ICCJ. Decizia nr. 7670/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7670/2013
Dosar nr. 671/42/2011
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 671/42/2011, reclamanta Primăria Oraşului Mizil în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 3 din 03 iunie 2011 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva actului de control reprezentat de procesul-verbal de inspecţie înregistrat la Primăria Mizil din 28 aprilie 2011 si la D.G.F.P. Prahova din 02 mai 2011 decizie pe care o consideră netemeinică şi nelegală, solicitând instanţei desfiinţarea deciziei contestate şi anularea procesului-verbal de inspecţie din 02 mai 2011.
În motivarea cererii s-a arătat că, fără a fi desfiinţat actul normativ de aprobare a contractului colectiv de muncă, act normativ cu caracter obligatoriu, nu se poate reţine că sporurile nu au avut temei legal, fiind invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea materială, disciplinară a părţilor care se fac vinovate de aceasta.
În ceea ce priveşte stabilirea răspunderii pentru persoanele răspunzătoare pentru abaterile de la legalitate, s-a arătat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi următoarele C. civ.
La data de 7 octombrie 2011 Sindicatul „U.V.” Mizil, al funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului oraşului Mizil, Primăriei Mizil, Consiliul Local Mizil şi al serviciilor din subordinea Consiliului Local Mizil, în temeiul art. 49 şi 50 alin. (2) C. proc. civ. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând instanţei desfiinţarea deciziei contestate şi anularea procesului-verbal de inspecţie din 02 mai 2011.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 335 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea fiscală formulată de către reclamanta Primăria Oraşului Mizil, în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.F.P. Prahova şi intervenientul în nume propriu Sindicatul „U.V.” Mizil.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că organele fiscale au stabilit in mod corect prin procesul-verbal de inspecţie din 28 aprilie 2011 că legislaţia în vigoare nu cuprinde drepturi băneşti de natura celor 3 sporuri acordate personalului contractual Primăriei Mizil, iar împrejurarea că au fost acceptate de cele 2 părţi contractante nu înseamnă că actul încheiat produce efecte juridice, câtă vreme nici un contract nu poate depăşi limitele impuse de lege.
Au fost reţinute in acest sens dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce priveşte sporurile acordate unui număr de 8 persoane având statut de funcţionari publici, respectiv sporul de stabilitate în raport de vechimea în funcţie şi sporul de stres în cotă de 10%, în valoare netă de 4.522 lei, s-a reţinut că, acestea nu puteau fi acordat prin contractul colectiv de muncă, forma juridică trebuind să îmbrace o altă modalitate.
S-a avut in vedere încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul funcţionarilor publici, unde se arată că salarizarea acestora se face potrivit sistemului unitar de salarizare, sporurile achitate neregăsindu-se în nici un act normativ.
S-a apreciat că in urma acordării respectivelor sporuri, s-au calculat în mod eronat şi nelegal şi primele de concediu sau prima de 2%.
A concluzionat instanţa fondului, că in perioada ianuarie-decembrie 2008 s-au acordat şi achitat în mod nelegal sporuri în sumă netă de 64.619 lei, sumă ce s-a stabilit în mod just a fi recuperată direct de la beneficiar, împreună cu dobânzile penalizatoare calculate în mod corespunzător.
Astfel, s-a constatat că pentru sporurile acordate nelegal s-au calculat reţineri la sursă în mod eronat, de 29.877 lei şi viramente pentru contribuţii sociale în sumă de 26.348 lei, cu care s-au diminuat creditele bugetare, calculându-se dobânzi penalizatoare de 4.739,01 lei şi 4.183,64 lei.
Recursurile.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta Primăria Oraşului Mizil şi intervenientul Sindicatul U.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele comune de recurs, s-a arătat că toate sporurile au fost negociate de angajaţi şi angajator în cadrul Acordului/Contractul colectiv de Muncă din 2007 - 2008, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 128/2007.
S-a susţinut că, in condiţiile in care Prefectul nu a atacat in virtutea atribuţiilor sale actul in contencios administrativ, acesta are caracter obligatoriu.
S-a mai invocat că, in condiţiile in care nu a existat opoziţie la înregistrarea contractului colectiv de muncă din partea M.M.P.S., sau după caz din partea D.G.T.M., acesta este încheiat in condiţii de legalitate.
De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat fiecare apărare formulată de către reclamantă şi argumentele formulate in susţinerea contestaţiei.
Totodată, s-a susţinut că, deşi a fost solicitată proba cu expertiza contabilă şi a fost depus un raport de expertiză întocmit in altă cauză, privind însă aceeaşi situaţie de fapt, aceasta a fost respinsă de către instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs.
