ICCJ. Decizia nr. 2968/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2968/2014
Dosar nr. 4260/2/2011
Şedinţa publică de la 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererile de chemare în judecată
Prin cererile înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 4210/2/2011 şi nr. 9010/2/2011, astfel cum au fost conexate prin încheierea din data de 27 septembrie 2012, reclamanta SC T.M.K. R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.P.M. (denumită în continuare „A.N. P.M.”) şi A.F.M. (denumită în continuare „A.F.M."), pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
(i) anularea adresei din 24 iunie 2010 emisă de către A.N.P.M., prin care se menţine sancţiunea adusă la cunoştinţa reclamantei prin adresa din 14 iunie 2010;
(ii) anularea adresei din 14 iunie 2010 emisă de către A.N.P.M., prin care se comunică nerespectarea termenului de restituire a certificatelor şi sancţiunea aplicată;
(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 iunie 2011 emisă de A.F.M. - D.V.
2.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 3808 din 6 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: respingerea excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, respingerea acţiunilor conexe, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele decisive ale hotărârii, următoarele:
La data de 14 iunie 2010, pârâta A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei SC T.M.K. R. SA adresa din 14 iunie 2010, prin care a fost înştiinţată cu privire la faptul că, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 133/2010, nerespectarea prevederilor art. 18 alin. (2) constituie contravenţie şi se sancţionează cu plata sumei de 100 euro, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă de instalaţia respectivă pentru care operatorul nu a restituit certificatele.
Totodată, i-a fost comunicată suma ce trebuie plătită în contul F.M., în cuantum de 1.591.300 euro, exprimată în lei la cursul de schimb leu/euro al B.N.R. din data emiterii deciziei .
La data de 24 iunie 2010, pârâta A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei adresa din 24 iunie 2010, reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă împotriva adresei din 14 iunie 2010, prin care a fost justificată măsura impunerii la plată, cu precizarea că „deciziile de sancţionare au fost emise după consultări între conducerea A.N.P.M. şi cea a M.M.P.”
La data de 17 martie 201, pârâta A.F.M. - D.V. a emis Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, pentru contribuabilul SC T.M.K. SA, în cuprinsul căreia se indică un număr de 15.913 certificate nerestituite în anul 2010 şi se stabileşte valoarea obligaţiei în sumă de 6.568.250 lei.
Contestaţia administrativă formulată de reclamantă a fost soluţionată prin Decizia A.F.M. - D.V. nr. 42 din 17 iunie 2011, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.
Excepţia tardivităţii cererii de anulare a adresei din 14 iunie 2010, invocată de pârâta A.N.P.M., este neîntemeiată, în condiţiile în care efectul suspensiv al Memorandumului cu tema „Suspendarea sancţiunilor contravenţionale pentru anul de conformare 2009 pentru nerestituirea la timp a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră conform H.G. nr. 780/2006” reprezintă un motiv temeinic pentru inacţiunea reclamantei până la data de 9 mai 2011, în interiorul termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii, invocată de aceeaşi pârâtă, în privinţa adresei din 24 iunie 2010, de răspuns la plângerea prealabilă, întrucât, în mod firesc, reclamanta a solicitat ca, odată cu cenzurarea actului administrativ propriu-zis, reprezentat de adresa din 14 iunie 2010, să fie cenzurat şi răspunsul autorităţii la plângerea prealabilă.
În privinţa adresei din 14 iunie 2010, se reţine că a fost emisă în temeiul prevederilor art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006, în forma anterioară modificării acesteia prin H.G. nr. 133/2010, în vigoare la data săvârşirii contravenţiei, 30 aprilie 2010 ( data limită prevăzută de actul normativ pentru depunerea certificatelor).
Dispoziţiile art. 281 alin. 2 nu erau aplicabile situaţiei reclamantei, pentru care contravenţia şi sancţiunea erau prevăzute de alin. (2) al art. 28, pentru care şi art. 29 excludea aplicabilitatea O.G. nr. 2/2001.
