ICCJ. Decizia nr. 5325/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5325/2013
Dosar nr. 631/54/2011*
Şedinţa publică de la 21 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. 631/54/2011, reclamanta I. (A.) I. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea "S.H." Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti - specializarea Drept din cadrul Universităţii "S.H.", promoţia 2009 şi a susţinut şi promovat Examenul de Licenţă în sesiunea din iulie 2009, obţinând Titlul de Licenţiată în Drept. În acest sens, Universitatea pârâtă i-a eliberat adeverinţa cu din 9 iulie 2009 prin care i-a atestat titlul de licenţiat în drept.
Ulterior, reclamanta a solicitat Universităţii pârâte, în baza art. 20 din Regulamentul sus-menţionat, eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, pârâta răspunzând, însă, că nu a primit formularele de diplomă pentru licenţă pentru a fi completate şi înmânate solicitanţilor, întrucât structurile abilitate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului au amânat în mod repetat aprobarea eliberării tuturor formularelor tipizate.
Reclamanta a susţinut că din momentul înscrierii la facultate şi până la absolvirea acesteia a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau potrivit contractului de studii încheiat cu Universitatea şi Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor în sensul că şi-a plătit taxele de studii, a susţinut şi promovat toate examenele de an, inclusiv examenul de licenţă.
În aceste împrejurări, potrivit Metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâtă la 21 mai 2009, precum şi prevederile art. 20 din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 2284/2007, pârâta este obligată să-i elibereze actele de studii solicitate.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Universitatea "S.H." a solicitat instanţei să ia act că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţele de studiu pentru reclamantă şi a făcut demersuri către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009, spre a putea comanda la societatea de tipărire SC R. SA aceste formulare, în scopul livrării lor, fără însă a primi un răspuns pozitiv, şi că în lipsa avizului Ministerului nu poate elibera documentele solicitate.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licenţă şi a suplimentului la diplomă pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 534 din 28 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 631/54/2011 s-a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de către această instanţă din oficiu, şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut, în esenţă, că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior, asimilată unei autorităţi publice locale, la eliberarea unui act.
La rândul său, prin Sentinţa nr. 1915 din 6 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8111/101/2011 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mehedinţi, invocată de pârâta Universitatea "S.H." şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.
În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul a apreciat că Universitatea "S.H." este asimilată unei autorităţi publice centrale, fiind deci incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora litigiile privind actele administrative emise şi încheiate de autorităţile publice centrale sunt de competenţa, în primă instanţă a curţilor de apel.
Prin Decizia nr. 1122 din 1 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 8111/101/2011, ca regulator de competenţă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că universitatea, în calitatea sa de persoană juridică de drept privat, acreditată prin Legea nr. 443/2002 să presteze serviciul public de învăţământ superior, serviciu de interes naţional, este asimilată cu o autoritate publică de rang central.
Prin Sentinţa nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I. (A.) I. în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H" şi intimatul-chemat în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă, respingând cererile privind aplicarea sancţiunii reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, precum şi de obligare la plata daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere.
Curtea a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi a obligat pe chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor constând în diplomă de licenţă şi supliment diplomă, pentru reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că Universitatea "S.H." a fost înfiinţată ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ şi că a fost acreditată să funcţioneze pentru forma de învăţământ de zi printre altele şi Facultatea de Drept, specializarea Drept, cu predare în limba română; de asemenea, prin anexa la H.G. nr. 940/2004 este înscrisă autorizarea provizorie a formei de învăţământ Frecvenţă Redusă, în cadrul Facultăţii de Drept.
Ca parte a sistemului naţional de învăţământ, Universitatea "S.H." se bucură, conform dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile acestei instituţii de învăţământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, şi dreptul comunităţii universitare respective de a-şi conduce şi de a-şi exercita libertăţile academice, şi de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii, inclusiv dreptul de a înfiinţa şi de a asigura funcţionarea facultăţilor, a colegiilor şi a specializărilor universitare.
A mai reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educaţiei a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabileşte, la art. 2, că "Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate".
În raport de acest cadru normativ, care permitea universităţii să organizeze formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată că organizeze cursuri de zi, şi având în vedere că Facultatea de Drept figurează ca fiind abilitată să organizeze forma de învăţământ de zi pe aceste domenii de studiu de licenţă, Curtea a mai constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 şi a H.G. nr. 635/2008, şi nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, factorii cu atribuţii de decizie în conducerea sistemului naţional de educaţie nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare şi desfăşurare a procesului educaţional la nivelul universităţii
În aceste condiţii de reglementare şi în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale, chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea "S.H." a admiterii la forma de învăţământ la distanţă, pentru specializarea reclamantei, ca şi pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamantului la Facultate.
