ICCJ. Decizia nr. 1630/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1630/2014
Dosar nr. 265/2/2013
Şedinţa publică de la 28 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, următoarele:
- anularea dispoziţiilor art. 18 şi 19 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011,
- anularea art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 şi suspendarea executării acestuia pe durata procesului,
- recunoaşterea dreptului pretins şi a interesului legitim şi obligarea pârâtului la abrogarea, din textul O.U.G. nr. 84/2012 la art. 9, referirilor la beneficiarii Legii nr. 341/2004.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precizând că O.U.G. nr. 80/2010 şi-a încetat existenţa ca act administrativ al executivului, devenind lege, fiind aprobată prin Legea nr. 283/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 1005 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins acţiunea administrativ formulată de reclamantul M.V., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că, prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat anularea parţială a O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi anularea art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012, demersul său judiciar fiind inadmisibil, întrucât ordonanţele de urgenţă fac parte, conform art. 108 alin. (1) şi 3 din Constituţia României, din categoria actelor care se emit de Guvernul României, în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (1) - (8) din Constituţia României, care reglementează delegarea legislativă.
Prin urmare, a reţinut instanţa de fond că ordonanţele de urgenţă au caracter de lege, fiind adoptate de Guvern în temeiul legii de abilitare, care presupune o delegare temporară a competenţelor legislative ale Parlamentului către Guvern. În perioada în care ordonanţele sunt în vigoare, ele au aceeaşi putere ca şi legea (în sensul de act normativ adoptat de Parlament).
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că ordonanţele de urgenţă nu sunt acte administrative, în sensul definiţiei date de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât prin intermediul lor Guvernul legiferează în baza legii speciale de abilitare a delegării legislative, astfel că acestea nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, întrucât nu sunt acte administrative emise în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ci au aceeaşi valoare şi forţă juridică ca legea (în sensul de act normativ adoptat de Parlament).
S-a mai reţinut că legile adoptate de Parlament şi ordonanţele emise de Guvern sunt supuse doar controlului de constituţionalitate, conform dispoziţiilor art. 146 lit. a) şi d) din Constituţia României, astfel că, în cazul ordonanţelor Guvernului nu se examinează legalitatea acestora de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ, în baza Legii nr. 554/2004, ci doar constituţionalitatea lor de către Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit. d) din Constituţie şi a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Având în vedere că legiuitorul a instituit un anumit cadru procesual pentru promovarea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care însă nu a fost respectat de reclamant, Curtea a admis excepţia invocată de pârât şi a respins ca inadmisibilă acţiunea, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul M.V., arătând că este nelegală pentru că a fost emisă şi asumată în perioada de interimat, că, deşi alegerile parlamentare s-au produs în 09 decembrie 2012, numirea noului Guvern, cât şi a premierului s-a făcut în ianuarie 2013, iar după această dată, după acreditarea sa de către Preşedintele României, domnul Prim-ministru nu a revenit asupra acestei ordonanţe nici sub forma unei schimbări şi nici a unei îmbunătăţiri şi nici în sensul menţinerii acesteia.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul principal al acţiunii judiciare din prezenta cauză l-a constituit anularea unor dispoziţii din O.U.G. nr. 80/2010 şi respectiv O.U.G. nr. 84/2012.
Totodată s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
(2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond (...).
(5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".
Analiza legislaţiei aplicabile în materia dedusă judecăţii în prezenta cauză relevă că obiectul acţiunii judiciare îl poate constitui, în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, cererea privind anularea unui act administrativ şi/sau despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe declarate neconstituţionale.
În cauza de faţă, obiectul acţiunii îl constituie anularea unor dispoziţii din ordonanţe de urgenţă ale Guvernului şi nu anularea unui act administrativ sau obligarea la despăgubiri, acţiune în cadrul căreia s-a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii din ordonanţe de urgenţă.
