ICCJ. Decizia nr. 7827/2013. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7827/2013
Dosar nr. 7284/2/2010*
Şedinţa publică de la 17 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.I. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, solicitând despăgubiri morale în sumă de 100.000 lei ca urmare a emiterii Ordinului Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 240/2008.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 7287/2/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus anularea Ordinului nr. 240 din 30 septembrie 2008, reintegrarea în funcţia publică de conducere deţinută anterior emiterii ordinului atacat şi obligarea la plata diferenţei de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.
În drept, cererea de daune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei acţiunii, iar în ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
c) Sentinţa în primul ciclu procesual
Prin Sentinţa nr. 2111 din 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca tardiv introdusă.
d) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin Decizia nr. 1110 din 01 martie 2012, pronunţată de Î.C.C.J., în Dosarul nr. 7284/2/2010 a fost admis recursul declarat de P.I. împotriva sentinţei civile nr. 2111 din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
A fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
e) Sentinţa Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 5067 din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis în parte acţiunea reclamantului P.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de reparaţii pentru daunele morale.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, întrucât acţiunea a fost introdusă la 19 august 2010, în termenul de un an reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Pe fond, s-a apreciat că reclamantul a fost eliberat din funcţie de mai multe ori prin acte nelegale, că datorită acestor acte a avut o imagine negativă în opinia publică şi în plan social, astfel că între daunele morale solicitate şi fapta culpabilă a pârâtului care a dispus în mod nelegal revocarea din funcţie a reclamantului, există un raport de proporționalitate rezonabil.
2. Instanţa recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs s-a invocat prescripţia dreptului la acţiune, în sensul că termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral.
b) Întâmpinarea formulată în cauză
Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
c) Analiza motivelor de recurs
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentinţa primei instanţe, situaţia de fapt şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune
Potrivit Deciziei nr. 1110 din 1 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, termenul de prescripţie pentru daunele morale este de un an de la data când reclamantul a suferit prejudiciul moral pretins.
Critica este nefondată, în raport de dezlegarea dată prin Decizia nr. 1110/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi data introducerii prezentei acţiuni.
Cu privire la fondul cauzei
Obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Potrivit art. 998 C. civ., aşa cum a fost consolidat în interpretarea dată în jurisprudenţă şi doctrină, răspunderea pentru prejudiciul moral se subsumează răspunderii civile delictuale.
În raport de conţinutul normativ al art. 998 C. civ., răspunderea civilă delictuală presupune în mod necesar şi cumulativ existenţa a patru condiţii şi anume, faptă ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia.
Prin hotărârea pronunţată de prima instanţă s-a reţinut existenţa unor elemente de nelegalitate care au condus la anularea ordinelor de eliberare din funcţie, prin decizie irevocabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte arată că emiterea unui act nelegal nu este suficientă pentru a se aprecia că există faptul ilicit, cu atât mai mult cu cât, legea a prevăzut dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ individual de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea actului, iar în speţă nelegalitatea actului a fost remediată prin anularea acestuia.
În hotărârea din 17 decembrie 2009 pronunţată în cauza C197/09Mc/ Agenţiei Europene pentru Medicamente – C.E.M.E.A.D., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral pretins suferit nu decurge din caracterul nelegal al actului ilicit.
Referitor la cea de-a doua condiţie, acea a prejudiciului, trebuie arătat că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, întrucât despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială.
Ca urmare, partea care pretinde daune pentru prejudiciul moral trebuie să facă dovada efectelor negative în viaţa familială şi socială.
În speţa prezentă, reclamantul nu a făcut nicio dovadă cu privire la astfel de efecte negative, care să nu fi fost asanate prin admiterea acţiunii în anularea ordinului de eliberare din funcţie.
Extrasele din diferite publicaţii care au fost depuse în susţinerea dreptului de a primi despăgubiri morale relevă că presa a relatat că reclamantul a fost reintegrat prin hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să se fi făcut vreo referire negativă la viaţa socială sau comportamentul profesional al reclamantului.
În cauză nu există nici un fel de dovezi privind prejudiciul moral, producerea unor efecte negative în viaţa de familie sau socială.
Dimpotrivă, prin Decizia nr. 642 din 9 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a anulat Ordinul nr. 240/2008 considerat ilegal, a fost reintegrat reclamantul, iar pârâtul a fost obligat la plata diferenţei de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la plata diferenţei de drepturi salariale cuvenite de la data emiterii ordinului atacat până la reintegrarea efectivă.
Prin soluţia pronunţată de Înalta Curte, s-a acoperit prejudiciul material suferit de reclamant, iar prejudiciul moral nu a fost dovedit, nici sub aspectul existenţei şi cu atât mai puţin al cuantumului acestuia.
Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că prin Ordinul nr. 240/2008, anulat în cadrul unei proceduri judiciare, s-a cauzat şi un prejudiciu moral care să se impună a fi reparat, în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea reclamantului.
Trebuie precizat că prejudiciul moral, sub aspectul existenţei şi al întinderii, nu este prezumat, ci trebuie dovedit, or, în cauză, prejudiciul a fost numai afirmat, nu şi probat.
În susţinerea prezentei soluţii, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Mazăre contra României, în cadrul căreia s-a arătat că anularea actului poate constitui o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral.
Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a se admite şi se va modifica în parte sentinţa recurată în sensul că va respinge cererea reclamantului P.I. de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 5067 din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că respinge cererea reclamantului P.I. de acordare a daunelor morale, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7811/2013. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 7789/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
