ICCJ. Decizia nr. 5343/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5343/2013
Dosar nr. 30/1/2012
Şedinţa publică de la 21 mai 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Expunerea situaţiei de fapt derivând din hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză
Prin Sentinţa nr. 274 din 22 decembrie 2010 Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta J.M.D. în contradictoriu cu pârâta agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, şi, în consecinţă, a dispus anularea Deciziei nr. 739 din 18 aprilie 2008, emisă de pârâtă, privind acordarea preavizului şi eliberarea din funcţia publică de director a reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 739 din 18 aprilie 2008 emisă de directorul general al APIA; reclamantei i s-a acordat un preaviz în perioadă 18 aprilie 2008 - 17 mai 2008 cu menţiunea că la data expirării termenului de preaviz va fi eliberată din funcţia publică de director. S-a mai reţinut că reclamantei nu i s-a comunicat niciun act administrativ în afară de cel contestat.
A mai reţinut instanţa că decizia a cărei anulare s-a solicitat nu cuprinde motivele care au determinat adoptarea măsurii de eliberare din funcţie iar indicarea dispoziţiilor art. 37 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3) alin. (5), alin. (7) şi alin. (4) din Legea nr. 188/1999 nu este de natură a conferi acestuia un caracter legal.
Concluzionând, instanţa a apreciat că motivarea în drept a deciziei nu corespunde exigenţelor legale.
Prin Sentinţa nr. 35 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de completare a Sentinţei nr. 274 din 22 decembrie 2010 şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei precizate, în sensul că a dispus şi reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior.
Împotriva Sentinţei nr. 35 din 8 februarie 2011, Sentinţei nr. 274 din 22 decembrie 2010 şi a încheierii din 21 decembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.
2. Decizia civilă ce formează obiectul cererii de revizuire
Prin Decizia civilă nr. 5710 din 29 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva încheierii din 21 decembrie 2010, a Sentinţei nr. 274 din 22 decembrie 2010 şi a Sentinţei nr. 35 din 8 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, a modificat hotărârile recurate, respectiv Sentinţa nr. 274 din 22 decembrie 2010 şi Sentinţa nr. 35 din 8 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în sensul că a respins acţiunea că nefondată, precum şi cererea de completare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin Decizia nr. 739 din 18 aprilie 2008, directorul general al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a dispus acordarea preavizului în perioada 18 aprilie 2008 - 17 mai 2008, urmând că J.M.D. să fie eliberată din funcţia publică de director la data expirării acestuia.
În preambulul deciziei au fost invocate prevederile Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare al Centrelor Judeţene APIA, aprobat prin Decizia nr. 75 din 15 ianuarie 2008 precum şi dispoziţiile art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5), alin. (7) şi art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, făcându-se trimitere şi la reorganizarea APIA şi a centrelor judeţene.
Anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 89/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, autoritatea recurentă-pârâtă a funcţionat ca o instituţie publică în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, cu personalitate juridică, având în subordine un număr de 42 sucursale judeţene, fără personalitate juridică, conduse de către directori, potrivit organigramei şi statului de funcţiuni.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 93/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 89/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 1/2004 au fost modificate prevederile art. 41 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1/2004, potrivit cărora centrele judeţene sunt conduse de directori executivi, care au calitatea de ordonatori terţiari de credite, pentru fondurile de la bugetul de stat, cu excepţia cheltuielilor prefinanţate şi cofinanţate prin schemele de plată FEGA şi schemele de plată FEADR, astfel că a fost modificată atât structura organizatorică a APIA cât şi a centrelor judeţene.
