ICCJ. Decizia nr. 7028/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7028/2013
Dosar nr. 1978/33/2010*
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 522 din 3 decembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul F.S. împotriva pârâţilor M.A.I. - C.J.I. Bucureşti şi I.P.J. Maramureş şi, în consecinţă, a dispus anularea Hotărârii nr. 91 din 26 octombrie 2010 a C.J.I. Bucureşti din cadrul M.A.I., a dispus anularea Deciziei de imputare nr. 39847 din 17 august 2010 a I.P.J. Maramureş şi a Hotărârii nr. 40101 din 23 septembrie 2010 a C.S.C. din cadrul I.P.J. Maramureş şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.618,55 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că starea de fapt evidenţiată, confirmată şi de probele testimoniale administrate în cauză, relevă că în fapt nu poate fi reţinută culpa în producerea prejudiciului în sarcina reclamantului care chiar dacă, din eroare a alimentat cu un alt tip de combustibil, în fapt a acţionat în conformitate cu clauzele convenite de pârâţi cu reprezentanţii agentului economic astfel că nu poate fi reţinută culpa în sarcina sa.
Pârâţii fiind cei care au căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ. au fost obligaţi la plata sumei de 1.618,55 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi cheltuieli de transport justificate.
Împotriva acestei hotărâri, pârâţii I.P.J. Maramureş şi M.A.I.-C.J.I. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. M.A.I. - C.J.I. în recursul formulat arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere faptul că prin Decizia de imputare nr. 39847 din 17 august 2010 reclamantului F.S., în calitate de angajat al I.P.J. Maramureş i s-a imputat suma de 244.93 lei reprezentând contravaloarea carburantului alimentat accidental în data de 20 martie 2010.
Întrucât aceste cantităţi suplimentare de carburant furnizate de operatorul economic prin alimentările accidentale ale poliţiştilor ar fi generat şi alte cheltuieli decât cele pentru care au fost alocate fonduri de a bugetul de stat - preluare, distribuţie şi alimentare a autovehiculelor aflate în asigurarea logistică a unităţilor de poliţie cu combustibil repartizat I.G.P.R. de către A.N.R.S., în vederea protejării instituţiilor publice pe parcursul derulării contractului de o eventuală blocare a alimentărilor autovehiculelor P.R. (lucru ce ar fi produs un major deficit de imagine al instituţiei şi grave sincope în munca operativă) şi pentru respectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice cu modificările şi completările ulterioare şi ale Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, cu modificările şi completările ulterioare, s-a hotărât introducerea unui model de angajament de plată în cuprinsul anexelor contractului, angajament ce urma să centralizeze toate alimentările accidentale de pe parcursul unei luni calendaristice şi să fie semnat de către părţi numai dacă puteau fi identificate fondurile necesare în bugetul instituţiei.
Având în vedere că prestaţiile accidentale şi suplimentare achitate de I.G.P.R. s-au produs din cauza reclamantului C.C.A a constatat că, în situaţia de faţă, se află în prezenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ce declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat prestatorului.
În considerarea celor expuse, s-a apreciat că se impune imputarea întregii cantităţi de carburant alimentat ca urmare a prestaţiei accidentale efectuată de Agentul şef principal de poliţia F.S., utilizator de card P., pentru nerespectarea instructajelor precise şi a prevederilor contractuale, cantitate rezultată din avizul de însoţire a mărfii.
Raportat la cele prezentate, recurentul consideră că în mod greşit instanţa de fond a motivat că în cazul reclamantului, urmare a probatoriului administrat lipseşte vinovăţia fără a indica exact care sunt aceste probe.
II. I.P.J. Maramureş prin motivele de recurs formulate susţine că în baza H.G. nr. 649/2009 privind aprobarea scoaterii din rezervele de stat a unor cantităţi de combustibil care vor fi acordate cu titlu gratuit M.A.I. a fost încheiat cu SC O.M.V. P. SA contractul de prestări servicii din 11 martie 2010 - „Preluare distribuţie şi alimentare a autovehiculelor aliate în asigurarea logistică a unităţilor de poliție, e combustibil repartizat I.G.P.R, de către A.N.R.S., pe bază de cârduri", instrumente care pot fi utilizai doar la staţiile P. şi doar pentru a alimenta cu motorină „E.D."
Totodată, conform O.U.G. nr. 67/2009, T.V.A. devine exigibilă la data încasării sale de către A.N.R.S. de la M.A.I., iar termenul de plată al accizelor a fost amânat până la data de 30 iunie 2010, şi ulterior prorogat până la data de 30 iunie 2011 (conform dispoziţiilor O.G. nr. 10/2010).
Cu toate acestea, anticipând riscul unor alimentări accidentale pe parcursul derulării contractului, cu un alt carburant decât cel primit de la A.N.R.S., respectiv carburant „proprietate" a SC O.M.V. P. SA sau din alte staţii care nu sunt menţionate în anexa contractului şi luând în considerare imposibilitatea tehnică de blocare a cardurilor astfel încât acestea să poată fi folosite doar pentru alimentarea la pompă cu tipul de carburant repartizat de A.N.R.S. sau numai de la staţiile care au regim de antrepozit fiscal, reprezentanţii operatorului economic au insistat asupra introducerii unor clauze care să prevadă modalitatea de plată a acestor cantităţi suplimentare de carburant, într-un anumit termen pentru a nu le fi afectată activitatea comercială.
