ICCJ. Decizia nr. 5802/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5802/2013
Dosar nr. 771/45/2012
Şedinţa publică de la 19 iunie 2013
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 377 din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007, (denumite în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Normele metodologice aprobate prin Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007”) invocată de reclamanta T.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 35 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 nu contravin şi nu adaugă dispoziţiilor în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 215, art. 216 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, raportat la prevederile art. 81 C. proc. fisc.
2. Cererea de recurs
Reclamanta T.D. a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, în temeiul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., şi a formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut legalitatea prevederilor contestate în raport cu prevederile art. 215 şi art. 216 din Legea nr. 95/2006, raportat la prevederile art. 81 C. proc. fisc., deşi C.N.A.S. are atribuţii strict delegate privind colectarea şi aplicarea măsurilor de executare silită a contribuţiilor fiscale la Fondul de sănătate, fără a-i fi delegate atribuţii de emitere a deciziilor de impunere în sensul art. 86 C. proc. fisc.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, se reţine că reclamanta a contestat, în procedura excepţiei de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, prevederile art. 35 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007, conform cărora:
„ Art. 35. - (1) În conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege şi art. 81 C. proc. fisc., pentru obligaţiile de plată faţă de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F., titlul de creanţă îl constituie, după caz, declaraţia prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al C.A.S., precum şi hotărârile judecătoreşti privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al C.A.S. şi pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la A.N.A.F.
(2) Titlul de creanţă prevăzut la alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege. ”
Ordinul preşedintelui C.N.A.S. nr. 617/2007, din care face parte norma administrativă atacată pe calea excepţiei de nelegalitate, are ca obiect aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate F.N.U.A.S.S. Ordinul a fost emis de preşedintele C.N.A.S. în temeiul unor prevederi expres cuprinse în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, respectiv art. 211 alin. (3), art. 213 alin. (3) şi (4), art. 216, art. 256 - 260, şi din Statutul C.N.A.S., aprobat prin H.G. nr. 972/2006, respectiv art. 7, art. 17 alin. (5) şi art. 18 pct. 36.
Înalta Curte observă că art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la prevederile Codului de procedură fiscală în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor ce revin C.N.A.S., prin casele judeţene de asigurări de sănătate sau persoane fizice sau juridice specializate, pentru aplicarea măsurilor de executare silită în vederea încasării sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere aferente, astfel că nu se poate reproşa instanţei de fond că a raportat fără temei analiza legalităţii ordinului la prevederile Codului de procedură fiscală, în loc să se limiteze la cele ale Legii nr. 95/2006.
Potrivit art. 141 C. proc. fisc., executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul normelor cuprinse în acelaşi cod, de către organul de executare competent, care în materia supusă analizei este C.N.A.S. Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce, aşadar, la concluzia că, în cadrul competenţei atribuite caselor judeţene de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silite pentru sumele datorate F.N.U.A.S.S., este inclusă şi atribuţia de a emite decizii de impunere şi titluri executorii, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor Codului de procedură fiscală.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Înaltei Curţi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanţa are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 3878 din 27 septembrie 2010, nr. 3796 din 28 iunie 2011, nr. 4731 din 14 octombrie 2011 şi nr. 2807 din 17 mai 2011.
2.Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de T.D. împotriva Sentinţei nr. 377 din 19 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5431/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 7226/2013. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