Recurenta - reclamantă Primăria Oraşului Mizil prin primar a depus concluzii scrise prin care a învederat că sumele care fac obiectul prezentei cauze au intrat sub incidenţa Legii nr. 84/2012 prin care s-a dispus amnistierea cu privire la veniturile de natura salarială ale personalului plătit din fonduri publice.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursurile nu sunt fondate.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate.
În fapt, in urma controlului fiscal privind oportunitatea şi legalitatea modului de încadrare şi stabilire a salariilor şi sporurilor salariaţilor şi personalului contractual din cadrul Primăriei Mizil, a fost încheiat procesul - verbal de inspecţie din data de 28 aprilie 2011, prin care s-a stabilit că in cursul anului 2008 s-au acordat unei părţi a personalului din cadrul Primăriei, respectiv 63 persoane angajate pe bază de contract de muncă şi 8 salariaţi cu statut de funcţionar public, sporuri în baza contractului colectiv de muncă din 10 decembrie 2007, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 128 din 10 decembrie 2007, respectiv spor de calculator în cotă de 15%, spor de stabilitate în raport de vechimea în funcţie şi sporul de stres în cotă de 10%, in sumă totală de 58.118 lei, la care au fost calculate dobânzi penalizatoare in valoare totală de 8.756,4 lei.
De asemenea, s-a reţinut că, urmare a acordării sporurilor necuvenite, au fost influenţate şi drepturile privind concediul de odihna şi prima in valoare de 2 %.
În drept, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cărora „prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”, precum şi dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999 potrivit cărora „funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale in condiţiile legii; salarizarea funcţionarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Înalta Curte constată că de esenţa regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar, este că ele se stabilesc exclusiv prin lege, fiind atributul legiuitorului să stabilească atât categoria de drepturi salariale, partea fixă şi partea variabilă a salariului, cât şi cuantumul acestuia.
Aşa se explică faptul că toate reglementările care vizează statutul funcţionarului public sau al personalului contractual (Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Legea nr. 53/2004, C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), prevăd pe de o parte natura legală a drepturilor salariale, iar pe de altă parte interdicţia ca prin contracte/acorduri colective de muncă să se stabilească drepturi de natură salarială care sunt atributul legiuitorului.
De asemenea, se reţine că nu pot fi invocate prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.
Contractul colectiv de muncă/acordul colectiv nu este opozabil şi autorităţii de control, ci din contră aceasta are obligaţia de a verifica utilizarea resurselor bugetului unităţii administrativ-teritoriale, în conformitate cu principiul legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.
Plecând de la dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, art. 72 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, care prevăd posibilitatea încheierii de acorduri anuale cu funcţionarii publici numai in ceea ce priveşte constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecţionarea profesională şi alte masuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, precum şi de la dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 188/1999, instanţa de recurs reţine sfera limitată a problemelor care pot face obiectul negocierii, care include mai mult aspecte de ordin social, ale condiţiilor de muncă, sănătăţii şi perfecţionării profesionale, textele de lege confirmând caracterul legal al salariilor ce se cuvin personalului bugetar, atât sub aspectul acordării, cât şi al cuantumului acestora.
Cât priveşte înregistrarea de către D.M.P.S. a contractului si acordului colectiv de muncă, omisiunea acestei instituţii de a sesiza clauzele inserate in convenţie cu încălcarea prevederilor legale arătate anterior, nu înlătură posibilitatea constatării ulterioare a nelegalităţii respectivelor clauze.
De asemenea, lipsită de relevanţă este si aprobarea contractului si acordului de muncă prin HCL, această aprobarea nevalidând clauzele nelegale ce se regăsesc în cuprinsul acestuia, precum şi împrejurarea neexercitării „tutelei administrative” de către prefect.
Cu privire la împrejurarea că instanţa de fond nu a reţinut argumentele contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 3 din 03 iunie 2011, se constată că şi această critică este nefondată, susţinerile părţilor fiind sistematizate în funcţie de legătura lor logică, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impunând doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi motivele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul respingerii acţiunii.
Totodată, nici critica privind neadministrarea probei constând in expertiza contabilă nu este fondată, aspectele privind interpretarea şi aplicarea unor acte normative neputând face obiectul unei expertize contabile.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Primăria Oraşului Mizil prin primar şi Sindicatul U.V. împotriva sentinţei nr. 335 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7638/2013. Contencios. Anulare hotarare emisa... | ICCJ. Decizia nr. 7749/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
