ICCJ. Decizia nr. 6261/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6261/2013
Dosar nr. 61565/3/2011
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâta R.A.R. R.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei să emită cartea de identitate a autovehiculului marca M., cu nr. de identificare x şi certificatul de autenticitate, în vederea înmatriculării vehiculului în circulaţie.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 24 august 2009 a dobândit autovehiculul conform contractului de vânzare-cumpărare, iar ca urmare a verificărilor efectuate de organele de politie s-a stabilit că autoutilitara figurează furată în Franţa.
S-a mai arătat că în baza rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din data de 14 iunie 2011, pronunţată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, s-a dispus lăsarea definitivă a autoutilitarei deţinătorului de la acel moment, respectiv reclamantului, care, în temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din Regulamentul de Aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, a solicitat pârâtei omologarea şi certificarea autovehiculului mai sus menţionat în vederea înmatriculării, precum şi faptul că prin adresa nr. 7610 din 25 august 2011 pârâta a refuzat eliberarea documentelor solicitate.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Registrul Auto Român R.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 4165 din 7 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.D., în contradictoriu cu R.A.R. - R.A. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 1116 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâtul R.A.R. R.A., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că cerinţele legale pentru a putea fi eliberate cărţile de identitate şi certificatele de autenticitate ale vehiculelor sunt prevăzute în art. 13 din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, aprobată prin Legea nr. 230/2003 cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 13 alin. (2) lit. c) din Ordonanţă, certificarea autenticităţii unui vehicul rutier constă în atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internaţional la data efectuării certificării autenticităţii, potrivit bazei de date aflate la dispoziţia autorităţii competente din România.
Instanţa de fond a apreciat că refuzul autorităţii publice pârte de a elibera certificatul de autenticitate pentru vehiculul în cauză apare ca fiind justificat, deoarece acesta figura ca fiind dat în urmărire internaţională conform bazei de date aflate la dispoziţia autorităţilor competente din România.
Deoarece în speţă autovehiculul figura în baza de date a Interpol ca fiind vehicul furat, autoritatea pârâtă nu putea elibera certificatul de autenticitate şi cartea de identitate.
A mai reţinut instanţa că R.A.R., potrivit prevederilor O.G. nr. 78/2000, aprobată prin Legea nr. 230/2003 cu modificările şi completările ulterioare eliberează numai cartea de identitate şi certificatul de autenticitate, acte necesare în vederea înmatriculării, însă competenţa în ce priveşte înmatricularea o au doar serviciile publice comunitare, regim permise şi înmatriculare a vehiculelor, potrivit art. 19 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, astfel că nu se poate reţine refuzul nejustificat al autorităţii publice de a elibera înscrisurile necesare înmatriculării vehiculului potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, că instanţa de fond a ignorat efectiv rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, din care rezulta că reclamantul, în calitate de cumpărător de bună credinţă se poate adresa instanţei de judecată pentru ca în baza unei hotărâri judecătoreşti să-şi înmatriculeze autovehiculul, care i-a fost lăsat definitiv pentru a-l introduce în circuitul civil şi înmatricula în circulaţie.
Recurentul critică sentinţa recurată şi pentru faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, constată că pârâta este singura autoritate competentă a elibera certificatul de autenticitate şi cartea de identitate, iar, pe de altă parte, susţine că doar Serviciul Public Comunitar, Regim Permise şi înmatriculare a Vehiculelor are competenţă în ce priveşte înmatricularea.
Analizând actele dosarului în raport de susţinerile părţilor şi de dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recurentul nu mai justifică un interes legal în continuarea judecării recursului, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte constată că în cauză au fost eliberate în favoarea reclamantului la data de 12 august 2013 cartea de identitate a vehiculului şi certificatul de autenticitate pentru autoutilitara marca M., ca urmare a faptului că vehiculul în cauză nu mai figura ca fiind furat în baza de date a Interpol EASF.
Astfel, se constată că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect şi, în consecinţă, recursul formulat apare ca lipsit de interes.
Înalta Curte are în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanţilor.
Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.
În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.
În speţă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu mai are interes în soluţionarea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că intimatul-pârât a emis actele care fac obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, recurentul nu mai justifică un folos practic, legitim, în obţinerea unei soluţii de admitere a recursului, de modificare a sentinţei atacate şi de admitere a cererii de chemare în judecată.
Sancţiunea lipsei interesului, aşa cum a fost ea consacrată de jurisprudenţă, este în cauza de faţă aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul sesizării instanţei de fond erau îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile.
În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă şi inoperantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca rămas fără interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6269/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7778/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