Aşadar, nu sunt întemeiate susţinerile reclamantei referitoare la nelegalitatea adresei din 14 iunie 2010, pe motiv că nu îmbracă forma unui proces - verbal de contravenţie emis de personalul anume desemnat din cadrul G.N.M., întrucât aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile contravenţiei prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii contravenţiei, 30 aprilie 2010.
Împrejurarea referitoare la neindicarea expresă a autorităţii competente să constate şi să aplice sancţiunea contravenţională nu are relevanţă, în condiţiile în care, în temeiul art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006, în forma anterioară modificării acesteia prin H.G. nr. 133/2010, se prevedea că pârâta A.N.P.M. este cea care, pe baza constatărilor din baza de date generată în mod automat, comunică suma de plată.
Referitor la pretinsa nevinovăţie invocată de reclamantă pentru nepredarea certificatelor în termen, afirmaţiile reclamantei nu pot fi reţinute, întrucât dificultăţile sistemului electronic al R.N.G.E.S. au fost generate chiar de aceasta, prin netransmiterea dovezii plăţii taxei de administrare a contului SC T.M.K. R. SA, conform art. 10 alin. (6) din Ordinul M.M.D.D. nr. 1474/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea şi operarea registrului naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră.
Mai mult, chiar în situaţia în care accesul electronic al reclamantei la R.N.G.E.S. ar fi fost împiedicat din motive neimputabile acesteia, trebuia notificat prin fax administratorul registrului naţional conform art. 20 din Ordinul nr. 1474/2007.
În privinţa motivelor de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, referitore la lipsa motivării de fapt, este de subliniat că o jurisprudenţă constantă a instanţelor de contencios administrativ a statuat că, în situaţia existenţei unei corespondenţe anterioare între părţi, din care rezultă cu exactitate situaţia de fapt care justifică emiterea unui act administrativ, lipsa unei motivări exprese în cuprinsul respectivului act administrativ nu este de natură să determine anularea acestuia.
Reclamanta nu poate invoca o vătămare din această perspectivă, în condiţiile în care avea cunoştinţă de situaţia de fapt care a determinat emiterea deciziei, iar din cuprinsul Deciziei A.F.M. nr. 42 din 17 iunie 2011, prin care reclamantei i-a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, rezultă cu claritate care au fost considerentele de fapt care au stat la baza emiterii deciziei de impunere.
Referitor la sancţiunea aplicată prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, pârâta nu avea un drept de apreciere, în sensul emiterii sau neemiterii acesteia, faţă de răspunsul ferm al Comisiei Europene din octombrie 2010, care impunea Statului Român aplicarea sancţiunilor prevăzute în reglementările interne prin care s-au transpus prevederile Directivei nr. 2003/87/CE.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, prima instanţă a respins acţiunile conexe promovate de reclamanta SC T.M.K .R. SA, ca neîntemeiate.
3.Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 3808 din 6 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC T.M.K .R. SA, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
3.1. Instanţa de fond a interpretat eronat prevederile H.G. nr. 780/2006, reţinând că, în speţă, este aplicabil art. 28 alin. (2) şi nu art. 281 sau art. 29 din acest act normativ.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 28 alin. (2), fapta de a nu respecta dispoziţiile art. 18 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 780/2006 este considerată contravenţie şi este sancţionată cu amendă.
De asemenea, conform art. 28 alin. (3)din acelaşi act normativ, pentru a şti cuantumul amenzii aplicate, A.N.P.M. emite o decizie şi o trimite în termen de 15 zile de la data săvârşirii contravenţiei.
Ulterior, în raport de prevederile art. 281 alin. (2) şi art. 29 din H.G. nr. 780/2006, constatarea contravenţiei prevăzute de art. 28 alin. (2) şi aplicarea sancţiunilor se face de către personalul G.N.M., dispoziţiilor de constatare a contravenţiei fiindu-le aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2001.