Urmare a reorganizării instituţiei efectuate în baza O.U.G. nr. 89/2008 aprobată şi modificată prin Legea nr. 93/2008, postul de director, a fost desfiinţat înfiinţându-se funcţia publică de director execuţie al centrului judeţean, ale cărui atribuţii depăşesc cu mai mult de 50% pe cele ale foştilor directori, având în vedere diversitatea şi complexitatea acestora, ca urmare a transformărilor sucursalelor judeţene fără personalitate juridică, în centre judeţene cu personalitate juridică, cât şi a faptului că noua funcţie de director executiv, având şi calitate de ordonator terţiar de credite, presupune îndeplinirea tuturor atribuţiilor legale privind derularea operaţiunilor financiare, angajarea şi utilizarea creditelor bugetare conform destinaţiilor aprobate, răspunzând potrivit legii de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate.
Înalta Curte a mai reţinut că aceste modificări ale atribuţiei postului de director în proporţie de peste 50% ca urmare a modificărilor legislative mai sus prezentate, precum şi a condiţiilor specifice de ocupare a noii funcţii publice de director executiv au determinat emiterea Deciziei nr. 739 din 18 aprilie 2008 privind acordarea preavizului intimatei-reclamante, în cauză fiind îndeplinite condiţiile art. 99 alin. (1) lit. b) şi art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată privind reducerea funcţiei publice de director.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar a constatat că în mod eronat s-a reţinut prin sentinţa atacată că actul administrativ nu ar fi fost motivat, având în vedere temeiurile legale în baza cărora acesta a fost emis cât şi faptul că acesta conţinea elementele de fapt şi de drept necesare evaluării efectelor acestuia asupra persoanei căreia i s-a adresat.
A mai constatat că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond nu a analizat legalitatea deciziei atacate în raport cu dispoziţiile legale invocate drept temei legal, respectiv nu a analizat susţinerile şi argumentele autorităţii pârâte cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) şi alin. (7) referitor la reducerea personalului ca urmare a reorganizării, a obligaţiei de punere la dispoziţie a unui post vacant în cadrul instituţiei, respectiv la prioritatea ocupării unei funcţii vacante şi art. 100 alin. (4) referitor la reducerea postului, din Legea nr. 188/1999.
În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 35 din 8 februarie 2011 prin care a fost admisă cererea intimatei-reclamante de completare a Sentinţei nr. 274 din 22 decembrie 2010 şi s-a dispus completarea dispozitivului acesteia prin dispunerea reintegrării reclamantei în funcţia deţinută anterior, Înalta Curte a apreciat că acesta este fondat având în vedere soluţia de admitere a recursului formulat împotriva sentinţei a cărei completare s-a solicitat cât şi faptul că reintegrarea nu poate fi dispusă într-o funcţie publică care a fost desfiinţată.
3. Cererea de revizuire şi motivele invocate
Împotriva Deciziei civile nr. 5710 din 29 noiembrie 2011 a formulat cerere de revizuire J.M.D., în temeiul dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., coroborat cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.
Arătând că admisibilitatea căii extraordinare de atac promovate derivă din împrejurarea că aceasta este îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs, prin care a fost evocat fondul, fiind reclamată şi încălcarea de către instanţa de recurs a principiului priorităţii dreptului UE, revizuenta a susţinut, în esenţă, următoarele critici vizând soluţionarea cauzei în recurs:
- instanţa de recurs a încălcat principiul securităţii juridice sau al stabilităţii raporturilor juridice, recunoscut în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că o componentă a dreptului unei persoane la un proces echitabil;
- principiul securităţii juridice este legat indisolubil de obligaţia unui stat membru UE de a asigura interpretarea unitară a legii, elocventă în acest sens fiind hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 3 decembrie 1998 pronunţată în cauza Belgocodex v. Statul Belgian C-381/97;
- lipsa practicii unitare la nivelul instanţei supreme constituie o încălcare a principiului securităţii juridice, fiind reclamată, în concret, împrejurarea că în cauza de faţă Înalta Curte, în mod nemotivat s-a dezis de cele anterior statuate în cauze similare, expres arătate, deşi temeiurile de fapt şi de drept erau aceleaşi, acţiunea de eliberare din funcţie a directorilor APIA fiind una concertată;
- revizuenta a beneficiat de un tratament inechitabil şi discriminatoriu, raportat la persoanele aflate în aceeaşi situaţie, în mod evident principiul securităţii juridice fiind încălcat, în egală măsură în care au fost încălcate şi principiile încrederii legitime, al nediscriminării, al legalităţii şi previzibilităţii legii.
