ICCJ. Decizia nr. 5822/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5822/2013
Dosar nr. 60/33/2012
Şedinţa publică de la 19 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 223 din 21 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Maramureş, a anulat Hotărârea nr. 943 din 14 noiembrie 2011 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 1 octombrie 1940 – 15 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 septembrie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
În raport cu dispoziţiile art. 1 din O. G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, din probele administrate, declaraţiile autentice ale martorilor M.S. şi P.T. şi declaraţiile martorilor A.G. şi A.F., audiaţi de instanţă, în virtutea principiului nemijlocirii, rezultă că familia reclamantului s-a refugiat în toamna anului 1940 din localitatea de domiciliu localitatea Slătioara, comuna Strîmtura, Judeţul Maramureş în localităţile Turda şi Aiton, Judeţul Cluj, ca urmare a persecuţiilor din motive etnice exercitate în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta C.J.P. Maramureş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantului drepturile solicitate, întrucât, pe de o parte, în mod greşit drepturile au fost acordate până la data de 15 martie 1945, iar, pe de altă parte, în cazul reclamantului nu a fost dovedită suficient calitatea de refugiat, deoarece declaraţiile martorilor M.S. şi P.T. au caracter general şi aceştia s-au refugiat în mai multe localităţi, iar martorii A.G. şi A.F. au depus cerere de acordare a drepturilor în aceeaşi zi cu reclamantul şi au acţiune pe rolul instanţelor. Totodată, recurenta-pârâtă susţine că, prin adresa nr. C/4465 din 30 iunie 2011 emisă de S.J.A.N. Cluj al nu s-a făcut dovada imposibilităţii dovedirii cu acte oficiale a situaţiilor prevăzute de ordonanţă, în sensul art. 61 din O.G. nr. 105/1999.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori.”
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În cauză, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
Contrar susţinerilor recurentei, adresa nr. C/4465 din 30 iunie 2011 emisă de S.J.A.N. Cluj, în cuprinsul căreia se menţionează că numiţii B.F. şi V. nu figurează în documentele deţinute de instituţie, face dovada faptului că reclamantul a depus diligenţele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, pentru a face dovada refugiului din cauza persecuţiilor etnice exercitate în localitatea de domiciliu. În condiţiile în care în care lipsesc actele oficiale, devin aplicabile prevederile menţionate în sensul că dovada încadrării în ipotezele reglementate de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se poate face prin declaraţii de martori.
Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce revine instanţei conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorilor care au relatat, cu caracter unitar, faptul că, din cauza persecuţiilor etnice, familia reclamantului a părăsit în luna octombrie 1940 localitatea de domiciliu, Comuna Strâmtura, Judeţul Maramureş, revenind în localitatea de domiciliu în luna martie 1945.
În condiţiile în care martorii M.S. (Hotărârea C.J.P. Cluj), P.T. (Hotărârea C.J.P. Cluj nr. 1115 din 05 septembrie 2003), A.G. şi A.F. (conform declaraţiilor date în faţa instanţei) au recunoscută calitatea de refugiat, Înalta Curte reţine că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul datei de 15 martie 1945 nu pot fi primite, Înalta Curte reţinând că instanţa de fond a dispus doar recunoaşterea calităţii de refugiat până la data de 15 martie 1945, iar nu acordarea drepturilor băneşti până la data respectivă. În privinţa drepturilor băneşti conferite de calitatea de refugiat, instanţa de fond a dispus că sunt cele „prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare” şi se acordă „începând cu data de 1 septembrie 2011”, fără a preciza data limită până la care se calculează acestea, dată care se determină prin aplicarea în concret a dispoziţiilor O.G. nr. 105/1999.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de C.J.P. Maramureş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.J.P. Maramureş împotriva Sentinţei civile nr. 223 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5821/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6168/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