Iar recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la Diplomă precum şi certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic.
A arătat prima instanţă că acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţată, pentru specializările la care se organizau şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior, înfiinţată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a "propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii".
A mai arătat Curtea că într-un stat de drept nu se poate accepta ca organul cu rol de conducător al sistemului naţional de educaţie să persiste în refuzul de a aproba eliberarea formularelor tipizate solicitate de Universitatea "S.H." doar pentru că nu sunt "prevăzute în nicio hotărâre de guvern din anul 2002 până în anul 2007 din moment ce art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 leagă posibilitatea organizării acestei forme de învăţământ doar de condiţia acreditării cursurilor de zi, în domeniile respective, şi de existenţa unor departamente specializate în cadrul universităţii organizatoare simplul refuz neputând înlocui lipsa de acţiune şi nefinalizarea vreunui demers legal, menit a constata pretinsa încălcare de către instituţia de învăţământ superior, organizatoare a examenului de licenţă, a regulilor referitoare la organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional, pe parcursul perioadei ce a trecut de la momentul înfiinţării ei prin lege.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În drept recurentul a invocat motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., a învederat că sentinţa a fost pronunţată de către instanţa de fond cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prezentând următoarele argumente:
Organizarea şi coordonarea sistemului naţional de învăţământ superior, precum şi organizarea mecanismelor de asigurare a calităţii în învăţământ sunt atribuţii exclusive ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Atribuţiile şi competenţele Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sunt reglementate în H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 216 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în alte acte normative cu incidenţă asupra sistemului naţional de învăţământ superior.
Din prevederile legale incidente rezultă fără echivoc că responsabilitatea gestionării, completării şi eliberării actelor de studii revine în exclusivitate instituţiei de învăţământ superior, iar actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.
Aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual.
Potrivit legii, în speţă Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Ministerul, potrivit hotărârilor de Guvern de organizare şi funcţionare a acestuia, are competenţa de a controla şi monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ.
În prezenta speţă, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, şi a obligat Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii urmate cu încălcarea prevederilor legale. Practic, instanţa s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
Practic, instanţa de fond s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Agenţiei Române de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior şi a evaluat calitatea unor programe de studii, acordând şi diplome, deşi instanţele nu au competenţa de a se pronunţa cu privire la conţinutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor şi standardelor de autorizare provizorie sau acreditare.
În condiţiile în care, în România, învăţământul este prioritate naţională (citat conform Legii nr. 84/1995 R2, cât şi conform Legii nr. 1/2011), coordonarea (inclusiv evaluarea şi supravegherea) sistemului naţional de învăţământ superior şi asigurarea implementării şi respectării calităţii programelor de studii este de competenţa Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Agenţiei Române de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior, şi nu a instanţelor de judecată.
Diplomele şi suplimentele la diplomă se acordă în mod exclusiv pe baza parcurgerii unor programe de studii organizate legal, cu autorizarea sau acreditarea prevăzută de lege, şi nu pe baza sentinţelor judecătoreşti.
Prin hotărârea pronunţată, prin care a decis că anumite programe de studii nu trebuie să obţină autorizarea provizorie sau acreditarea prevăzute de lege, şi să acorde, astfel, diplome unor persoane care nu au parcurs programe de studii în conformitate cu prevederile legale, instanţa de fond s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Agenţiei Române de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior şi instituţiilor de învăţământ superior, depăşind, astfel, atribuţiile puterii judecătoreşti.
Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:
Instanţa de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învăţământului superior şi nu a ţinut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituţia de învăţământ superior cu aprobarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Instanţa de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu formele de învăţământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale aplicabile speţei.
Dacă organizarea fiecărui ciclu de studii se face cu aprobarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, instanţa de fond era obligată să verifice dacă şcolarizarea la facultatea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.
Modalitatea de acreditare şi autorizare a instituţiilor de învăţământ superior a fost reglementată prin Legea nr. 88/1993 şi ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a omis însă să analizeze prevederile legale care există şi care au legătură cu pricina. Astfel, nu a fost luată în considerare H.G. nr. 535/1999, care prevede, la art. 5, că "Învăţământul deschis la distanţă, similar cu învăţământul fără frecvenţă, se poate organiza numai în cadrul instituţiilor de învăţământ superior care au urmat procedura de autorizare prevăzută de lege", din acest text rezultând clar obligaţia instituţiilor de învăţământ superior de a parcurge procedura de autorizare prevăzută de lege pentru a putea organiza învăţământ la distanţa.
