ICCJ. Decizia nr. 534/2013. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 534/2013
Dosar nr. 11519/2/2010
Şedinţa publică de la 1 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 noiembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.T.G. SA - Bucureşti (fostă SC T.A.1 SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 1116 din 09 noiembrie 2010, iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau diminuarea amenzii spre minimul prevăzut de lege.
Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea actului administrativ contestat până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, în temeiul dispoziţiilor art. 952 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat faptul că, în cadrul şedinţei din data de 09 noiembrie 2010, urmare a unui raport de monitorizare care i-a fost prezentat, Consiliul Naţional al Audiovizualului a adoptat decizia contestată prin care i-a fost aplicată sancţiunea amenzii în cuantum de 10.000 lei, având ca temei pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
Reclamanta a afirmat că difuzarea publicităţii în cadrul programelor sale s-a făcut cu respectarea riguroasă a dispoziţiilor legale, decizia adoptată de pârât fiind lovită de nulitate absolută.
A susţinut că, în vederea difuzării publicităţii, deţine un departament specializat, în cadrul căruia se realizează o foarte atentă verificare a duratei intervalelor de difuzare, astfel încât limitele legale să fie respectate.
A precizat că, în urma verificărilor efectuate asupra programelor difuzate în perioada avută în vedere de autoritatea pârâtă, a ajuns la concluzia că datele cuprinse în tabelul inclus în decizia atacată sunt eronate având la bază, probabil, o modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor încadrate la categoria „publicitate ” .
A afirmat că, în măsura în care au existat depăşiri ale duratei maxime legale de 720 de secunde în cadrul unei singure ore, acestea au fost cu certitudine de întindere mult mai mică decât cea invocată de pârât, nereprezentând o abatere atât de gravă încât să justifice aplicarea unei amenzi de 10.000 lei.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 6952 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A.T.G. SA Bucureşti (fostă SC T.A.1 SA) şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1116 din data de 09 noiembrie 2010, pârâtul C.N.A. a aplicat reclamantei sancţiunea amenzii în cuantum de 10.000 lei, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Abaterea reţinută de pârât în sarcina reclamantei constă în nerespectarea prevederilor art. 35 alin. (1) din actul normativ menţionat, prin aceea că timpul de publicitate difuzat de postul A.1 peste durata maximă legală, în perioada 15-30 septembrie 2010, a variat între minimum 1 secundă şi maximum 250 de secunde, înregistrându-se un număr de 25 de depăşiri.
Aplicarea sancţiunii amenzii s-a făcut în şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2010 pe baza Raportului de monitorizare întocmit de direcţia de specialitate din cadrul autorităţii pârâte (filele 19-25 dosar), în cuprinsul căruia s-au reţinut faptele imputate reclamantei.
Instanţa a constatat că anterior, prin Decizia nr. 259 din 23 februarie 2010, reclamanta a mai fost sancţionată pentru aceeaşi abatere - încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare - cu somaţie publică, dispunându-se intrarea de îndată în legalitate.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei de sancţionare, instanţa a constatat că, deşi se impunea o analiză a temeiului de drept indicat de reclamantă, respectiv art. 952 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de cele susţinute de pârât prin întâmpinare, această analiza este de prisos, în condiţiile în care amenda a fost achitată de reclamantă încă de la data de 10 decembrie 2010, astfel cum rezultă din ordinul de plată depus în copie de pârât - fila 83 dosar.
Curtea are în vedere că suspendarea executării unui act administrativ, definită ca operaţiune juridică constând în întreruperea temporară a efectelor actului respectiv, poate fi dispusă numai cu privire la acte administrative a căror executare încă nu a început sau care sunt în curs de executare.
În cazul de fată, având în vedere că reclamanta a înţeles să achite amenda aplicată prin Decizia C.N.A. nr. 1116 din data de 09 noiembrie 2010, efectele actului administrativ au încetat prin aducerea la îndeplinire, astfel încât cererea de suspendare a rămas fără obiect.
Referitor la analiza legalităţii sancţiunii aplicate, instanţa de fond a constatat că, având în vedere prevederile art. 90 din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fapta reţinută în sarcina reclamantei constituie contravenţie, aspect care prezintă relevanţă întrucât, dacă în sistemul de drept român contravenţia este calificată ca făcând parte din materia civilă, în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, fapta este calificată şi ca fiind acuzaţie în materie penală, Curtea Europeana a Drepturilor Omului făcând aplicarea unor criterii de delimitare de materia civilă (Hotărârea Anghel contra României). Astfel fiind, instanţa a analizat în ce măsură probele administrate de pârâtă susţin măsura sancţionatoare dispusă împotriva reclamantei prin decizia contestată.
Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, „Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute; în cazul televiziunii publice durata acestora nu poate depăşi 8 minute din timpul oricărei ore date”.
Aşa cum rezultă din Raportul de monitorizare întocmit de direcţia de specialitate din cadrul C.N.A., în perioada 15 septembrie 2010 - 30 septembrie 2010 au fost monitorizate mai multe posturi de televiziune, printre care şi postul A.1 pentru care deţine licenţă reclamanta, fiind constatate un număr de 25 de depăşiri ale duratei orare legale, totalizând 7 minute şi 23 de secunde (depăşire medie 18 secunde).
Raportul de monitorizare întocmit de pârât se bazează pe date preluate de G.F.K. România, prelucrate în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului, fiind exceptate formele de publicitate care nu intră sub incidenţa art. 35 alin. (1), măsurarea făcându-se fără a se lua în calcul duratele avertizărilor cu caracter obligatoriu, anunţurilor de sponsorizare, secvenţelor de auto-publicitate promoţională, anunţurilor umanitare sau de utilitate publică.
Situaţia reţinută în cuprinsul Raportului de monitorizare este susţinută de Raportul întocmit de G.F.K. România - filele 38-81.
Curtea a înlăturat afirmaţia reclamantei, în sensul că datele cuprinse în decizia contestată sunt eronate şi rezultă dintr-o modalitate defectuoasă de evaluare a transmisiunilor încadrate la categoria „publicitate”, întrucât, pe de o parte, aceasta nu a adus nicio dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale, iar, pe de altă parte, datele au fost furnizate pârâtului de un institut specializat în monitorizarea publicităţii audiovizuale.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei, în sensul că, deşi au existat depăşiri ale duratei maxime legale de 720 de secunde în cadrul unei singure ore, acestea au avut o întindere mult mai mică, instanţa a reţinut că aceasta reprezintă o simplă afirmaţie neprobată.
De altfel, chiar dacă pârâta ar fi administrat dovezi din care să rezulte că depăşirea limitei legale are o întindere mai mică decât cea reţinută în cuprinsul actului administrativ atacat, această împrejurare ar fi fost lipsită de relevanţă, în ceea ce priveşte existenţa abaterii constatate, întrucât legea nu face distincţie, programarea şi furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, deci, cu depăşirea într-o măsură mai mare sau mai mică a limitelor stabilite de textul legal, constituind contravenţie, potrivit prevederilor art. 90 alin. (1) lit. g) din aceeaşi lege.
Prin urmare, din analiza materialului probator, Curtea a reţinut că pârâtul a făcut dovada existenţei abaterii disciplinare reţinute în sarcina reclamantei - programarea şi furnizarea de programe, cu încălcarea duratei maxime legale, în perioada 15-30 septembrie 2010, înregistrându-se un număr de 25 de depăşiri.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina reclamantei, Curtea de apel a reţinut că aceasta este conformă cu prevederile legale, fapta constituind contravenţie, potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (1) lit. g), raportate la dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
În ceea ce priveşte legalitatea sancţiunii aplicate şi modalitatea de individualizare, instanţa a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din acelaşi act normativ „Faptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei”.
Prin urmare, pârâtul a aplicat reclamantei amenda în cuantumul minim prevăzut de lege - 10.000 lei, situaţie în care solicitarea reclamantei de diminuare a cuantumului amenzii apare ca inadmisibilă, aceasta neputând fi coborâtă sub minimul legal.
De asemenea, a fost considerată neîntemeiată şi solicitarea referitoare la înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţia publică, în raport de faptul că, anterior, prin Decizia nr. 259 din 23 februarie 2010, reclamanta a mai fost sancţionată pentru aceeaşi abatere, dispunându-se intrarea de îndată în legalitate.
Aşadar, împrejurarea că reclamanta a repetat abaterea pentru care a fost sancţionată cu somaţie publică prin Decizia nr. 259 din 23 februarie 2010, denotă faptul că această primă sancţiune a fost ineficientă, întrucât nu a fost în măsură să o determine pe reclamantă să intre în legalitate, conformându-şi conduita la exigenţele impuse de prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.
În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic a procedat autoritatea pârâtă atunci când, la repetarea abaterii, a aplicat o sancţiune mai gravă, ţinând cont totodată şi de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, potrivit cărora „Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an”.
