ICCJ. Decizia nr. 5851/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5851/2013
Dosar nr. 661/64/2012
Şedinţa publică de la 20 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 661/64/2012, reclamantul B.D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Braşov, anularea Deciziei nr. 122 din 3 aprilie 2012, anularea Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 11452 din 29 decembrie 2011, emise de pârâtă şi suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii.
În motivarea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011, reclamantul a arătat că a fost supus unei inspecţii fiscale în perioada 2 noiembrie 2011 - 22 decembrie 2011 prin care au fost verificate toate tranzacţiile privind înstrăinarea proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal efectuate în perioada 2005 - semestrul I 2010, fiind încadrat în categoria persoanelor plătitoare de T.V.A., pentru cinci operaţiuni de înstrăinare de terenuri efectuate în anul 2005 şi alte trei operaţiuni efectuate în anul 2007.
Reclamantul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pârâta D.G.F.P. Braşov a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, susţinând că această cerere nu este motivată nici în drept nici în fapt. Aceasta a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a fi dispusă suspendarea actului administrativ, respectiv cazul justificat şi iminenţa producerii pagubei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.D.M., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Braşov şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Braşov până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea acestui act administrativ.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a constatat că r eclamantul a invocat pe de o parte excepţia prescripţiei dreptului de a stabili în sarcina sa obligaţia de a achita T.V.A. aferentă operaţiunilor efectuate în anul 2005, iar pe de altă parte a contestat modalitatea de stabilire a cuantumului T.V.A., susţinând că aceasta ar trebui calculată prin includerea acesteia în preţul stabilit în contractele încheiate şi nu prin adăugarea la acest preţ întrucât T.V.A. este o componentă a preţului, nu un element care se adaugă la acesta. De asemenea, reclamantul a contestat cuantumul dobânzii şi al penalităţilor de întârziere.
Curtea a apreciat că aceste argumente referitoare la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili în noiembrie - decembrie 2011 obligaţia de plată a T.V.A. pentru cinci tranzacţii ce au fost încheiate în anul 2005, precum la modalitatea de calcul a T.V.A. şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sunt de natură să contureze în cauză o îndoială asupra legalităţii actului administrativ fiscal atacat.
Astfel, comparând aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reţinută de organul fiscal se identifică o serie de probleme ce sunt percepute în mod diferit (prescripţia, modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor şi al penalităţilor) de reclamant şi organul fiscal.
În cauză nu poate fi stabilită, faţă de maniera de expunere a argumentelor organului fiscal şi de aspectele învederate de reclamant, o aparenţă a unei stări de fapt fiscale complete referitoare la perioada supusă inspecţiei fiscale, fapt ce conduce la o îndoială asupra legalităţii actului administrativ atacat.
Referitor la existenţa pagubei iminente, instanţa a reţinut că şi această condiţie este îndeplinită. Astfel, ţinând seama de situaţia actuală a reclamantului, care realizează venituri modice din salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl are în proprietate şi în care îşi are domiciliul este pus sub sechestru, se poate observa cu uşurinţă că executarea unei creanţe al cărei cuantum este considerabil, 1.911.975 lei, va atrage grave consecinţe pentru reclamant.
Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Braşov până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea acestui act administrativ.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta D.G.F.P. Braşov a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs, autoritatea pârâtă susţine, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile legale pentru a putea dispune măsura suspendării. Astfel, apreciază recurenta, motivarea instanţei de judecată potrivit căreia reclamantul a făcut dovada aparenţei de nelegalitate a actelor fiscale contestate este subiectivă, în sensul că nu s-au invocat aspecte şi nu s-au administrat probe care să facă dovada acesteia. Totodată, se susţine că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu nerecuperabil suferit de reclamant.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
4.1. Aşa cum s-a reţinut în expunerea rezumativă a circumstanţelor cauzei, instanţa de fond a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 332 din 29 decembrie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Braşov până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea acestui act administrativ, în condiţiile art. 14 şi art. 15, reţinând, în esenţă, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Condiţia cazului bine justificat presupune existenţa unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanţă în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăşi a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestaţiei sau acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a comparat aspectele expuse de reclamant cu starea de fapt reţinută de organul fiscal, reţinând că se identifică o serie de probleme, respectiv prescripţia, modalitatea de calcul a T.V.A., cuantumul dobânzilor şi al penalităţilor, ce sunt percepute în mod diferit de reclamant şi organul fiscal.
Raportat la probele administrate, instanţa de fond, motivat şi argumentat, a constatat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Astfel, ţinând seama de situaţia actuală a reclamantului, care realizează venituri modice din salariu, de faptul că imobilul pe care acesta îl are în proprietate şi în care îşi are domiciliul este pus sub sechestru, se poate aprecia că executarea unei creanţe al cărei cuantum este considerabil, respectiv de 1.911.975 lei, poate atrage grave consecinţe pentru reclamant.
Totodată, instanţa de control judiciar va înlătura apărările intimatei, întrucât argumentele invocate ţin de însăşi legalitatea actului administrativ contestat. Instanţa de contencios administrativ are, neîndoielnic, competenţa verificării respectării de către actele administrative a supremaţiei Constituţiei, a legilor, principiilor şi drepturilor fundamentale garantate de normele de drept, dar o atare analiză nu poate fi realizată fără a se prejudeca fondul cauzei.
Înalta Curte apreciază că în mod justificat instanţa de fond a avut în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Comisiei Europene care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţia jurisdicţională provizorie în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.
4.2. Înalta Curte constată faptul că intimatul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în cuantum 5.572,60 lei, astfel cum rezultă din înscrisurile doveditoare aflate la filele nr. 20-21 din dosarul de recurs.
Având în vedere soluţia pronunţată în etapa procesuală a recursului, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de control judiciar va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (…), ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 2.500 lei.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de autoritatea pârâtă, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimat a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Braşov împotriva încheierii din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta D.G.F.P. Braşov la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul B.D.M., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5850/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 6188/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