În speţă nu au fost respectate dispoziţiile aplicabile,în sensul în care constatarea şi sancţionarea contravenţiei (dacă fapta poate fi considerată contravenţie), trebuia să se realizeze de către G.N.M. şi, de asemenea, trebuia să se emită un proces - verbal de sancţionare contravenţională întocmit conform dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001.
Pe de altă parte, deşi instanţa de fond a considerat că în cauză sunt aplicabile (numai) dispoziţiile art. 28 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 780/2006, aceeaşi instanţă nu a avut în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (3), A.N.P.M. era obligată să emită decizia de sancţionare a T.M.K. în termen de 15 zile calculate de la data de 30 aprilie 2010 (data pretinsei contravenţii), sub sancţiunea rămânerii fără efecte a deciziei de sancţionare.
Termenul de 15 zile este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai emite şi comunica decizia de sancţionare.
În speţă se observă că intimata A.N.P.M. a emis adresa din 14 iunie 2010 la data de 14 iunie 2010, la aproape două luni de la momentul până la care avea obligaţia să comunice către T.M.K. suma calculată drept sancţiune pentru nerestituirea certificatelor.
3.2. Instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor Ordinului nr. 1474/2007 emis de M.M.D.D. privind gestionarea şi operarea registrului naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră în ceea ce priveşte starea de forţă majoră, confirmând o sancţiune contravenţională, în condiţiile inexistenţei vinovăţiei.
Astfel, nu se poate reţine în mod temeinic, în sarcina T.M.K., intenţia de a eluda dispoziţiile legale şi de a nu se conforma obligaţiilor de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, în condiţiile în care T.M.K. a parcurs toate etapele premergătoare obligatorii privind monitorizarea emisiilor de CO2 şi a asigurat verificarea Raportului de monitorizare, de către un organism neutru.
Întreruperile sistemului Registrului Naţional, suspendarea activităţii acestuia din motive independente de voinţa T.M.K. şi blocarea contului societăţii, deşi taxa de administrare a contului fusese achitată, nu pot fi subsumate culpei societăţii recurente şi voinţei acesteia de a nu se conforma dispoziţiilor obligatorii şi de a nu restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, astfel cum prevede H.G. nr. 780/2006.
Dincolo de netemeinicia celor reţinute de instanţa de fond sub acest aspect, se impun a fi avute în vedere susţinerile T.M.K. referitoare la celelalte împrejurări care au făcut imposibilă restituirea certificatelor, împrejurări care nu au fost analizate decât sumar de către instanţa de fond.
Astfel, T.M.K. a fost în imposibilitate obiectivă de a efectua operaţiunile necesare în perioada 19 martie 2010 - 19 aprilie 2010, când activitatea Registrului Naţional a fost succesiv suspendată exclusiv din iniţiativa Registrului.
În sprijinul susţinerilor că nu se poate reţine culpa T.M.K. cu privire la îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, stă chiar Memorandumul cu tema „Suspendarea sancţiunilor contravenţionale pentru anul de conformare 2009 pentru nerestituirea la timp a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră conform H.G. nr. 780/2006 semnat de Primul Ministru al României la data de 7 iulie 2010.
Mai mult, însăşi A.N.P.M., prin adresa din 19 iulie 2010, informa T.M.K. despre suspendarea tuturor procedurilor şi acţiunilor întreprinse împotriva operatorilor până la finalizarea demersurilor în faţa Comisiei Europene pentru neaplicarea sancţiunilor contravenţionale.
În raport de situaţia generală cauzată de activitatea Registrului Naţional, nu se poate reţine că T.M.K. este vinovată de încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 780/2006 prin nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
3.3. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 1004/2011 emis de M.M.P. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit Ordinului nr. 1004/2011, decizia de impunere privind aplicarea sancţiunii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, pe lângă datele de identificare ale contribuabilului, date privind creanţa, motivul de fapt şi temeiul de drept pe care aceasta se întemeiază.