Înalta Curte precizează că din dispoziţiile art. 115 din Constituţia României rezultă că ordonanţele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, ci sunt acte normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative.
Conform alin. (5) din art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul litigiilor întemeiate pe dispoziţiile acestui articol îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţele Guvernului sau anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.
Cu alte cuvinte, instanţa de contencios administrativ se pronunţă doar în privinţa efectelor vătămătoare ale unei ordonanţe sau dispoziţii a acesteia, declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, în procedura constituţională.
Legile şi ordonanţele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanţei de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv.
Judecătorul nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanţe guvernamentale care are caracter de lege în perioada cât este în vigoare, competenţa acestuia fiind aceea de a aplica şi interpreta legea.
Legile şi ordonanţele sunt supuse numai controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care este garantul supremaţiei Constituţiei.
În conformitate cu art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională are atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, atât înainte de promulgarea acestora, cât şi de a se pronunţa, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă de urgenţă sunt supuse unei alte proceduri de verificare, deci controlul lor se realizează potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică.
Întreaga construcţie a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 ce tratează acţiunile împotriva ordonanţelor de guvern îndreptăţeşte concluzia că ordonanţele de guvern nu pot fi desfiinţate decât pe calea controlului de constituţionalitate, nu, în mod direct, pe calea contenciosului administrativ în anulare, fie pe cale de acţiune principală sau pe cale de excepţie.
Este de subliniat natura ordonanţei de guvern, şi anume de act administrativ specific, prin care Guvernul îşi exercită delegarea legislativă, caracterul legislativ fiind şi mai pregnant în cazul ordonanţelor de urgenţă, care se supun aprobării Parlamentului, cum este cazul de faţă.
De altfel, în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi, arătându-se că unica formă de control a ordonanţelor de guvern se poate exercita de către instanţa constituţională, fie ca urmare a ridicării, directe, a excepţiei de neconstituţionalitate sau cu ocazia controlului anterior promulgării legii de aprobare sau de respingere.
Din această perspectivă, cererea reclamantului este inadmisibilă.
În concluzie, instanţa de fond a respins în mod legal ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect anularea unor dispoziţii din ordonanţe de urgenţă de către instanţa de contencios administrativ.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii din ordonanţe, se constată că şi această cerere este inadmisibilă.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţei de judecată sau arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, care are legătură cu soluţionarea litigiului.
În raport de prevederea legală enunţată, se constată că instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională numai cu acele excepţii care au legătură cu soluţionarea litigiului, iar dacă excepţia nu îndeplineşte această condiţie, cererea se respinge ca inadmisibilă.
Inadmisibilitatea este o soluţie care se pronunţă de instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate atunci când constată neîndeplinirea unor anumite condiţii impuse de lege sau existenţa unor cauze ce fac imposibilă continuarea procedurii judiciare.
În cauză, în raport de obiectul acţiunii, acela de anulare a unor dispoziţii din ordonanţe, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă pentru că nu are relevanţă în soluţionarea litigiului.
Dacă obiectul acţiunii l-ar fi constituit anularea unui act administrativ emis ca urmare a adoptării ordonanţei de urgenţă sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin ordonanţa de urgenţă, atunci se putea invoca excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenţă, iar instanţa trebuia să sesizeze Curtea Constituţională.
Cum obiectul acţiunii nu se circumscrie reglementării cuprinse în art. 9 din Legea nr. 554/2004 şi cum excepţia are acelaşi obiect ca şi acţiunea, în mod legal instanţa a reţinut şi inadmisibilitatea excepţiei, întrucât nu are relevanţa în soluţionarea litigiului. Acţiunea, cu obiectul precizat de reclamant era inadmisibilă, astfel că şi excepţia urmează acelaşi regim juridic.
Prima instanţă a aplicat corect sancţiunea inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale nu era oportună, excepţia neîndeplinind condiţiile legii.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva Sentinţei civile nr. 1005 din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1556/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1634/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
