ICCJ. Decizia nr. 2180/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2180/2014
Dosar nr. 1472/36/2011
Şedinţa publică de la 13 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele W.M.G., cu sediul permanent în sat Fântânele, comuna Fântânele, jud. Constanţa şi W.M.G., cu sediul în Waldenburger, Glauchau, Germania, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală:
(i) anularea parţială a Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală din data de 28 iunie 2011 emise de D.G.F.P. Constanţa;
(ii) anularea Deciziei nr. 3431 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F. în soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011;
(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 476/CA din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, contestaţia promovată în contencios administrativ şi fiscal de reclamanta W.M.G. şi, în consecinţă, a desfiinţat Decizia nr. 343 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F. în soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, urmând ca pârâta A.N.A.F. să emită o nouă decizie.
A respins contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 şi a raportului de inspecţie din 28 iunie 2011 emise de D.G.F.P. Constanţa.
A obligat pârâta A.N.A.F. către contestatoare la plata sumei de 4600 lei cheltuieli de judecată (echivalentul a 1000 euro).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin raportul fiscal întocmit la 28 iunie 2011, organul fiscal a constatat caracterul nedeductibil al unor cheltuieli în cuantum de 12.240.116 lei aferente anului 2009, de 1.674.120 lei aferente perioadei 01 ianuarie 2010 - 20 septembrie 2010 şi de 499.698 lei aferente perioadei 01 octombrie 2010 - 31 decembrie 2010, iar prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 s-a dispus recalcularea impozitului pe profit pentru perioada 01 februarie 2009 - 31 decembrie 2010, stabilindu-se suplimentar în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 2.226.379 lei, reprezentând impozit pe profit efectiv şi a sumei de 1.029.028 lei, cu titlu de majorări de întârziere.
Împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 a formulat contestaţie W.M.G. - Sediul permanent, arătând că documentele justificative pentru cheltuielile deductibile există, însă ele au fost păstrate la societatea mamă W.M.G. în Germania. Ulterior încheierii inspecţiei fiscale şi a comunicării raportului de inspecţie fiscală, le-au fost furnizate o mare parte din documentele justificative care trebuiau luate în calcul la reconsiderarea cheltuielilor.
Contestatoarea a solicitat desfiinţarea actului fiscal atacat, respectiv Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, reluarea inspecţiei fiscale şi emiterea unei noi decizii de impunere de către organul fiscal, precum şi comunicarea de către organul fiscal sub ce formă înţelege să îi fie puse la dispoziţie documentele, având în vedere volumul mare al acestora.
A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins, prin Decizia nr. 343 din 29 august 2011, contestaţia sus-menţionată, reţinând, în principal, că petenta nu a depus niciun document în susţinerea propriei cauze până la soluţionarea contestaţiei, în conformitate cu art. 216 (1) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 2.5 şi 11.1 lit. b) din O.A.N.A.F. nr. 2137/2011.
Instanţa de fond a apreciat că în mod greşit a fost respinsă contestaţia administrativă, prin Decizia nr. 343/2011, pentru nemotivare, fără a i se solicita petentei documentele justificative, astfel că organul fiscal urmează să întocmească o nouă decizie care să analizeze contestaţia reclamantei nr. 7567/2011 din perspectiva motivelor invocate, respectiv dacă obligaţiile fiscale stabilite prin Decizia nr. 5858/2011 sunt corect determinate în baza documentelor justificative prezentate de contribuabil, în conformitate cu dispoziţiile fiscale.
Întrucât Decizia nr. 343/2011 a fost desfiinţată, actele administrative fiscale care au făcut obiectul acesteia vor putea fi analizate după soluţionarea administrativă a contestaţiei împotriva acestora, astfel că cererea în legătură cu Decizia de impunere nr. 5858/2011 şi raportul fiscal a fost respinsă pe acest considerent.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 476/CA din 24 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta W.M.G., cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
3.1. Recursul formulat de reclamanta W.M.G.
Recurenta-reclamantă a solicitat:
(i) în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cu aplicarea art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ. şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu stabilirea obligaţiei primei instanţe în principal să soluţioneze fondul capătului având ca obiect anularea raportului de inspecţie fiscală şi deciziei de impunere sau, în subsidiar, să pună în discuţia părţilor excepţia prematurităţii acestui capăt de cerere;
(ii) în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul obligării intimatelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată în principal în cuantum de 19.516,67 euro, reprezentând onorariu avocaţial, onorariul expertului desemnat şi onorariul expertului-parte, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei, iar în subsidiar într-un cuantum foarte apropiat de această sumă;
(iii) Obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs, s-a susţinut că hotărârea primei instanţe este parţial nelegală şi netemeinică, cu privire la capetele 2 şi 3 ale acţiunii formulate, consecinţă a unei interpretări eronate şi rigide a prevederilor legale aplicabile, pentru, în esenţă, următoarele argumente:
(i) Raportat la dispoziţiile art. 216 şi art. 210 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, revine evident instanţei competente ca, anulând decizia asupra contestaţiei, să soluţioneze ea însăşi contestaţia, indiferent de motivul pentru care contestaţia a fost respinsă de organul administrativ competent.
Soluţia primei instanţe duce la concluzia că ar fi imperativ ca decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală să fie supuse controlului de legalitate de organul competent, prin analiza fondului contestaţiei, ceea ce nu-şi găseşte susţinere în niciunul din textele Codului de procedură fiscală.
Din considerentele hotărârii, capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală a fost respins ca prematur formulat. Or, excepţia prematurităţii are caracter dirimant, tinzând la respingerea capătului de cerere, raţiune pentru care prima instanţă acea obligaţia de a o invoca şi pune în discuţia părţilor.
