ICCJ. Decizia nr. 1646/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1646/2014
Dosar nr. 1315/57/2011*
Şedinţa publică de la 28 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta M.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu, anularea Hotărârii nr. 2382 din 31 octombrie 2011 emisă de pârâtă şi acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 14 noiembrie 2011.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că împreună cu părinţii săi a fost obligată să se refugieze din satul Călata, comuna Călăţele, jud. Cluj, în localitatea Răchiţele, comuna Mărgău, jud. Cluj, din cauza persecuţiilor etnice, având în vedere că satul în care locuia era ocupat de armată şi locuitorii acestuia, inclusiv familia reclamantei, au fost supuşi presiunilor, intimidărilor, ameninţărilor şi manifestărilor de ură, toate acestea venind din partea locuitorilor maghiari.
A mai arătat reclamanta că, deşi în dovedirea cererii a depus declaraţiile autentificate ale martorilor M.I. şi C.P., ambii refugiaţi în aceeaşi perioadă şi cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2009, cererea sa a fost respinsă de către Comisie, considerându-se în mod cu totul nejustificat că nu a făcut dovada calităţii de refugiat.
Reclamanta a precizat că Primarul comunei Călata a eliberat adeverinţa nr. 7055 din 29 noiembrie 2010, care atestă că în perioada 1940 - 1944 satul Călăţele a fost localitate de frontieră, iar, din cauza persecuţiilor etnice, localnicii au fost nevoiţi să se retragă în alte localităţi.
În drept s-au invocat prevederile art. 1 lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, deoarece reclamanta nu a făcut dovada refugiului, localităţile menţionate în cerere aflându-se pe teritoriul României.
Prin Sentinţa nr. 26/2012 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admisă acţiunea reclamantei, iar, prin Decizia nr. 5233 din 07 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul pârâtei, casată sentinţa atacată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia în data de 14 februarie 2013.
Prin Sentinţa nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în fond după casare, a dispus următoarele:
- a admis acţiunea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu,
- a anulat Hotărârea nr. 2382 din 31 octombrie 2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Sibiu,
- a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada februarie 1944 - martie 1945, începând cu data de 14 noiembrie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că în speţă, din declaraţiile martorilor M.I. şi C.P. rezultă că în luna februarie 1944 reclamanta împreună cu familia sa a fost obligată să se refugieze în satul Răchiţele, jud. Cluj, revenind în satul natal - Călata, jud. Cluj - în cursul lunii august 1945 (aceştia au declarat că au fost nevoiţi să se refugieze în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi localitate, că beneficiază de drepturile prevăzute de O.G nr. 105/1999, că au existat presiuni şi ameninţări asupra sătenilor - etnici români - din partea armatei maghiare - satul fiind situat chiar pe linia de graniţă - şi a unor persoane de etnie maghiară din satele vecine, că acest comportament le-a inspirat oamenilor frică, acesta fiind motivul pentru care foarte mulţi dintre ei, simţindu-şi ameninţată viaţa şi bunurile, au ales să părăsească satul).
A mai reţinut instanţa că susţinerile reclamantei şi ale martorilor referitoare la perioada refugiului şi persecuţiile etnice suferite sunt confirmate de adeverinţa nr. 7055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei Călăţele şi că nu există acte oficiale care să facă dovada încadrării reclamantei în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă, astfel încât declaraţiile de martori sunt singurele mijloace de probă de care aceasta se putea folosi pentru a-şi dovedi acţiunea.
A constatat curtea de apel că din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă atât persecuţia la care reclamanta a fost supusă, cât şi perioada exercitării acesteia, astfel că reclamanta se încadrează în situaţia prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările următoare, fiind îndreptăţită să beneficieze de compensaţiile acordate de acest act normativ, pentru perioada corespunzătoare refugiului, respectiv februarie 1944 - martie 1945.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că există mai multe persoane în aceeaşi situaţie cu reclamanta (locuitori ai aceleiaşi localităţi nevoiţi să se refugieze în altă localitate, în aceeaşi perioadă) cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile drepturile reclamate de aceasta (respectiv persoanele audiate ca martori, prin Decizia nr. 495/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi a decide în sens contrar ar însemna ca reclamanta să fie supusă unui tratament diferit în raport cu celelalte persoane aflate într-o situaţie similară cu a sa, încălcându-se astfel art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 189/2000 pentru aprobarea O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.
