ICCJ. Decizia nr. 824/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 824/2013
Dosar nr. 1117/45/2011
Şedinţa publică de la 15 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 1117/45/2011, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi solicitând anularea Hotărârii nr. 4874 din 30 noiembrie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2 din 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin hotărârea 4874 din 30 noiembrie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a fost respinsă cererea petentei de acordare a calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pe considerentul că aceasta nu a făcut dovada cu acte a refugiului şi a persecuţiei etnice suferite.
Instanţa a reţinut că reclamanta a susţinut că nu a solicitat drepturi ca urmare a persecutării din motive etnice şi nu a suferit persecuţii etnice, ci a solicitat acordarea drepturilor pentru că ea a fost evacuată forţat din locuinţă şi nu s-a putut întoarce timp de 1 an, perioadă în care a fost lipsită de toate bunurile şi agoniseala de o viaţă, împreună cu membrii săi de familie, fiind debarcaţi în alt colţ de ţară printre străini, apelând la mila locuitorilor din zonă pentru a găsi adăpost.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut proba cu vreun act oficial sau un alt document că ar fi fost refugiată din motive etnice, condiţie obligatorie pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000. A constatat instanţa faptul că aceasta a avut de suferit, în mod incontestabil în urma refugiului pentru că se apropia linia frontului, însă această ipoteză nu este prevăzută de Legea nr. 189/2000.
3. Recursul declarat de C.M.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, reluând întreaga motivare expusă în acţiunea introductivă şi completată cu criticile la adresa instanţei de fond.
Astfel, recurenta a arătat că nu îi este aplicabilă motivarea din hotărârea instanţei de fond, întrucât instanţa nu a motivat regimul înscrisurilor depuse în apărare de reclamantă şi care nu au fost luate în considerare, arătând şi faptul că înscrisurile dosarului trebuie analizate ca un tot unitar şi nu în mod izolat.
Recurenta a precizat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu a solicitat acordarea drepturilor ca urmare a persecuţiei etnice, întrucât prin cererea introductivă a solicitat acordarea acestor drepturi, fără să fi formulat vreo cerere de renunţare la judecată sau la drept.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuţii din motive etnice, aflându-se în una din situaţiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.
Înalta Curte a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că îndeplineşte condiţiile de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât părăsirea localităţii de domiciliu a avut drept cauză apropierea liniei frontului, iar nu acte de persecuţie etnică.
Reclamanta însăşi afirmă că nu este vorba de un refugiu pe motive de persecuţie etnică, iar conform înscrisurilor depuse la dosar, autorul reclamantei, angajat al Căilor Ferate Române a fost evacuat, la data de 25 martie 1944, de la Atelierele CFR Iaşi la Atelierele CFR Timişoara, aspecte ce conduc la concluzia că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Pentru toate aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.M. împotriva sentinţei nr. 2 din 9 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi-secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 108/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 804/2013. Contencios → |
|---|