Or, în cauza de faţă, în motivarea în fapt a Deciziei de impunere, A.F.M. se rezumă la a menţiona „conform datelor transmise de A.N.P.M. din 19 ianuarie 2011, înregistrată la A.F.M. cu nr. 5012 din 19 ianuarie 2011”.
Sentinţa recurată este criticabilă sub aspectul că instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită obligaţia de motivare a deciziei de impunere, considerând că o corespondenţă anterioară purtată între contribuabil şi autoritatea emitentă a deciziei este suficientă şi exonerează instituţia publică de obligaţia motivării, reţinând că „lipsa unei motivări expres inserate în respectivul act nu este de natură să determine anularea acestuia”.
Lipsa motivării actului atrage automat imposibilitatea atacării acestuia în justiţie în mod eficient, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articol care garantează dreptul la un proces echitabil, şi în lumina căruia sancţiunea nemotivării nu poate fi decât nulitatea.
3.4. Argumentaţia instanţei de fond că T.M.K. nu avea un drept de apreciere în privinţa emiterii sau neemiterii deciziei de impunere faţă de răspunsul Comisiei Europene din octombrie 2010, care impunea aplicarea sancţiunilor este neîntemeiată.
Comisia Europeană nu a impus Statului român încălcarea legislaţiei interne cu privire la aplicarea amenzilor, ci doar a impus aplicarea acestora în condiţii legale. Instanţa de fond era obligată să analizeze respectarea prevederilor legale şi a condiţiilor în care au fost aplicate aceste amenzi contravenţionale şi nu să considere răspunsul Comisiei Europene ca o dispoziţie imperativă.
3.5. Celelalte societăţi sancţionate în baza H.G. nr. 760/2006.
Instanţa de fond a apreciat în mod discriminatoriu situaţia societăţilor sancţionate de către A.N.P.M. pe baza dispoziţiilor art. 28 din H.G. nr. 760/2006.
Această afirmaţie se bazează pe faptul că atât SC O. SA, SC T. SA, cât şi SC D. SRL au avut sentinţe favorabile, în condiţiile în care toate societăţile s-au aflat în aceeaşi situaţie. Mai mult decât atât, sunt societăţi care nu au efectuat nicio etapă în procedurile necesare obţinerii certificatelor.
În acest sens, sunt ataşate dovezi constând în extrase de pe portalul instanţelor.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul menţinerii acesteia cu privire la excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta A.N.P.M. şi admiterii cererii de chemare în judecată promovată de reclamanta SC T.M.K. R. SA.
4. Apărările formulate de intimata A.F.M.
Prin întâmpinarea înregistrată la instanţă la data de 22 octombrie 2013, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând, în special, următoarele argumente:
Potrivit art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, recurenta avea obligaţia să depună la A.N.P.M. un raport de monitorizare privind emisiile de gaze cu efect de seră din 2009.
Pe baza acestui raport, operatorul instalaţiei era obligat să depună la A.N.P.M. un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu numărul de tone de gaze cu efect de seră emise în atmosferă în anul precedent. Depunerea certificatelor trebuia făcută până la 30 aprilie 2010.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 28 alin. (2) şi art. 29 din H.G. nr. 780/2006, forma în vigoare la data de 10 mai 2010, rezultă că autoritatea competentă pentru constatarea nerespectării obligaţiei de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră/emiterea /transmiterea către operator a deciziei privind sumele datorate prin aplicarea penalităţii de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă este A.N.P.M.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei referitoare la aplicabilitatea în prezenta speţă a dispoziţiilor art. 281 alin. (2) şi art. 29 din H.G. nr. 780/2006.
De asemenea, nu pot fi reţinute apărările recurentei referitoare la faptul că depăşirea datei limită de 30 aprilie 2010, prevăzută pentru restituirea certificatelor de gaze cu efect de seră, a fost cauzată de dificultăţile sistemului electronic al R.N.E.G.E.S.
Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans - nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă şi nici nu se poate apăra valorificând un asemenea temei.