De asemenea, H.G. nr. 1011/2001 prevede la Capitolul IV, art. 17, faptul că "Procedura de evaluare academică a programelor de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată."
Conform acestor acte normative, formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică în vederea autorizării/acreditării acestora ori aceste etape obligatorii nu au fost respectate de către Universitatea "S.H.".
Aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de guvern care se actualizează anual.
Potrivit legii, în speţă Legea nr. 288/2004, durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului: Ministerul, potrivit hotărârilor de Guvern de organizare şi funcţionare a acestuia, competenţa de a controla şi monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ.
Conform prevederilor legale formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.
Prin urmare o instituţie nu are dreptul să înscrie "studenţi" şi să elibereze diplome la formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă care nu au parcurs procedura obligatorie autorizării, aceasta nu este îndreptăţită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfăşoare procesul de învăţământ pentru formele de învăţământ care nu au parcurs etapele obligatorii ale acreditării şi autorizării provizorii.
Legea nr. 84/1995, la art. 103, alin. (2) prevede: "Instituţiile şi unităţile de învăţământ particular acreditate fac parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi se supun dispoziţiilor prezentei legi."
Conform acestor acte normative, formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.
Legiuitorul, la art. 60 din Legea nr. 84/1995 a prevăzut într-adevăr o condiţie, aceea că aceste forme de învăţământ se pot organiza doar de către acele facultăţi care au prevăzută şi forma de învăţământ "zi".
Însă, nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă (ID) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID. Dreptul de a putea organiza şcolarizarea incumbă obligaţia parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.
Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995 "activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă. Formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă pot fi organizate de instituţiile de învăţământ superior care au cursuri de zi". Norma citată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituţie de învăţământ superior este acreditată sau autorizată provizoriu pentru formele de învăţământ seral, cu frecvenţă redusă şi la distanţă ope legis, fiind astfel îndreptăţită să înmatriculeze studenţi şi să elibereze diplome în aceste forme de învăţământ dacă este acreditată/autorizată pentru forma de învăţământ la zi. Această normă reglementează numai vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor aceste forme de învăţământ numai dacă organizează cursuri la zi pentru specializarea respectivă. Calea de la vocaţie la drept este condiţionată de parcurgerea procedurii de acreditare conform prevederilor legale în vigoare.
În speţă, la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, pârâta Universitatea "S.H." era autorizată să funcţioneze provizoriu cu forma de învăţământ zi, nu şi ID sau FR. Având în vedere că reclamanta-intimata nu a parcurs o formă de învăţământ într-o specializare care să fi fost acreditată/autorizată provizoriu conform legii, nu este îndreptăţită să obţină diploma de licenţă.
Legiuitorul a statuat în sensul că formele FR şi ID se organizează doar de acele facultăţi care au cursuri la zi, respectiv că nu se poate depune dosar de acreditare şi nu pot fi organizate cursuri la ID şi FR dacă universitatea respectivă nu are organizate şi acreditate/autorizate şi cursuri la zi la disciplina respectivă. Aceste prevederi legale nu exonerează instituţia de învăţământ superior de obligaţia de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 şi H.G. nr. 1418/2006 procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învăţământ, acte normative în vigoare la data înmatriculării reclamantei. Ulterior procedurii descrise mai sus specializările care sunt autorizate/acreditate se supun aprobării prin hotărâre de guvern.
În această ordine de idei, solicitarea reclamantei de a-i fi eliberată diploma care să ateste studii desfăşurate în afara cadrului legal constituie o cerere vădit neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât, potrivit principiului "Quod nullum est, nullum producit efectum", studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule, nu pot avea ca rezultat obţinerea unei diplome valabile.
Este de reţinut că specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată acreditată sau autorizată provizoriu la forma de învăţământ ID, aceasta nefiind menţionată în nicio hotărâre a guvernului din perioada în care reclamanta a urmat studiile.
Nu există niciun temei legal pentru demersul reclamantei-intimate de a solicita eliberarea diplomei de licenţă în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate provizoriu. Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis în conformitate cu legea şi de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în acelaşi timp posibilitatea recunoaşterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Recursul este fondat.
