ICCJ. Decizia nr. 6526/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6526/2013
Dosar nr. 1372/59/2012
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul L.P. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru a se dispune anularea Deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 7479 din 30 iulie 2012, anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei promovate împotriva Deciziei de impunere nr. 1572/816 din 10 octombrie 2012, cu cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere mai sus menţionate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamant şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012 emisă de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinite în cazul de faţă condiţiile procedurale impuse de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare, anume, consemnarea cauţiunii stabilite de instanţă, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., recipisa de consemnare fiind depusă la registrul de valori al instanţei, după cum atestă cererea formulată de reclamant, însoţită de copia recipisei de consemnare a cauţiunii în sumă de 7.800 lei, seria TA nr. 1733439 (filele 81 şi 83), respectiv, formularea unei acţiuni în contencios administrativ, pentru anularea deciziei de impunere a cărei suspendare se solicită.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că reclamantul a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate, în sensul definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, anume, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.
În acest scop, s-a reţinut că este îndreptăţită să facă o analiză sumară a temeiniciei pretenţiilor reclamantului, pentru a statua asupra aparenţei de legalitate a actului administrativ ce face obiect al cererii de suspendare.
În egală măsură se constată că aparenţa de legalitate a acestuia act se menţine şi prin raportare la susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, în condiţiile în care în raportul de inspecţie fiscală, începând de la pagina 15 şi până la pagina 17 (filele 39-41 dosar), s-a prezentat detaliat faptul că, în finalul inspecţiei fiscale, s-a purtat o discuţie cu contribuabilul, în condiţiile impuse de art. 9 alin. (1) şi art. 107, alin. (2)-(4) C. proc. fisc., acesta prezentând chiar în scris un punct de vedere la data de 26 iulie 2012, analizat detaliat în raportul de inspecţie fiscală.
Cel puţin în aparenţă, nu prezintă deci relevanţă împrejurarea că în decizia de impunere nu se face referire la o discuţie finală cu reclamantul, întrucât art. 107 alin. (1) pare a impune obligaţia desfăşurării acestei discuţii pe parcursul şi la încheierea inspecţiei fiscale, etapă ce s-a consumat la emiterea raportului de inspecţie fiscală, astfel încât nu s-ar putea considera că discuţia cu contribuabilul ar trebui consemnată în decizia de impunere, al cărei conţinut este reglementat de art. 87 C. proc. civ., coroborat cu art. 43 din acelaşi act normativ, aplicabilă mutatis mutandis, respectiv doar în cazul în care nu s-ar putea determina că discuţia finală cu contribuabilul a fost consemnată într-un act ce a precedat acest act administrativ, cum este cazul în speţă, discuţia fiind consemnată în raportul ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, la care se face trimitere expresă la pagina 3 a deciziei.
De asemenea, se constată existenţa unor indicii de nelegalitate a actului de impunere ce face obiect a cererii de suspendare, în condiţiile în care organul fiscal a stabilit obligaţia de plată a TVA în sarcina reclamantului în aplicarea dispoziţiilor art. 127 şi altele din Titlul VI al Codului fiscal, intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004, care transpune în legislaţia internă Directiva de armonizare în materia TVA nr. 2006/112/CE, aceasta procedând la codificarea materiei TVA, reglementată succesiv prin mai multe directive, inclusiv Directiva nr. 77/388/CEE, la care face reclamantul referire.
Or, activitatea economică pretins a fi fost desfăşurată de către reclamant pare să se fi consumat în perioada 1996-2000, respectiv, anterior intrării în vigoare a actualului C. fisc., cuprinzând normele de transpunere a Directivei nr. 2006/112/CE, astfel încât nu ar putea să intre în sfera de aplicare a acestui act normativ din legislaţia internă şi cu atât mai puţin sub incidenţa legislaţiei UE, în condiţiile în care România a aderat la Uniune la 1 ianuarie 2007.
Împotriva hotărâri instanţei de fond pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că ca formularea contestaţiei prealabile la organele fiscale împotriva actului administrativ fiscal de impunere, într-adevăr nu poate fi considerată suficientă pentru a considera îndeplinită condiţia cazului bine justificat şi nici numărul de angajaţi pe care reclamanta i-a invocat în apărarea sa în faţa instanţei de fond.
Recurenta apreciază că motivarea cererii de suspendare redactată de reclamant la modul general, nu justifică suspendarea cauzei şi contrar reţinerilor instanţei de fond nu a făcut dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina acestuia, cu atât mai mult cu cât creanţele pe care le datorează sunt certe lichide şi exigibile acestea fiind acumulate în timp.
În temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative, adică acţiunea nu a fost formulată pentru o cauză bine justificată, care să nu poată fi oprită decât prin suspendarea actului administrativ de impunere.
De asemenea, instanţa de fond nu a analizat temeinic, bazat pe probe cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal atacat şi a constatat legal că în realitate nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile arătate de petentă prin acţiunea sa - condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004: condiţia cazului bine justificat şi condiţia prevenirii producerii unei pagube iminente.
Simpla promovare a cererii de suspendare a actului administrativ fiscal nu poate fi nici pe de parte suficientă pentru a considera îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
În privinţa cazului bine justificat, ca şi condiţie prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ nu s-a făcut dovada existentei acestuia, reclamantul aducând în discuţie în faţa instanţei de fond doar aprecieri cu caracter privitoare la nelegalitatea actelor administrativ fiscale.
Susţinerile reclamantului privind actele administrativ fiscale nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat.
Până la anularea de către o instanţă judecătorească actul administrativ fiscal se bucură de prezumţia de legalitate, în caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu zis la o prejudecare a fondului ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte cuantumul sumelor care fac obiectul deciziei de impunere, se arată că simpla valoare în sine a sumelor datorate de către reclamant este nerelevantă cauzei, nedovedindu-se un caz bine justificat pentru a se suspenda executarea actelor administrativ fiscale.
În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente reclamantul nu a făcut dovada ca aceasta condiţie prevăzută de lege a fost îndeplinită . Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 drept un prejudiciu material viitor dar previzibil cu evidenţă sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie care se justifică numai dacă actul administrativ fiscal conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză, reclamantul nefăcând dovada acestor aspecte.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a recursului Înalta Curte constată că această excepţie este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală, una dintre condiţiile cumulative de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.
Deşi, codul de procedură civilă nu defineşte această condiţie de exerciţiu a acţiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.
Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.
Din această perspectivă, în ceea ce priveşte interesul pârâtei de a formula prezentul recurs, Înalta Curte constată că legitimitatea acesteia este justificată, iar recursul nu este lipsit de obiect.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a dispus suspendarea executării deciziei de impunere.
Din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă în corpul legii.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin sentinţa nr. 97 din 13 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea promovată de reclamantul L.P. împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a dispus anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1572/816 din 10 octombrie 2012, a deciziei de impunere nr. 7479 din 31 iulie 2012 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 7479 din 30 iulie 2012, emise de către pârâtă şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 39,3 lei, cheltuieli de judecată.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării Ordinului nr. 7125/2011, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.
În plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. (4) şi (7) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. 4 din lege, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătoreşti în acest domeniu încă de la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
În această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care şi cea privind executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile de suspendare.
De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicţionale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil, reglementat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 845 lei către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de obiect a recursului.
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara) împotriva încheierii din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 845 lei către intimat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6524/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 6527/2013. Contencios → |
|---|