Deşi recurenta recunoaşte faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, consideră, fără temei, că nu se poate reţine în sarcina T.M.K. intenţia de a eluda dispoziţiile legale şi de a nu se conforma obligaţiei de restituire a certificatelor.
În primul rând, se impune a se avea în vedere, cu titlu de precedent judiciar, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 5169 din 25 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 727/36/2011*, având un obiect similar, în care instanţa a reţinut că: „(…) simpla nerespectare a obligaţiei de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în termenul legal are ca efect aplicarea penalităţii menţionate, nefiind prevăzute cauze de exonerare de la plată sau de întrerupere a termenului şi nici condiţia prejudiciului”.
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, contul administrat de recurentă nu a fost blocat dintr-o eroare tehnică, ci din cauza netransmiterii de către aceasta a dovezii achitării tarifului pentru administrarea contului.
Criticile aduse Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, respectiv faptul că acest act nu este susţinut în fond, dar nici din punct de vedere formal, sunt neîntemeiate, întrucât decizia de impunere contestată conţine elementele esenţiale pentru stabilirea obligaţiilor de plată datorate de recurentă, precum şi datele necesare care să permită verificarea corectitudinii modului de calcul a obligaţiei de plată.
Contrar susţinerilor recurentei potrivit cărora, în cazul altor operatori neconformi, instanţele de judecată au pronunţat soluţii de admitere a acţiunilor promovate de către aceştia, din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rezultă că acţiunea promovată de SC P.C. SRL a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 5169 din 25 aprilie 2013, iar acţiunea promovată de SC O. SA este în curs de soluţionare, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus, prin Decizia nr. 3896 din 3 octombrie 2012, admiterea recursului declarat de A.F.M., casarea sentinţei civile nr. 429/2011 a Curţii de Apel Piteşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerarea celor ce preced, intimata a solicitat să se constate că sentinţa civilă nr. 3808/6 iunie 2012 a fost pronunţată cu aplicarea corectă a probelor administrate în cauză şi cu interpretarea corespunzătoare a prevederilor legale invocate, neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Este neîntemeiată critica ce vizează interpretarea eronată de către prima instanţă a dispoziţiilor H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Ca un prim element de nelegalitate, recurenta afirmă că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 alin. (2) şi art. 29 din H.G. nr. 780/2006 şi că aceste dispoziţii legale nu ar fi fost respectate de prima instanţă în sensul în care constatarea şi sancţionarea pretinsei contravenţii trebuia să se realizeze de G.N.M. şi, de asemenea, trebuia să se emită un proces verbal de sancţionare contravenţională întocmit conform cerinţelor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
În această privinţă, Înalta Curte subliniază că, prin emiterea adresei din 14 iunie 2010, A.N.P.M. i-a comunicat reclamantei SC T.M.K. R. SA faptul că, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 133/2010, nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 18 alin. (2) constituie contravenţie şi se sancţionează cu plata sumei de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă de instalaţia respectivă pentru care operatorul economic nu a restituit certificatele.
Totodată, i-a fost comunicată suma ce trebuie plătită în contul F.M. în cuantum de 1.591.300 euro, exprimată în echivalentul în lei la cursul de schimb leu/euro al B.N.R. din data emiterii deciziei.
În raport de conţinutul acestui act administrativ, dar şi al dispoziţiilor art. 28 alin. (2) şi (3), din H.G. nr. 780/2006, forma în vigoare la data emiterii actului, Înalta Curte constată că A.N.P.M. avea competenţa exclusivă în a comunica operatorului economic suma calculată potrivit art. 28 alin. (2), în cazul nerespectării obligaţiei instituite de art. 18 alin. (2) din acest act normativ.
Pe de altă parte, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 din H.G. nr. 780/2006, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 133/2010, rezultă că dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile şi art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, astfel că măsura dispusă prin adresa din 14 iunie 2010 nu trebuia să îmbrace forma unui proces verbal de contravenţie întocmit conform cerinţelor O.G. nr. 2/2001.