O primă observaţie care se impune este aceea că deşi recursul chematului în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., recursul este fondat numai din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa cum se va vedea din cele ce urmează.
O a doua observaţie este în sensul că, Înalta Curte găsind întemeiat recursul urmează să modifice în tot sentinţa atacată întrucât modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată cererii principale şi, mai mult, calea de atac exercitată de chematul în garanţie, astfel cum s-a stabilit unanim şi în doctrină, repune în discuţie şi soluţia dată cererii principale, chiar dacă chemarea în garanţie s-a făcut de pârât, astfel cum este cazul şi în speţă, iar acesta din urmă nu a înţeles să formuleze recurs.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., critica întemeiată pe acest text legal, nu poate fi primită. Textul legal precitat foloseşte sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ceea ce presupune intervenţia autorităţii judecătoreşti în activitatea puterii executive sau legislative, aşa cum rezultă din dispoziţiile legii fundamentale sau din legile organice. Or, în niciun caz nu se poate susţine că prin sentinţa pronunţată de către judecătorul fondului s-ar fi produs o intruziune în sfera rezervată celorlalte puteri de stat, pentru că instanţa nu a săvârşit niciun act care intră în atribuţiile altor organe aparţinând puterilor mai sus amintite. Dimpotrivă, strict din această perspectivă, şi independent de soluţia pronunţată, prima instanţă a exercitat controlul legalităţii activităţii Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Practic, instanţa nu s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sau altui organ din sfera activităţii executive, cu atribuţii în domeniul educaţiei, ci a exercitat controlul judecătoresc de legalitate reglementat de Legea nr. 554/2004, act normativ care asigură celor vătămaţi în drepturile prevăzute de lege sau în interesele lor legitime (protejate de lege) cadrul legal pentru a obţine desfiinţarea efectelor juridice ale actelor administrative, respectiv sancţionarea refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept.
Tot neîntemeiată este şi invocarea prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acest text de lege consacră două ipoteze diferite: prima, nemotivarea hotărârii; a doua, existenţa în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii. După cum se poate lesne observa, hotărârea instanţei de fond este motivată, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De altfel, observă Înalta Curte, recurentul nici nu dezvoltă argumente care să susţină incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În schimb, constată Înalta Curte, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul este întemeiat.
Deşi prima instanţă a examinat refuzul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a furniza formularul tipizat pentru diploma de licenţă a reclamantei şi a făcut referire la unele prevederi legale, finalmente, analiza pe care a făcut-o este eronată, bazată pe interpretarea trunchiată a dispoziţiilor legale incidente. Mai mult, instanţa a ignorat dispoziţii legale incidente în speţă, a căror examinare ar fi condus fără doar şi poate la constatarea că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu a refuzat nejustificat punerea la dispoziţia Universităţii "S.H." a formularului tipizat pentru diploma de licenţă.
Reclamanta din prezenta cauză, doamna I. (A.) I. a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea Drept, din cadrul Universităţii "S.H.", promoţia 2009.
Specializarea "Frecvenţă Redusă", urmată de către reclamantă, la fel ca forma de învăţământ ID, nu a fost acreditată sau autorizată provizoriu.
Instanţa de judecată a reţinut în sentinţa recurată că, în virtutea prevederilor art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 emis de ministrul educaţiei, universităţile care organizează cursuri de zi sunt abilitate să organizeze şi forme de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, iar această condiţie fiind îndeplinită de către Universitatea "S.H.", deoarece avea cursuri de zi la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului avea obligaţia să elibereze formularele tipizate pentru diplomele de licenţă.
În primul rând, Înalta Curte, în acord cu cele susţinute de recurent, consideră că formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă, în raport de prevederile Legii nr. 88/1993, iar ulterior ale O.U.G. nr. 75/2005, în vigoare pentru perioada de referinţă, care au reglementat modalitatea de acreditare şi autorizare a instituţiilor de învăţământ superior, trebuiau să parcurgă procedura de evaluare academică. Este corectă observaţia instanţei de fond că acele forme de învăţământ, FR şi ID, se pot organiza doar de către acele facultăţi care au prevăzută şi forma de învăţământ "zi", însă numai de către instituţiile de învăţământ care au urmat procedura de autorizare prevăzută de lege, pentru FR şi ID aşa cum se degajă neechivoc din dispoziţiile art. 5 din H.G. nr. 535/1999. Or, Universitatea "S.H." nu a parcurs în ceea ce priveşte forma de învăţământ "Frecvenţă Redusă", cea care interesează în prezenta cauză, în perioada studiilor reclamantei, etapa obligatorie a evaluării de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior.
