ICCJ. Decizia nr. 2415/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2415/2014
Dosar nr. 8976/2/2012
Şedinţa publică de la 23 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a solicitat obligarea pârâtului la recunoaşterea efectelor diplomei şi suplimentului de diplomă eliberate de Universitatea S.H. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1291 din 10 aprilie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că argumentele prezentate de pârât în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pornesc de la premisa eronată că obiectul prezentei acţiuni ar consta în obligarea M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate a diplomei de licenţă, acesta învederând că procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele-tipizate fiind o procedură care implică numai instituţiile de învăţământ superior particulare acreditate, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi R.SA - Compania de Material Didactic, şi nicidecum absolvenţii universităţilor respective.
Or, autoritatea pârâtă este într-o evidentă confuzie, întrucât, pe de o parte, obiectul acţiunii constă în obligarea M.E.C.T.S. la recunoaşterea efectelor diplomei şi suplimentului de diplomă care au fost deja eliberate de Universitatea S.H., iar pe de altă parte, nu există mai mulţi reclamanţi, absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, ci unul singur, absolvent al Facultăţii de Geografie.
Curtea de Apel a constatat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a considera că este vorba de un refuz nejustificat din partea pârâtului Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului.
Nu a fost dovedit faptul că pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului ar avea vreo obligaţie contractuală sau legală de a emite un act administrativ prin care să recunoască o diplomă de licenţă eliberată de Universitatea S.H.
Prin urmare, o diplomă de licenţă emisă de o instituţie de învăţământ superior, cum este cea a reclamantului, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere/validare a diplomei de către M.E.C.T.S.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul B.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, diploma de licenţă a recurentului este în fiinţă şi constituie un act administrativ nerevocat, sau după caz, anulat în vreun mod, de către instanţele de judecată.
În esenţă, în speţa de faţă sunt în conflict două principii de drept: acela conform căruia nimeni nu poate invoca nerecunoaşterea legii (respectiv se pune în discuţie faptul că recurentul nu ar putea invoca nerecunoaşterea împrejurării că a optat pentru înmatricularea la formele de învăţământ neacreditate sau neautorizate provizoriu) şi, respectiv teoria validităţii aparenţei în drept.
Calitatea de unitate de învăţământ superior acreditată/neacreditată - Universitatea S.H. - pentru forma de învăţământ absolvită de recurent, creează în mod exclusiv eventuala culpă a acestei universităţi, iar reclamantul, în baza teoriei "aparenţei dreptului", nu poate fi victima lipsei de acreditare.
Eventualele abateri ale Universităţii în derularea procesului de învăţământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învăţământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate recurentului aflat în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învăţământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menţine un statut juridic incert.
Nu li se pot imputa studenţilor înscrişi la formele de învăţământ neautorizate provizoriu/neacreditate, actuali absolvenţi, lipsa de diligenţă în condiţiile în care calitatea de profesionist este deţinută de universitate care trebuia să depună toate diligenţele în vederea legalei desfăşurări a activităţii, nici nu li se pot pretinde diligenţe suplimentare, câtă vreme Universitatea a creat aparenţa de legalitate, rezultată din împrejurările de fapt reţinute în cele ce preced admiterea la specializări, încasarea de taxe, organizarea examenului de licenţă, eliberare diplomă de licenţă, etc.
Instanţa de fond, îşi depăşeşte cadrul cu care a fost învestită, afirmând faptul că "potrivit dispoziţiilor art. 216 şi urm. din Legea nr. 1/2011, intimatul M.E.N. fost M.E.C.T.S. nu are în competenţă să recunoască sau nu o diplomă de licenţa".
Potrivit, art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea M.E.C.T.S., acest intimat coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ.
De asemenea, instanţa de fond în mod netemeinic nu a analizat litigiul dedus judecaţii. Or, devreme ce diploma nu a fost revocată sau, după caz, anulată, aceasta produce în continuare efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarului diplomei trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege pe baza acestora.
A interpreta în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenţilor, prin acordarea de diplome nerecunoscute de M.E.C.T.S. şi, implicit, nici de alte autorităţi ale statului, absolventul riscând să fie exclus din cariera, din viaţa socială, în condiţiile în care acesta a fost admis la studii de către Universitatea S.H., a achitat taxele de şcolarizare, a promovat examenele din cursul anilor, precum şi examenul de licenţă.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Deşi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, reclamantul nu a invocat ca temei de drept vreo dispoziţie din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:
- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;
- această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;
- fie prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur şi simplu sau un act administrativ asimilat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, "actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ", iar conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ: "Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal"
Reclamantul, în acţiunea adresată instanţei de fond, nu a indicat nici ce vătămări i-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă şi nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care i s-ar fi produs vătămarea.
De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform O.M.E.C.T. nr. 2284/2007, este eliberată de instituţiile de învăţământ, ministerul având obligaţia de a pune la dispoziţie formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.
Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce priveşte modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamantul nu a făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaşte valabilitatea diplomei emise pe numele acestuia.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim", Înalta Curte constată că cererea reclamantului, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea ca fiind neîntemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Sentinţei civile nr. 1291 din 10 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2305/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2437/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