În plus, Înalta Curte nu subscrie la teza recurentei conform căreia nerespectarea termenului de 15 zile instituit de art. 28 alin. (3) din H.G. nr. 780/2006 are drept consecinţă lipsirea de efecte a deciziei de sancţionare emise de A.N.P.M.
Opinia instanţei în această privinţă este în sensul că termenul de 15 zile nu este un termen absolut, ci unul relativ, astfel încât depăşirea lui nu afectează valabilitatea deciziei de sancţionare, ci poate să atragă, cel mult, sancţiuni disciplinare ori de altă natură pentru cei vinovaţi de nerespectarea lui.
1.2. Este neîntemeiată şi critica privitoare la neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Ordinului nr. 1474/2007 emis de M.M.D.D. privind gestionarea şi operarea registrului naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră în ceea ce priveşte starea de forţă majoră, prin confirmarea unei sancţiuni contravenţionale în condiţiile inexistenţei vinovăţiei.
Astfel, argumentele decisive pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pronunţată, relativ la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Ordinului nr. 1474/2007, au vizat, pe de o parte, netransmiterea de către reclamantă a dovezii plăţii tarifului pentru administrarea contului conform art. 10 alin. (6) din Ordinul nr. 1474/2007, iar, pe de altă parte, neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de a notifica prin fax administratorul registrului naţional conform art. 20 din acelaşi Ordin.
Toate aceste împrejurări, pertinente şi suficiente în a evidenţia atitudinea culpabilă a reclamantei, nu au fost combătute cu argumente consistente, însoţite de un probatoriu adecvat, astfel că susţinerile recurentei privitoare la lipsa vinovăţiei în încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 780/2006 nu vor fi reţinute de instanţa de control judiciar.
1.3. Relativ la pretinsa nerespectare a obligaţiei de motivare a actului administrativ - fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011, Înalta Curte observă că însăşi denumirea acestei decizii permite decelarea cu uşurinţă a motivelor de fapt pe care aceasta s-a fundamentat, respectiv „aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră”. În plus, în conţinutul deciziei se face trimitere la datele transmise de A.N.P.M. prin adresa din 19 ianuarie 2011, iar în Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 42 din 1 iunie 2011 emisă de A.F.M. sunt dezvoltate argumentele de fapt şi de drept pentru care Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 a fost apreciată ca fiind legal emisă.
În aceste circumstanţe, nu se poate vorbi de o vătămare a dreptului la apărare al reclamantei ori de inechitatea procedurii administrative, astfel că, în mod just, prima instanţă a reţinut legalitatea deciziei de impunere contestate.
1.4. Referitor la dreptul de apreciere asupra emiterii sau neemiterii deciziei de impunere, faţă de răspunsul Comisiei Europene din octombrie 2010, susţinerile recurentei nu vor fi reţinute, întrucât ele surprind eronat argumentaţia primei instanţe.
Astfel, prima instanţă nu a reţinut că T.M.K. nu ar avea un drept de apreciere în privinţa emiterii sau neemiterii deciziei de impunere, ci a făcut referire la inexistenţa dreptului de apreciere al autorităţii pârâte, în condiţiile în care, faţă de răspunsul ferm al Comisiei Europene, Statului Român îi revenea obligaţia de a proceda la aplicarea sancţiunilor prevăzute de reglementările interne prin care au fost transpuse prevederile Directivei nr. 2003/87/CE.
1.5. În privinţa soluţiilor jurisprudenţiale pronunţate în speţe similare, afirmaţiile recurentei nu sunt de natură să afecteze legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate întrucât, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din ţara noastră, judecătorul nu este, în general, legat de hotărârile, în cauze similare, pronunţate de un alt judecător (şi nici chiar de hotărârile sale anterioare).
În plus, datele avansate de recurentă nu evidenţiază soluţionarea irevocabilă a cauzelor la care aceasta face trimitere.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului declarat de reclamanta SC T.M.K. R. SA, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.M.K. R. SA împotriva sentinţei civile nr. 3808 din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2973/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2826/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