Arată recurenta că hotărârea este profund netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea gravă a dispoziţiilor legale aplicabile speţei deduse judecaţii, iar motivarea este lapidară, instanţa de judecată rezumându-se la a aprecia doar declaraţiile martorilor M.I. şi C.P., faptul că acestea sunt confirmate de adeverinţa nr. 7.055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria comunei Călăţele, jud. Cluj, precum şi faptul că intimata-reclamantă s-a aflat în aceeaşi situaţie cu martorii, care beneficiază de prevederile actului normativ în discuţie.
Se arată în motivele de recurs că instanţa de judecată nu a determinat caracterul motivelor ce au determinat persecuţia, aspect deosebit de important, întrucât este de esenţa Legii nr. 189/2000 că drepturile se acordă doar persoanelor persecutate din motive etnice.
Arată recurenta că, încălcând dispoziţiile exprese ale art. 5 din Legea nr. 189/2000, care prevăd faptul că drepturile se acordă începând cu data de 1 a lunii următoare înregistrării cererii, instanţa de judecată a acordat drepturile cu începere din data de 14 noiembrie 2011, în loc de 01 noiembrie 2011, cum prevăd dispoziţiile legale menţionate, raportate la Cererea nr. 16.057 din 14 octombrie 2011.
Susţine recurenta că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că localitatea din care s-a refugiat intimata-reclamantă nu s-a regăsit printre localităţile ocupate în urma Dictatului de la Viena şi nu rezultă, cu certitudine şi fără putinţă de tăgadă, că refugiul ar fi fost consecinţa unor persecuţii natură etnică, ci mai degrabă consecinţa unor temeri pentru viaţa reclamantei şi a familiei sale, induse de starea de război şi nu de persecuţii exercitate, considerente etnice.
Mai arată recurenta că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, în subsidiar, în situaţia în care acţiunea ar fi fost admisă, aceasta a solicitat acordarea drepturilor până în octombrie 1944 şi nu până în data de 06 martie 1945.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă şi-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri şi a celei cu martori.
Aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor M.I. şi C.P. este evident că reclamanta s-a refugiat împreună cu familia din satul Călata, judeţul Cluj (zonă de graniţă cu Ungaria), în satul Răchiţele, în luna februarie 1944 şi a revenit în localitatea de domiciliu în august 1945.
În cadrul rejudecării cauzei de către curtea de apel, instanţa a procedat la audierea nemijlocită şi amănunţită a martorilor C.P. şi M.I. şi suplimentar a solicitat relaţii pertinente atât de la Primăria Comunei Mărgău, judeţul Cluj, cât şi de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj.
Instanţa a reţinut în mod corect, în baza probelor administrate, că familia reclamantei a fost obligată să se refugieze în satul Răchiţele, judeţul Cluj, datorită existenţei presiunilor şi ameninţărilor asupra sătenilor - etnici români - din partea armatei maghiare, satul fiind situat chiar pe linia de graniţă şi a unor persoane de etnie maghiară din satele vecine, comportamentul acestora inspirându-le oamenilor frică, acesta fiind motivul pentru care foarte mulţi dintre ei, simţindu-şi ameninţate viaţa şi bunurile, au ales să părăsească satul.
Susţinerile reclamantei şi ale martorilor referitoare la perioada refugiului şi persecuţiile etnice suferite sunt confirmate de adeverinţa nr. 7055 din 29 noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Călăţele.
Totodată, atât din susţinerile intimatei-reclamante, cât şi din declaraţiile celor doi martori, rezultă că ei s-au aflat în refugiu, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi localitate, aceştia din urmă beneficiind de drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
Din coroborarea probelor administrate în cauză, rezultând, cu prisosinţă, atât persecuţia la care intimata-reclamantă a fost supusă, cât şi perioada exercitării acesteia, instanţa de control judiciar constată că în mod corect prima instanţă a admis acţiunea acesteia.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor, pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerinţele prevăzute de lege.
Situaţia creată pentru reclamantă şi familie, s-a datorat persecuţiilor etnice, iar în cauză s-a făcut dovada că reclamanta împreună cu familia au plecat în refugiu, în satul Răchiţele, comuna Mărgău, judeţul Cluj, datorită persecuţiilor venite din partea soldaţilor maghiari.
Cum în cauză s-a făcut dovada şi este de necontestat faptul că reclamanta a fost refugiată, în mod corect instanţa de fond a reţinut că acesta a suportat consecinţele morale şi materiale ale refugiului şi este îndreptăţită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sibiu împotriva Sentinţei nr. 134/2013 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1641/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1648/2014. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