(ii) Reducerea cheltuielilor de judecată până la aproximativ 5% din cuantumul pretins este profund neîntemeiată, anularea Deciziei nr. 3431/2011 fiind determinantă pentru modul în care se va soluţiona contestaţia administrativă.
Reducerea cheltuielilor de judecată nu este proporţională cu pretenţiile admise, raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, anume 19.516,67 euro, reprezentând onorariu avocaţial, onorariul expertului desemnat şi onorariul expertului-parte, în contextul rolului avut de probele administrare în soluţionarea problemei de drept.
3.2. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
Această recurentă a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, pentru, în esenţă, următoarele motive:
(i) Nelegalitatea hotărârii prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume când hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu pct. 11.1 lit. b) din O.P.A.N.A.F. nr. 2137/2011.
Intimata-reclamantă nu a depus niciun document în susţinerea propriei cauze, articolele de lege invocate privesc condiţiile procedurale de depunere a contestaţiei, pe care, de altfel, le încalcă, iar conţinutul contestaţiei administrative cuprinde enumerarea sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, enumerarea unor constatări ale organelor de inspecţie fiscală şi solicitarea de a fi desfiinţată Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 şi reluarea controlului având în vedere că deţine o mare parte din documentele justificative pe care nu le-a prezentat în timpul controlului, fără a fi expus niciun alt argument în sprijinul acestei solicitări.
Intimata-reclamantă avea posibilitatea de a depune toate documentele justificative până la data de 08 august 2011, dar nu a depus niciun asemenea document până la data emiterii Deciziei nr. 343 din 29 august 2011.
(ii) Cu privire la obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4600 lei, în mod neîntemeiat instanţa de fond a considerat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursurile nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta W.M.G. a supus controlului de legalitate Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală din data de 28 iunie 2011, emise de D.G.F.P. Constanţa şi Decizia nr. 3431 din 29 august 2011 emisă de A.N.A.F. în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011.
Prin raportul fiscal menţionat, organul fiscal a constatat caracterul nedeductibil al unor cheltuieli în cuantum de 12.240.116 lei aferente anului 2009, de 1.674.120 lei aferente perioadei 01 ianuarie 2010-20 septembrie 2010 şi de 499.698 lei aferente perioadei 01 octombrie 2010 - 31 decembrie 2010, iar prin Decizia de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011 s-a dispus recalcularea impozitului pe profit pentru perioada 01 februarie 2009 - 31 decembrie 2010, stabilindu-se suplimentar în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 2.226.379 lei, reprezentând impozit pe profit efectiv şi a sumei de 1.029.028 lei, cu titlu de majorări de întârziere.
Prin Decizia nr. 343 din 29 august 2011, recurenta-pârâtă A.N.A.F. a respins contestaţia formulată de recurenta-reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale sus-menţionate, reţinând, în principal, că petenta nu a depus niciun document în susţinerea propriei cauze până la soluţionarea contestaţiei, în conformitate cu art. 216 (1) din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 2.5 şi 11.1 lit. b) din O.A.N.A.F. nr. 2137/2011.
Soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul admiterii în parte a cererii de anulare a actelor administrative contestate, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente.
Potrivit art. 26 alin. (1) C. proc. fisc., contestaţia împotriva unui act administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, iar contestaţia este definită de art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. ca o cale administrativă de atac.
Conform instrucţiunilor de aplicare a art. 216 C. proc. fisc., contestaţia va fi respinsă ca nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt sau de drept în susţinerea contestaţiei sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării.
Pentru aceste considerente, se poate constata că instanţa de contencios administrativ, în cazul în care este învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anulare a unei decizii emise în procedura administrativă prin care s-a respins contestaţia ca nemotivată, nu va putea analiza pe fond această contestaţie tocmai având în vedere caracterul obligatoriu al procedurii administrative ci, în cazul în care va constata că în mod greşit s-a procedat la respingerea ca nemotivată a contestaţiei, va anula decizia şi va dispune obligarea organului fiscal să soluţioneze pe fond contestaţia.
În speţă, din verificarea contestaţiei adresate organului de soluţionare, rezultă cu evidenţă că reclamanta-recurentă a expus cu claritate şi în suficiente detalii argumentele de fapt şi de drept pentru care a solicitat admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 5858 din 28 iunie 2011, arătând că poate pune la dispoziţie documentele justificative relevante, în vederea soluţionării contestaţiei, susţinerile recurentei-pârâte A.N.A.F. fiind neîntemeiate, din această perspectivă.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Înalta Curte are în vedere că Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ-fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
În aceste condiţii, este evident că actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluţionare a contestaţiei. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc. urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanţa se învesteşte cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.
În fine, examinând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin prisma dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt motive pentru a interveni în privinţa cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de fond.
Instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", pentru că, de vreme ce acţiunea a fost parţial admisă, autoritatea pârâtă are calitatea de "parte căzută în pretenţii", în sensul textului normativ menţionat.
Atâta vreme cât recurenta-pârâtă este emitentul actului administrativ a cărui anulare a fost solicitată şi obţinută de către recurenta-reclamantă pe cale judecătorească, câtă vreme a adoptat constant o poziţie procesuală de opoziţie faţă de pretenţiile reclamantei, obiecţiile acesteia privind întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. dau dreptul instanţei să aprecieze asupra onorariilor avocaţilor, în raport cu valoarea litigiului şi demersurile efectuate, iar prevederile art. 276 C. proc. civ. arată că, atunci când pretenţiile părţilor au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele va fi obligată.
Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a redus în mod justificat cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de către reclamantă, raportat la soluţia pronunţată şi dezlegarea dată problemei deduse judecăţii.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de reclamanta W.M.G. împotriva Sentinţei civile nr. 476/CA din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2176/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2183/2014. Contencios → |
|---|
