după 2 ani de la înregistrarea dosarului la C.C.S.D., pârâta a iniţiat demersuri pentru eventuala clarificare a situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu. Instanţa de recurs are în vedere faptul că nici până la data pronunţării prezentei decizii, dosarul administrativ al reclamantului nu a fost finalizat, după trecerea a circa 12 ani de la data notificării, respectiv a circa 5 ani de la înregistrarea dosarului la C.C.S.D.
Aceste elemente constituie argumente pentru menţinerea sentinţei fondului sub aspectul obligării C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în Dosarul 35684/ CC pentru imobilul în litigiu, în cel mai scurt termen posibil.
Recursul formulat de pârâta C.C.S.D. este nefondat şi sub aspectul criticilor referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond realizând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în raport cu soluţia dată cererii de chemare în judecată. În ceea ce priveşte solicitarea de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite simplele aserţiuni din recurs referitoare la caracterul nejustificat al acestora raport la obiectul pricinii şi la munca depusă de avocat, întrucât acestea nu pot fundamenta o motivare de reducere a cheltuielilor respective în sensul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că nu are personalitate juridică, nu are buget propriu şi funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în condiţiile în care C.C.S.D. este o autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 şi are calitate procesuală pasivă în litigiile privind actele administrative tipice sau asimilate pe care le emite, astfel că obligaţia stabilită în sarcina sa de plată a cheltuielilor de judecată se execută conform dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de O.I. şi C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 713 din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 531/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
