ICCJ. Decizia nr. 5415/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5415/2013
Dosar nr. 6997/2/2012
Şedinţa publică de la 24 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 6997/2/2012 din data de 12 septembrie 2012 reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române a chemat în judecată pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor solicitând suspendarea, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, republicată, a titlului de creanţă reprezentat de Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 370315 din 23 august 2012.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 30 august 2012 i-a fost comunicată nota de constatare, document prin care a fost stabilit în sarcina să un debit în valoare de 139.021,46 RON plătibil Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional "Dezvoltarea Capacităţii Administrative".
Acest debit reprezintă echivalentul corecţiei financiare în procent de 25% aplicat la valoarea contractului subsecvent nr. 115471 din 07 decembrie 2009 având că obiect achiziţia serviciilor de consultanţă pentru proiectarea, realizarea, implementarea "Sistemului informatic integrat pentru suportul decizional şi organizaţional privind dezvoltarea capacităţii administrative a IGPR".
A susţinut reclamantul existenţa în speţă a celor două condiţii cumulative necesare suspendării executării actului administrativ, respectiv "cazul bine justificat" şi "iminenţa pagubei".
La termenul de judecată din data de 25 septembrie 2012 pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 republicată ce stabileşte competenţa raportat la criteriul valoric.
Prin Sentinţa civilă nr. 5245 din 25 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ fiscal, a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti ca neîntemeiată.
A admis cererea formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române, în contradictoriu cu pârâtul Corpul de Control al Ministrului Administraţiei şi Internelor şi a suspendat executarea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 370315 din 23 august 2012 întocmită de Corpul de Control al Ministrului Administraţiei şi Internelor până la soluţionarea acţiunii de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
- În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a instanţei, curtea de apel a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aplicabil în cauză este criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice, ceea ce atrage competenţa curţii de apel, având în vedere calitatea de autoritate centrală a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
A constatat prima instanţă că, în acest sens, este şi reglementarea cuprinsă în Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă care prevede (art. 10 Legea nr. 554/2004 republicată) ca toate cererile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
- Pe fondul cererii de suspendare, prima instanţă a constatat că argumentele reclamantului, vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora, sub aspectul aplicării în timp a actelor normative modificatoare, respectiv a dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003, în vigoare la data încheierii contractului de achiziţie publică şi a O.U.G. nr. 66/2011 (care a abrogat O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare), în vigoare la data finalizării controlului prin Nota de constatare a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză, conturează existenţa "cazului bine justificat".
Totodată, Curtea de apel a constatat că în prezenta cauză înscrisurile dosarului şi ansamblul circumstanţelor speţei atestă şi îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei raportat la cuantumul sumei în discuţie şi la efectele începerii executării silite asupra patrimoniului autorităţii reclamante.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Corpul de Control al Ministrului Administraţiei şi Internelor (în prezent Corpul de Control al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivul de nelegalitate invocat este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât reiterând excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel în soluţionarea cererii de suspendare în primă instanţă.
În susţinerea acestui motiv de recurs, se afirmă că, în mod greşit, prima instanţă a considerat că este competentă să soluţioneze prezenta acţiune, având în vedere că actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită are că obiect recuperarea unor creanţe bugetare, fiind astfel un act administrativ fiscal. În aceste condiţii, arată recurentul, competenţa se stabileşte în funcţie de criteriul valoric, respectiv al sumei stabilite prin Nota de corecţie că fiind de recuperat, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004. Cum cuantumul sumei este de până la 500.000 RON, afirmă recurentul că tribunalul administrativ-fiscal este competent să soluţioneze prezentul litigiu.
Susţine recurentul şi faptul că Legea nr. 76/2012 nu este aplicabilă în speţă, deoarece aceasta a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, odată cu noul Cod de procedură civilă.
Recurentul dezvoltă prin cererea de recurs şi motive de netemeinicie a sentinţei recurate, arătând că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv "cazul bine justificat" şi "paguba iminentă".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce urmează:
În speţă, suma în litigiu a fost calculată în urma verificării modului de obţinere de către reclamant a unor sume avansate din fonduri de cofinanţare comunitare, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.
Conform dispoziţiilor art. 46 din actul normativ sus-menţionat, "Împotriva titlului de creanţă se poate formula contestaţie în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă" (alin. (1) iar "Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătura dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condiţiile legii" (alin. (2)).
De asemenea, potrivit art. 51 alin. (2) din acelaşi act normativ, "Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare".
În temeiul normei de trimitere, prevăzută de acest din urmă text legal în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva deciziei emise de autoritatea administrativă emitentă a titlului de creanţă atacat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a reţinut, în mod unitar, că aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond, după cum urmează:
- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat, în cazul actelor administrative cu caracter general;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat, în cazul actelor administrativ-fiscale.
Aşadar, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 RON.
În speţă, fiind vorba de un litigiu având că obiect o creanţă bugetară, conform art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 66/2011 - în sumă de 139.021,46 RON - asimilată creanţelor fiscale, în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine Tribunalului Bucureşti.
În mod greşit, a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei necompetenţei materiale ca în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004; prevederile legale respective au fost introduse prin art. 54 pct. 3 din Legea nr. 76/2012 şi au intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conform art. 82 raportat la art. 81 alin. (1) din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat succesiv prin O.U.G. nr. 44/2012 şi O.U.G. nr. 4/2013, nefiind deci aplicabile la data de 12 septembrie 2012, când a fost formulată acţiunea.
Având în vedere considerentele reţinute asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că cercetarea celorlalte motive de recurs nu se mai impune a fi făcută.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte admite recursul, casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 5245 din 25 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5344/2013. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 6288/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