Având în vedere aceste clauze, la data de 27 aprilie 2010, cu O.P. nr. 886, I.G.P.R., unitate în subordinea căreia se află I.P.J. Maramureş, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea intimatul- reclamant, a achitat suma de 10.846,58 lei, reprezentând prestaţii accidentale aferente cantităţii de carburant alimentate de unităţile de poliţie în perioada 14 martie 2010 - 31 martie 2010.
În aceste condiţii, luând în considerare faptul că pentru alimentările accidentale cu carburant tip sau de la alte staţii decât cele precizate în contractul de servicii anterior menţionat, carburanţii sunt facturaţi la preţ întreg, este evident prejudiciul creat prin aceste alimentări şi, implicit temeinicia deciziei de imputare emisă de I.P.J. Maramureş pe numele intimatului-reclamant, acesta fiind instruit cu privire la modul de utilizare a cardurilor P. şi a tipului de carburant care poate fi alimentat în momentul în care i-a fost înmânat cardul respectiv, ocazie cu care a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire din 14 octombrie 2009.
Recurentul mai susţine că hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul stabilirii în sarcina instituţiei a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.618,55 lei, pe care le apreciază excesive, mai ales în contextul tuturor aspectelor anterior menţionate.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Cu toate că pârâţii au formulat motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza împreună.
Prin Decizia de imputare nr. 39487 din 17 august 2010 i s-a imputat reclamantului F.S. suma de 244,93 lei reprezentând contravaloarea carburantului alimentat accidental în data de 20 martie 2010.
Prin Hotărârea nr. 40101 din 23 septembrie 2010 a I.P.J. Maramureş s-a respins contestaţia şi s-a menţinut decizia de imputare, reţinându-se că reclamantul a produs un prejudiciu prin aceea că a alimentat autovehiculul aparţinând M.A.I. cu motorină T.N.D. în loc de motorină E.D.
Prin Hotărârea nr. 91 din 26 octombrie 2010 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.A.I. s-a respins plângerea formulată de reclamant împotriva Hotărârii nr. 40101/2010.
În sarcina sa s-a reţinut faptul că în data de 20 martie 2010 a alimentat autospeciala aparţinând S.I.R. cu cantitatea de 56,96 litri carburant Auto „M.T.N.D.” în valoare de 244,93 lei, plata fiind efectuată cu cardul P. dat în folosinţa reclamantului pentru alimentare doar cu motorină E.D.
Decizia de imputare a fost emisă în temeiul prevederilor cuprinse în O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Potrivit art. 6 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 121/1998 „militarii nu răspund material pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute şi înlăturate”.
Curtea de Apel a reţinut că din declaraţia martorului audiat a rezultat că reclamantul a alimentat de la pompa pe care scria E.D., dar de fapt în pompă se afla motorină T.N.D., astfel că nu poate reţine vina reclamantului, acesta având convingerea fermă că la pompa respectivă după cum era inscripţionarea se află motorină utilizată potrivit cardului.
Din prevederile Ordonanţei nr. 121/1998 se deduce că răspunderea se antrenează atunci când se produce o pagubă, ori în cauză motorina a fost utilizată în interesul angajatorului, deci în interes de serviciu.
Prin utilizarea combustibilului cu care s-a alimentat, chiar dacă acesta era altul decât cel folosit uzual în interes de serviciu, nu s-a produs nici o pagubă angajatorului.
Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu poate fi reţinută culpa în producerea prejudiciului în sarcina reclamantului care chiar dacă, din eroare a alimentat cu un alt tip de combustibil, în fapt a acţionat în conformitate cu clauzele convenite de părţi cu reprezentanţii agentului economic astfel că nu poate fi reţinută culpa în sarcina sa. Fapta reţinută în sarcina reclamantului nu poate constitui cauză a răspunderii în lipsa condiţiilor instituite de lege.
Chiar pârâţii au anticipat riscul unor alimentări accidentale, inserând în contractul de prestări servicii de ,,Preluare distribuţie şi alimentare a autovehiculelor aflate în asigurarea logistică unităţilor de poliţie, cu combustibil repartizat I.G.P.R. de către A.N.R.S. pe bază de carduri" clauze care să prevadă modalitatea de plată a cantităţilor suplimentare de carburant într-un anumit termen.
Potrivit art. 6 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 121/1998, militarii nu răspund material pentru pagubele produse din cauze care nu puteau fi prevăzute şi înlăturate. Astfel că, această pagubă dacă o putem denumi aşa, a fost produsă dintr-o cauză neprevăzută şi care nu putea fi înlăturată.
Din probele administrate în cauză, rezultă fără niciun dubiu că reclamantul a respectat întocmai instrucţiunile pe care le-a primit la preluarea cardului P., dar pompa de la care a alimentat în data de 20 martie 2010 avea inscripţionat greşit „E.D.", iar în pompă era de fapt combustibil „T.N.D."
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecară, Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de fond, în mod corect, a admis a cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca temeinică şi legală, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corect.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).
În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.A.I. - C.J.I. şi I.P.J. Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 522 din 3 decembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6594/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6664/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