4. Procedura derulată în faţa instanţei de revizuire
Prin întâmpinarea formulată la data de 3 aprilie 2012 intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, justificat, în esenţă de împrejurarea că motivul de revizuire invocat, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la data motivării cererii, era abrogat prin Legea nr. 299 din 23 decembrie 2011.
La data de 3 aprilie 2012, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de revizuire, înregistrată la 3 ianuarie 2012, motivată la 27 martie 2012, faţă de abrogarea motivului de revizuire invocat, respectiv art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, abrogat prin Legea nr. 299/2011, publicată în M. Of. nr. 916/22.12.2011.
Revizuenta a solicitat respingerea excepţiei de inadmisibilitate că nefondată, arătând ca Decizia nr. 5710 din 29 noiembrie 2011 a cărei revizuire a solicitat-o a fost pronunţată la o dată la care alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 era în vigoare, astfel că potrivit art. 725 alin. (3) C. proc. civ. rămâne supusă căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care a fost pronunţată.
Totodată revizuenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, apreciind că aceasta este contrară dispoziţiilor art. 61 alin. (2), art. 75 şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 30 octombrie 2012, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi totodată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei.
La data de 4 martie 2013 a fost repusă pe rol cauza având că obiect cererea de revizuire formulată de revizuenta J.M.D., urmare a soluţionării de către Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 58 din 21 februarie 2013 şi respectiv nr. 1039 din 5 decembrie 2012 a excepţiei de neconstituţionalitate invocată. Astfel, prin decizia din urmă menţionată, Curtea Constituţională a admis excepţia şi a statuat în sensul că Legea nr. 299/2011 pentru aprobarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, în ansamblul său este neconstituţională, şi constatând că prevederile art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, în încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Examinând aşadar cererea de revizuire pe temeiul invocat de revizuentă, Înalta Curte apreciind asupra admisibilităţii acesteia conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reţine că aceasta nu este însă întemeiată şi conform art. 326 - 328 C. proc. civ. o va respinge că atare, în considerarea celor în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României". Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminenţa dreptului european în lumina principiilor şi interpretărilor cristalizate în jurisprudenţa jurisdicţiilor Uniunii Europene.
În cauză, astfel cum s-a arătat deja, revizuentul a invocat încălcarea de către instanţa de recurs a principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, cu referire la principiul securităţii juridice, la principiul legalităţii şi al previzibilităţii normelor juridice, în esenţă, în legătura lor indisolubilă şi în contextul mai larg al obligaţiei de asigurare a unei interpretări unitare a legii.
Drept urmare, din această perspectivă va fi analizată cererea de revizuire de faţă, argumentele teoretice înfăţişate de revizuentă vizând, de fapt, şi fiind circumscrise pretinsei discriminări suferite prin nerespectarea practicii apreciată că unitară la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în această materie.
Este adevărat că potrivit jurisprudenţei comunitare şi în special conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului incertitudinea jurisprudenţială a fost apreciată ca fiind de natură a reduce încrederea justiţiabililor în justiţie, contravenind principiului securităţii raporturilor juridice, că element esenţial al preeminenţei dreptului.
În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările date problemelor de drept în litigii anterior soluţionate, identice sub acest aspect, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, în sensul respectării principiului securităţii raporturilor juridice.