Prima instanţă a mai arătat că sunt total lipsite de relevanţă, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, afirmaţiile reclamantei în sensul că, deşi a depăşit limitele prevăzute de art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, a difuzat, în total, mai puţină publicitate decât ar fi avut dreptul în cele 80 de ore monitorizate şi că numărul de secunde neutilizate (4296) este mai mare decât numărul de secunde depăşite (443), calculat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, întrucât, chiar dacă ai fi probate, aceste împrejurări nu ar fi în măsură să o exonereze de răspunderea pentru nerespectarea prevederilor legale menţionate.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei civile nr. 6952 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A.T.G. SA Bucureşti (fostă SC T.A.1 SA), solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei şi, în principal, anularea deciziei şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 lei şi, în subsidiar, să se constate că sancţiunea aplicată de pârâtul C.N.A. este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi să se dispună înlocuirea amenzii cu cea a somaţiei publice.
În motivele de recurs s-a arătat că circumstanţele în care a avut loc încălcarea de către aceasta a normei legale nu justifică aplicarea sancţiunii amenzii, raportat la limitele mai mult decât arătate şi chiar obiective ale depăşirii invocate şi reţinute în decizie.
S-a susţinut că recurenta a difuzat mai puţină publicitate decât cea la care legea le dădea dreptul deoarece raportat la numărul maxim de secunde de publicitate ce pot fi difuzate într-o oră, respectiv 7.20 secunde (12 minute) aceasta avea dreptul, în cele 80 de ore analizate în decizia contestată la difuzarea unui număr total de 57.600 secunde, or, au fost difuzate numai 53.304 secunde, adică cu 4.296 mai puţine secunde decât numărul maxim la care avea dreptul.
Dacă s-ar raporta cele 443 secunde de depăşire, susţine recurenta, la cele 80 de ore analizate de C.N.A., reiese că media depăşirilor este de 5,53 secunde la fiecare oră şi raportat la cele 720 de secunde de publicitate care pot fi difuzate într-o oră media de 5,53 secunde a depăşit cu o medie de numai 0,76% din timpul maxim alocat publicităţii.
Din cele 80 de intervale orare analizate, recurenta a arătat că a depăşit limita de 720 secunde în 25 dintre aceste intervale orare, deci în numai 31,25% dintre ele.
Deşi numărul de secunde depăşite, calculate de C.N.A. este de 443, numărul de secunde neutilizate este mai mare, fiind de 4.296.
Toate acestea dovedesc că fapta de depăşire în unele cazuri a numărului limită de secunde de publicitate care pot fi difuzate într-o oră nu ar fi avut drept cauză reaua-credinţă a recurentei, în sensul că nu a existat scopul de a obţine venituri din publicitate aferent unei perioade mai lungi decât cea legală pentru că per total a difuzat mai puţină publicitate decât timpul pe care l-a avut la dispoziţie.
Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Reclamanta a învestit instanţa de fond cu cererea de anulare a Deciziei nr. 1116 din 9 noiembrie 2010 emisă de C.N.A. prin care a fost sancţionată cu suma e 10.000 lei pentru încălcarea art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2004 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pentru că în perioada de referinţă monitorizată nu a respectat prevederile invocate, în sensul că durata publicităţii a depăşit termenul legal permis difuzării acesteia în cadrul unei ore date.
Împotriva soluţiei de respingere a acţiunii pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta dar fără a indica vreun motiv pentru care consideră sentinţa atacată ca fiind nelegală sau netemeinică.
Mai mult, prin recursul declarat, recurenta-reclamantă nici nu a contestat săvârşirea contravenţiei, respectiv depăşirea numărului limită de secunde de publicitate, dar a susţinut că nu a făcut acest lucru cu rea-credinţă, ci în urma unor erori umane, respectiv datorită dificultăţii de a difuza într-un interval fix calupuri de spoturi publicitare ce variază întotdeauna ca durată.
Toate calculele invocate de recurentă nu dovedesc nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate sau a soluţiei instanţei de fond.
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului „Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute”, iar conform art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul anunţurilor radiodifuzorului în legătură cu propriile sale programe şi cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunţurilor de sponsorizare şi al plasărilor de produse”.
Din interpretarea acestui text rezultă că legea a prevăzut expres că publicitatea dintr-un interval de o oră nu poate depăşi 12 minute.
Reclamanta, deşi încearcă să acrediteze ideea că pe totalul perioadei de monitorizare nu a depăşit numărul de secunde, aceasta nu prezintă nicio relevanţă în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, care nu conţin vreo excepţie sau derogare.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A.T.G. SA - Bucureşti (fostă SC T.A.1. SA) împotriva Sentinţei civile nr. 6952 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 531/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 570/2013. Contencios → |
|---|
