ICCJ. Decizia nr. 5301/2013. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici statutari. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5301/2013
Dosar nr. 423/39/2012
Şedinţa publică de la 17 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 315 din 15 octombrie 2012 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul O.E.P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Bucureşti, a desfiinţat Hotărârea nr. 323.238 din 24 august 2011 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, precum şi Hotărârea nr. 107 din 24 noiembrie 2011 emisă de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulat Decizia de imputare nr. 322.378 din 16 iunie 2011 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi a obligat, în solidar, pe pârâţi să restituie reclamantului sumele executate în baza deciziei de imputare, actualizate cu indicele de inflaţie de la data restituirii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor art. 63 (1) din Legea nr. 360/2012 privind Statutul Poliţistului, acesta răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, potrivit legislaţiei aplicabile personalului civil din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Ori, în speţă, atât Decizia de imputare nr. 322.378 din 16 iunie 2011 emisă iniţial, cât şi Decizia nr. 322.890 din 21 iulie 2011 emisă în modificarea acesteia, sunt motivate în drept pe dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, care vizează răspunderea materială a militarilor, text neaplicabil în speţă, deoarece reclamantul îndeplinea funcţia de inspector de poliţie, având deci calitatea de "poliţist", în accepţiunea art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului, respectiv aceea de funcţionar public civil cu statut special.
Instanţa de fond a apreciat că temeiul de drept căruia i se circumscrie şi întreaga procedură de dinaintea emiterii Deciziei de imputare este Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului şi nu O.G. nr. 121/1998 vizând răspunderea materială a militarilor în cadrul instituţiilor limitativ prevăzute la art. 2 (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, S.R.I., S.P.P., S.I.E, S.T.S. şi M.J.), între care Ministerul Administraţiei şi Internelor nu se regăseşte.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Ministerul Administraţiei şi Internelor în motivarea recursului arată că hotărârea pronunţată în cauză de Curtea de Apel Suceava este netemeinică şi nelegală.
Recurentul arată că singurul considerent care a determinat adoptarea de către instanţa de fond a soluţiei de admitere a acţiunii a fost inaplicabilitatea în speţă a prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, "motiv de greşită întemeiere în drept a deciziei".
Se mai precizează că dacă instanţa de fond ar fi uzat de rolul său activ, ar fi observat că prin O.G. nr. 63, aprobată de Legea nr. 604 din 22 decembrie 2003, Ministerul de Interne s-a unit cu Ministerul Administraţiei Publice şi a luat denumirea de Ministerul Administraţiei şi Internelor, situaţie în care, în mod evident nu ar mai fi condus la concluzia inaplicabilităţii în speţă a prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările, ulterioare.
Art. 9 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că prevederile acestui act normativ se aplică şi salariaţilor civili din MAI astfel că, aplicabilitatea în cauză a prevederilor acestui act normativ nu poate fi contestată, pentru niciunul dintre considerentele reţinute de către instanţa de fond.
II. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, în recursul formulat, susţine că motivul de nelegalitate al unei hotărâri judecătoreşti privind aplicarea greşită a legii este îndeplinit atunci când instanţa de judecată, interpretând în mod eronat prevederile legale pe care îşi întemeiază hotărârea, procedează, ca o consecinţă, la adoptarea unor decizii nelegale.
Se mai arată că instanţa de fond a interpretat în mod greşit faptul că reclamantului nu i se aplică prevederile Instrucţiunii Ministerului de Interne nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse şi ale O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea patrimonială a militarilor, pentru motivul că la art. 2 din acest ultim act normativ sunt enumerate limitativ instituţiile implicate (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, S.R.I., S.P.P., S.I.E., S.T.S. şi M.J.), iar Ministerul Administraţiei şi Internelor nu se regăseşte printre acestea.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.
Pentru a putea ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.
Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.
Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de fond, fără a analiza în vreun fel susţinerile formulate de pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar, a admis acţiunea reţinând în mod greşit că O.U.G. nr. 121/1998 nu este aplicabilă în cauză.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 121/1998 deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 121/1998 "prevederile prezentei ordonanţe se aplică şi militarilor aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării, precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2", iar potrivit art. 271 din O.M.I. nr. 457 din 26 mai 2003 pentru modificarea şi completarea I.M.I. 830/1999 "prin salariaţi civili din structura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative se înţelege: funcţionarii publici civili cu statut special, funcţionarii publici şi personalul contractual".
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca instanţa de fond să analizeze motivele invocate, urmând ca hotărârea să fie motivată corespunzător cu cerinţele legii, în sensul analizării apărărilor formulate de toate părţile implicate în litigiu.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor (în prezent Ministerul Afacerilor Interne) şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră împotriva Sentinţei nr. 315 din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5298/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5302/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
