ICCJ. Decizia nr. 6524/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6524/2013
Dosar nr. 9745/2/2012
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A.C. SRL, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 135, emisă la data de 26 noiembrie 2012 de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, până la soluţionarea în prima instanţă a litigiului ce are ca obiect analiza legalităţii actului administrativ atacat.
Prin sentinţa civilă nr. 393 din 28 ianuarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 135 din 26 noiembrie 2012 emisă de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate a fost revocată autorizaţia de antrepozit fiscal nr. RO0071910PP01 din 26 februarie 2004 emisă în favoarea reclamantei pentru nerespectarea prevederilor pct. 78 alin. (3) coroborat cu pct. 84 alin. 19 şi 191, pct. 84 alin. (5) din Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, precum şi art. 20623 din Legea nr. 571/2003, coroborat cu pct. 85 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004.
De asemenea, prin aceeaşi decizie a fost respinsă şi cererea formulată de reclamantă privind reautorizarea ca antrepozitar pentru antrepozitul fiscal situat în Râmnicu-Sărat, strada Coştieni, nr. 106, judeţul Buzău, întrucât s-a constatat că nu sunt respectate dispoziţiile legale în vigoare.
Coroborând situaţia de fapt expusă cu dispoziţii legale incidente, prin raportare la susţinerile reclamantei, Curtea de Apel a reţinut că, în prezenta cauză, nu a fost dovedită existenţa unor astfel de împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC A.C. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenta considerând că întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile impuse de lege pentru suspendarea executării Deciziei nr. 135 din 26 noiembrie 2012 emisă de către Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
În motivarea recursului s-au făcut menţiuni şi la Recomandarea nr. R(89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul naţional trebuie să tină seama, iar autoritatea jurisdicţională chemată să decidă o atare măsura, trebuie să aprecieze ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente.
Prima instanţa s-a rezumat numai la afirmaţia neîndeplinirii condiţiei cazului justificat, motivat de faptul ca argumentele invocate vor fi analizate în faza judecăţii pe fond a actului, deşi judecătorul fondului trebuia să „pipăie fondul cauzei” şi să constate dacă au fost invocate împrejurări de fapt şi de drept aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.
Or, deşi reclamanta a invocat suficiente argumente şi instanţa a constatat că există argumente de pretinsă nelegalitate a Deciziei nr. 135 din 26 noiembrie 2012, a considerat, în mod nelegal, că acestea nu pot îndeplini cerinţa cazului bine justificat.
S-a mai arătat că decizia de impunere nu respectă dispoziţiile legale referitoare la motivarea în fapt şi în drept a acesteia, deoarece aceasta a avut în vedere o situaţie de fapt reţinută printr-un act administrativ care nu îşi produce efecte juridice.
În principal, actul administrativ avut în vedere de Comisie, la emiterea deciziei în speţă, este Raportul nr. 573/BEM/l din 9 noiembrie 2012, emis de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti.
Referitor la Raportul de control întocmit de către Autoritatea Naţionala a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, recurenta a precizat că acest înscris nu poate fi avut în vedere de către Comisie, la soluţionarea cererii de reautorizare, întrucât acesta nu produce efecte juridice, fiind un act nelegal, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 7521/2006 şi ale Codului de procedură fiscală.
Un alt argument care atestă că Decizia nr. 135 din 26 noiembrie 2012 nu se bucură de prezumţia de legalitate constă în faptul că, la data emiterii acesteia Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice nu a avut în vedere un act administrativ, încheiat de aceeaşi instituţie publică (ca cea emitentă a Raportului de control, care nu a intrat în circuitul civil), respectiv Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti şi anume, procesul-verbal de control nr. 573/BEM din 15 noiembrie 2012, d in cuprinsul căruia rezultă că echipa de control a menţionat o serie de aspecte ce vizează reţetarul de fabricaţie al produsului finit realizat, rapoarte de producţie, etc., precum şi aspecte referitoare la avizele de însoţire a mărfii şi a facturilor de achiziţie pentru materiile prime, însă nu a constatat nicio încălcare a legislaţiei privind desfăşurarea operaţiunilor cu produse accizabile.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 Cod procedura civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de impunere contestată.
Astfel, împrejurările că actele de control sunt contradictorii, respectiv că nu i-ar fi fost comunicate în prealabil emiterii deciziei în cauză reclamantei, că acele constatări enumerate şi expuse anterior în cadrul deciziei şi a proceselor-verbale care au stat la baza emiterii acesteia nu corespund realităţii nu pot fi apreciate drept cauze temeinic justificate în sensul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ci exclusiv motive de pretinsă nelegalitate care nu pot fi cercetate pe calea prezentului demers procesual.
În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că nu pot fi încadrate în cadrul acestor din urmă împrejurări susţinerile recurentei cu privire la categoriile de acte care puteau fi emise de către pârâtă, respectiv la nemotivarea în fapt şi în drept a deciziei, necomunicarea actelor de control către recurentă în prealabil emiterii actului a cărui suspendare s-a solicitat, nefiind indicate în vederea verificării dispoziţiile legale care să menţioneze în mod expres astfel de obligaţii ale organelor de control, ca de altfel şi pretinsa contradicţie între conţinutul şi concluziile celor două procese-verbal de control, contradicţie care nu poate fi supusă analizei pe fond, nefiind evidenţiate împrejurări evidente de contradictorialitate, ci exclusiv împrejurări de fapt expuse în cadrul primului proces-verbal, reluate şi dezvoltate în fapt şi în drept în conţinutul celui din 19 noiembrie 2012.
De asemenea, susţinerile cu privire la fondul constatărilor reţinute în sarcina recurentei de către agenţii pârâtului nu pot fi apreciate ca circumscrise ipotezei reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre susţineri contrare ale recurentei faţă de constatările de fapt reţinute de către agenţii pârâtului, împrejurare care impune analizarea în fapt şi în drept a acestora pe fond, iar nu ca încălcări care să conducă în mod evident la naşterea unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că deşi, potrivit probelor administrate de către recurentă, cu privire la paguba iminentă, rezultă că această din urmă condiţie este pe deplin dovedită, însă este necesar potrivit art. 14 din legea nr. 554/2004, întrunirea în mod cumulativ a celor două condiţii, nefiind suficientă dovedirea uneia dintre acestea.
Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare şi Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniştri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecţie care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societăţii, ale destinatarului actului şi ale terţelor persoane.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 393 din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6523/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 6526/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