În al doilea rând, este de observat că, în cauză, între Universitatea "S.H.", pe de o parte, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe de altă parte, au avut loc mai multe litigii, Universitatea contestând hotărârile de guvern prin care, în perioada studiilor reclamantei, s-a aprobat, anual, Nomenclatorul domeniilor structurilor instituţiilor de învăţământ superior şi a specializărilor/programelor de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu.
În esenţă, Universitatea "S.H." a urmărit să obţină reformarea acestor acte infralegislative cu caracter normativ, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008 şi H.G. nr. 749/2009, în sensul introducerii în anexa privitoare la această instituţie de învăţământ superior, a structurii universităţii, aşa cum era aprobată de Senatul universitar. În concret, s-a dorit introducerea unor specializări, cum este şi cazul celei urmate de reclamantă, care nu fuseseră incluse în structura de învăţământ a Universităţii "S.H.", aprobate însă de senat, şi cu privire la care pârâta din această cauză susţinea dreptul său suveran de a decide în virtutea autonomiei universitare.
În toate aceste litigii, acţiunile promovate de către Universitatea "S.H." au fost respinse de către instanţele judecătoreşti (a se vedea Decizia civilă nr. 4726 din 29 octombrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 4329/1/2009 şi Decizia civilă nr. 3306 din 8 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 7471/1/2010).
În aceste cauze, instanţa de judecată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a decis, în esenţă, că, în virtutea prevederilor Legii nr. 288/2004, Guvernul posedă competenţa exclusivă de a adopta reglementări referitoare la formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă, cât şi de a exercita controlul pe baza procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative speciale, pe de o parte, iar pe de altă parte, Universitatea "S.H." nu poate opune unui act normativ emis de Guvern în limitele competenţei sale legale, un act intern (Carta Universitară), care reglementează drepturile şi obligaţiile comunităţii universitare căruia îi este aplicabil.
În concluzie, faţă de cele ce preced, Înalta Curte urmează să aprecieze asupra caracterului refuzului Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a elibera formularul tipizat al diplomei de licenţă în beneficiul reclamantei, ca şi în privinţa temeiniciei acţiunii, pe fond, îndreptată împotriva pârâtei Universitatea "S.H." având în vedere următoarele:
- Guvernul este învestit cu puterea juridică de a stabili structura instituţiilor de învăţământ superior particular acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, domeniile de studii universitare, de licenţă şi specializările/programele de studii acreditate; nu poate fi invocată autonomia universitară ca temei al organizării învăţământului superior în afara cadrului legal stabilit de stat;
- existenţa în cadrul unei universităţi private a unui program de studii de licenţă acreditat, pentru forma de învăţământ la "zi", nu permite organizarea altei forme de învăţământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată a îndeplinirii standardelor de performanţă, prin procedura de evaluare prevăzută de lege, pentru respectiva formă de învăţământ;
- reclamanta I. (A.) I. a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea Drept, din cadrul Universităţii "S.H.", promoţia 2009, specializare care nu a fost niciodată acreditată sau autorizată provizoriu la forma de învăţământ "Frecvenţă Redusă".
Rezultă cu evidenţă că refuzul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a elibera formularul tipizat pentru reclamantă, nu apare ca nejustificat, în lumina definiţiei reglementată în art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că în mod nelegal prima instanţă a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, şi l-a obligat pe minister să tipărească formularele "diplomă de licenţă" şi "supliment diplomă de licenţă", pentru reclamantă.
Totodată, Înalta Curte reţine, în raport de elementele mai sus arătate, că şi pe fond pârâta Universitatea "S.H." a fost în mod nelegal obligată la eliberarea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor la diplomă, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat deja, actele de studii pot fi eliberate, raportat la art. 2 din Legea nr. 288/2004 coroborat cu art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, doar pentru acei absolvenţi care au urmat o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, prin hotărâre de guvern, conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.
Aşa fiind, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei civile nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal şi va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va respinge în tot acţiunea reclamantei I. (A.) I., înţelegându-se prin aceasta şi respingerea cererii de chemare în garanţie a recurentului Ministerul Apărării Naţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei civile nr. 677 din 15 iunie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că respinge în tot acţiunea reclamantei I. (A.) I.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5318/2013. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 5334/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