Nu mai puţin adevărat însă, în ceea ce priveşte existenţa unor soluţii diametral opuse în situaţii identice, invocate în cuprinsul cererii de revizuire, Înalta Curte are în vedere că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene că fiind inerentă oricărui sistem judiciar, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă ce persistă în timp (Beian c. României, Pădureanu c. României, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţei). Prin urmare, existenţa unor soluţii de speţă într-un anumit sens nu constituie de plano un temei suficient pentru cristalizarea întregii practici în sensul dat, înţelesul hotărârilor jurisdicţiei europene a drepturilor omului fiind acela de a sancţiona lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare.
Din perspectiva consideraţiunilor teoretice sus expuse, Înalta Curte apreciază că prin decizia pronunţată, ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire nu au fost încălcate principiile la care a făcut referire revizuenta.
Instanţa de recurs, astfel cum rezultă de altfel şi din expunerea rezumativă a deciziei atacate, de mai sus (secţiunea 1 din prezenta) a înfăţişat într-o manieră coerentă şi detaliată argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat soluţia adoptată, derivând în esenţă, din punerea în aplicare a O.U.G. nr. 89/2008, aprobată şi modificată prin Legea nr. 93/2008.
Prin aceste acte normative a fost reorganizată instituţia publică APIA, iar în cadrul acesteia revizuenta a deţinut, pentru o perioadă de timp determinată, funcţia publică de director din care a fost eliberată urmare a acordării preavizului, tocmai urmare a reorganizării dispuse, reţinându-se desfiinţarea prin lege a postului de director.
Înalta Curte reţine însă, contrar celor arătate de revizuentă, că argumentele decisive ce au fost avute în vedere în luarea deciziei în ceea ce o priveşte pe revizuentă au vizat elemente de fapt, cu referire directă la modul în care a fost respectată, în cazul acesteia, procedura de eliberare din funcţia publică de conducere, cum ar fi motivarea şi conţinutul actului administrativ atacat şi raportarea la dispoziţiile din lege invocate că temei legal, în contextul analizării susţinerilor şi argumentelor autorităţii pârâte cu privire la îndeplinirea condiţiilor referitoare la reducerea personalului că urmare a reorganizării.
În acest context, constatând aşadar că celelalte consideraţiuni, vizând proporţia în care au operat modificări în atribuţiile postului de director executiv, urmare a modificărilor legislative intervenite au avut o natură subsidiară, Înalta Curte reţine că nu subzistă susţinerea revizuentei în sensul că numai în cazul său, a fost ignorată practica judiciară în materie, dezvoltată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare.
În altă ordine de idei, cu referire la celelalte 3 decizii la care revizuenta a făcut trimitere în sensul practicii anterioare cristalizate (Decizia nr. 1710/2009; Decizia nr. 3655/2009 şi Decizia nr. 5041/2009), Înalta Curte constată că nu există deplina identitate în ceea ce priveşte abordarea instanţei asupra chestiunilor de drept, în mod exclusiv, fiind mai degrabă vorba despre analize punctuale, de la caz la caz şi nu despre dezlegarea evidentă a unei probleme "de drept", în sensul arătat de revizuentă.
În fine, Înalta Curte are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public şi cel privat presupune luarea în considerare a dinamicii condiţiilor sociale şi economice, ce a imprimat înseşi jurisprudenţei naţionale şi europene un caracter evolutiv or, raportat la circumstanţele pricinii deduse judecăţii, nu este lipsită de semnificaţie împrejurarea reţinută chiar în decizia de recurs în sensul că reintegrarea nu putea fi dispusă într-o funcţie publică de conducere care a fost desfiinţată.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speţă nu poate fi reţinută nesocotirea de către judecătorul naţional a caracterului efectiv al principiului preeminenţei dreptului european, în măsură să fundamenteze schimbarea soluţiei în sensul dorit de revizuentă, motiv pentru care, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 şi 328 C. proc. civ., cererea de revizuire va fi respinsă, că neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire declarată de J.M.D. împotriva Deciziei nr. 5710 din 29 noiembrie 2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5328/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5344/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
