ICCJ. Decizia nr. 783/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 783/2013
Dosar nr. 4909/1/2012
Şedinţa publică de la 14 februarie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Decizia pronunţată în recurs.
Prin Decizia nr. 2814 din 5 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ si fiscal a respins recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bihor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 110/CA/2011 din 6 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Contestaţia judiciară vizează debitul principal în cuantum de 429.576 lei, susţinându-se că acesta a fost calculat nelegal şi, corelativ, nu sunt datorate nici accesoriile.
Curtea de apel a stabilit în mod justificat că în această etapă nu se mai poate examina legalitatea impunerii debitului principal realizată în anul 2005, mai ales că acţiunea reclamantei împotriva titlului executoriu nr. 70368 din 31 august 2005 fusese respinsă irevocabil şi, ca urmare, nu există temei pentru anularea celor două decizii de impunere care privesc accesoriile.
Din înscrisurile administrate la fondul cauzei rezultă că în ansamblul raporturilor juridice fiscale dintre părţi se decelează două etape relevante:
- etapa stabilirii impozitului pe teren pentru anul 2004;
- etapa calculării accesoriilor aferente, corespunzătoare anilor 2008 şi 2010.
În speţă, obiectul cauzei priveşte actele administrativ fiscale emise în cea de-a doua etapă, ca urmare a neachitării debitului principal în cuantum de 429.576 lei, indicat de emitent ca reprezentând „sold rămăşiţe”.
Cu toate acestea, criticile de nelegalitate privesc actele administrativ fiscale emise în prima etapă, respectiv în anul 2005, acte care nu au fost atacate în epoca respectivă, după cum a reţinut explicit Tribunalul Oradea în Decizia civilă nr. 933 din 17 septembrie 2007, irevocabilă, pronunţată în contestaţia la executare formulată de D.G.F.P. Bihor.
Înalta Curte a constatat astfel că recurenta nu mai poate invoca lipsa calităţii sale de debitor fiscal ori nelegalitatea impunerii, câtă vreme actele fiscale iniţiale, îndeosebi actul din 28 ianuarie 2005 emis de Primăria Municipiului Oradea – Direcţia Economică este definitiv în sistemul căilor administrative de atac.
Prin acest act, emis în urma unei corespondenţe susţinute dintre părţi pe tema impozitului pe teren ce incumbă recurentei, s-a calculat suma datorată cu acest titlu.
Împrejurarea că intimata nu a intitulat actul „decizie de impunere” nu poate avea consecinţa scontată de recurentă, câtă vreme forma şi conţinutul său corespund exigenţelor stabilite de art. 87 raportat la art. 43 C. proc. fisc., iar menţionarea în cuprinsul deciziilor prin care s-au calculat accesoriile, a debitului principal restant de 429.576 lei, ca bază de calcul, nu o repune pe recurentă în termenul legal de contestare a acestuia, câtă vreme deciziile atacate au fost emise în limitele art. 86 alin. (6) şi art. 119 alin. (4) C. proc. fisc., fără a modifica baza de impunere iniţială.
2.Contestaţia în anulare exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, contestatoarea a reluat apărările din calea de atac a recursului, reiterând excepţia lipsei calităţii sale de debitor şi excepţia calităţii de reprezentant al Statului Român, cu motivarea că instituţia nu are în proprietate terenurile în cauză şi nu poate fi nici măcar reprezentant al Statului pentru că actele administrative nu au fost emise pe numele Statului prin Ministerul Finanţelor Publice şi comunicate cu acesta.
În opinia sa, singurul reprezentant al Statului Român este Primăria Municipiului Oradea, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale care deţine terenurile în cauză în proprietate publică sau privată.
Pe fondul cauzei, contestatoarea a solicitat să se constatate că actele de executare emise în anul 2005 nu au la bază un titlu de creanţă, iar lipsa acestuia a dus la inexistenţa unui proces pe fond care să soluţioneze problema titularului terenurilor impozitate.
Totodată, a arătat că Decizia civilă nr. 933/R/2007 a Tribunalului Bihor nu poate sta la baza emiterii titlului de creanţă, că instituţia nu are obligaţia plăţii impozitului pe terenuri, întrucât terenurile nu sunt în proprietatea acesteia şi nu desfăşoară activităţi economice, respectivele terenuri fiind în proprietatea publică sau privată a Primăriei Municipiului Oradea, terenuri de care a dispus în sensul că le-a concesionat, au fost date în administrare sau le-a înstrăinat şi pentru care a încasat deja impozitul.
3. Procedura derulată în faţa instanţei şi apărările intimatei.
Printr-o cerere distinctă, contestatoarea a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012, în temeiul art. 3191 din Codul de procedură.
Prin întâmpinările formulate în cauză, intimata Primăria Municipiului Oradea – Direcţia Economică a solicitat respingerea cererii de suspendare şi respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea deciziei atacate.
Prin încheierea din 4 octombrie 2012, Înalta Curte de de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ si fiscal a respins cererea privind suspendarea executării Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012, ca neîntemeiată pentru considerentele reţinute în încheiere.
II. Consideraţiile Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.: „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
În contestaţia în anulare de faţă a fost invocat motivul reglementat de textul legal citat în teza a II-a, adică omisiunea cercetării unui motiv de recurs.
Criticile contestatoarei au fost circumscrise numai formal art. 318 C. proc. civ., în realitate ele constituindu-se într-un veritabil recurs la recurs.
În speţă, contestatoarea nu indică care motiv de recurs nu a fost analizat, rezumându-se la reiterarea excepţiilor şi criticilor invocate în recurs.
Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns punctual la motivele de recurs formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bihor, iar considerentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate au fost arătate pe larg la pct. 11 din prezenta decizie.
De altfel, motivele invocate de contestatoare vizează nemulţumirea acesteia faţă de soluţia pronunţată în cauză, în esenţă, aducând în discuţie aceleaşi chestiuni care au fost soluţionate.
Omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
În plus, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare, instanţa de recurs trebuie să nu fi examinat un anume motiv, această condiţie nefiind îndeplinită atunci când instanţa în discuţie a examinat motivul, dar nu l-a însuşit, nu l-a considerat întemeiat.
În realitate, se solicită rejudecarea recursului ca efect al admiterii unui „recurs la recurs”, or, o astfel de cale de atac nu există.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanţe substanţiale şi imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România şi Stanca Popescu c. România), ceea ce nu este cazul în speţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 2814 din 5 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia contencios administrativ si fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 804/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 774/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
