ICCJ. Decizia nr. 6029/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6029 /2013
Dosar nr. 1086/36/2012
Şedinţa de la 28 iunie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă cu nr. 2306 din 21 iunie 2012, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Învestită prin declinare, Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 453/CA din 10 octombrie 2012 a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, a declinat cauza, în favoarea Tribunalului Constanţa, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea acestuia.
Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
În cauza de faţă, reclamantul S.S., prin cererea modificată şi precizată, a solicitat soluţionarea litigiului constituit ca urmare a acuzaţiilor formulate de pârâtă din documentul intitulat întâmpinare înaintat în dosarul necontencios nr. 12838/118/2009. Reclamantul a arătat că refuzul nejustificat al A.S.R.O. de a soluţiona cererile sale, cât şi neemiterea răspunsurilor în termenele legale, reprezentând propuneri de teme de standardizare, decurge în mod logic din acuzaţiile pe care pârâta le aduce reclamantului. Reclamantul a solicitat stabilirea calităţii de subiect procesual pasiv al Direcţiei de Standardizare, prin Departamentul Electric al A.S.R.O., conform teoriei dreptului administrativ.
La data de 16 decembrie 2010 , reclamantul şi-a modificat şi precizat cererea, arătând că solicită în temeiul art. 111 C. proc. civ., să se constate inexistenta unui raport juridic între A.S.R.O. şi reclamant, existenţa raporturilor juridice întemeiate pe SR 10000-3/2004, solicitând, totodată, acordarea unui termen pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente următoarele dispoziţii legale:
Conform art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională „Organismul naţional de standardizare, înfiinţat conform prevederilor art. 7, este Asociaţia de Standardizare din România - A.S.R.O., denumită în continuare Asociaţia, cu sediul în municipiul Bucureşti.
(2) Asociaţia îşi desfăşoară activitatea în sfera de competenţă a autorităţii de stat prevăzute la art. 91 alin. (1).„Potrivit art. 7. din O.G. nr. 39/1998: „Organismul naţional de standardizare” este o persoană juridică de drept privat, de interes public, având statut juridic de asociaţie fără scop patrimonial, care a fost creată sau înfiinţată în baza O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.”
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că soluţionarea în fond a cauzei privind pe reclamantul S.S. şi pe pârâta Asociaţia de Standardizare din România este de competenţa Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.S. şi pe pârâta Asociaţia de Standardizare din România în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6028/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 6030/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
