ICCJ. Decizia nr. 2975/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2975/2014
Dosar nr. 497/35/2012
Şedinţa publică de la 24 iunie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
La data de 18 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanţie E.M.K., prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care chemata în garanţie să fie obligată la plata sumei de 662.974 lei stabilită în sarcina reclamantei prin Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 23 februarie 2010 emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a formulat precizare la cererea de chemare în garanţie, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemată în garanţie, a SC B.K., succesoarea în drepturi a societăţii comerciale E.M.K.
Totodată, a solicitat obligarea chematei în garanţie SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei, sumă stabilită în sarcina de plată a reclamatei SC S.A.I. SRL.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor necompetenţei materiale a Curţii de Apel Oradea, necompetenţei generale a instanţelor din România şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de chemata în garanţie, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale a Vămilor şi a Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanţie formulată de reclamanta SC S.A.I. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanţie SC B.K., şi respingerea cererii chematei în garanţie pentru plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Or, în situaţia în care Curtea de Apel Oradea a fost competentă material să judece acţiunea principală, această instanţă este competentă să judece şi cererea de chemare în garanţie.
Chiar în situaţia în care cererea de chemare în garanţie a fost disjunsă de acţiunea principală, instanţa care a soluţionat acţiunea principală rămâne competentă şi pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba. În speţă, dreptul la acţiune s-a născut la data de 23 februarie 2010, când a fost emisă Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de organul fiscal din 23 februarie 2010, iar cererea de chemare în garanţie a fost formulată la data de 8 septembrie 2010, în termenul legal.
Referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, se constată că, potrivit art. 148 şi art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, locul unde a fost executată obligaţia a fost România, produsele achiziţionate de reclamantă fiind livrate la sediul acesteia din România.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 lit. a) şi b) din Regulamentul CE nr. 44/2001 prevăd că, în cazul vânzării de mărfuri, locul de executare a obligaţiei este locul unde au fost livrate produsele cumpărate.
Prin urmare, competentă să soluţioneze cererea de chemare în garanţie este instanţa de la locul de executare, respectiv instanţa din România.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj este întemeiată, deoarece calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
În privinţa cererii de chemare în garanţie, din examinarea înscrisurilor de la dosar şi a prevederilor aplicabile cauzei se constată că aceasta este nefondată.
Autorităţile vamale române au stabilit drepturi vamale de achitat în sarcina reclamantei, anulând regimul preferenţial acordat la data importului, urmare a comunicării autorităţii vamale maghiare a faptului că produsele importate de reclamantă, acoperite de certificatele EUR 1 nr. x1, x2 şi x3 sunt originare parţial, iar produsele acoperite de certificatele EUR 1 nr. x4 şi x5 nu îndeplinesc condiţiile de origine pentru acordarea tratamentului preferenţial.
Nu se poate reţine însă vinovăţia exportatorului maghiar B.K., în declararea eronată a originii comunitare a produselor exportate, deoarece autorităţile vamale maghiare au stabilit că produsele nu îndeplinesc condiţiile de origine pentru acordarea tratamentului preferenţial, ca urmare a declaraţiei producătorilor, în sensul că produsele nu corespund condiţiilor cuprinse în reglementările de origine ale CE.
În speţă, certificatele EUR 1 au fost emise în baza declaraţiilor furnizorilor S.E. M.Z. şi P.E.M.K., declaraţii retrase ulterior de aceştia, fără să se poată stabili cu exactitate intenţia chematului în garanţie de a induce în eroare autorităţile vamale maghiare, nefiind verificat de către autorităţile vamale maghiare modul în care au fost emise aceste declaraţii de furnizare şi cine le-a completat.
Mai mult, furnizorul S.E.M.Z. arată în adresa înaintată autorităţii vamale maghiare că declaraţia a fost copiată de pe o declaraţie emisă regulamentar şi a fost emisă de un funcţionar de-al său.
Faţă de aceste aspecte, prima instanţă a constatat că nu se poate reţine vinovăţia chematei în garanţie în menţionarea eronată a originii comunitare a produselor exportate în certificatele EUR 1, astfel că a dispus respingerea cererii de chemare în garanţie, ca nefondată.
Cererea chematei în garanţie de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, motivat de faptul că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată solicitate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 23 din 18 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC S.A.-I. SRL şi chemata în garanţie SC B.K.
3.1. În motivarea cererii sale de recurs, reclamanta SC S.A.-I. SRL a susţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
În mod eronat prima instanţă a reţinut că certificatele de origine EUR 1 au fost emise în baza declaraţiilor furnizorilor P.M.K. şi S.M.Z. şi, în consecinţă, chemata în garanţie nu se face vinovată de declararea eronată a originii comunitare.
Astfel, pentru produsele furnizate reclamantei de către I.E.M.K., declaraţiile de furnizare pe termen lung sunt emise de SC B.K. şi nu de P. şi S. Instanţa nu a avut în vedere faptul că, în baza raportului comercial contractual, faţă de reclamantă este răspunzător exportatorul I.E.M.K., în prezent afiliată la SC B.K. şi nu furnizorii P., S., S. şi J., chemata în garanţie având posibilitatea, la rândul ei, să-i cheme în garanţie pe aceştia din urmă în baza raportului contractual derulat de aceşti furnizori.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului, chemat în garanţie în prezenta cauză, pentru produsele electronice acoperite de certificatele de origine EUR 1 nr. x6, x7, x8, x9 şi x10 este consecinţa actelor juridice de vânzare-cumpărare a produselor.
Raportul juridic dintre chemata în garanţie şi producătorii electronicelor P., S., S. şi J. nu face obiectul cauzei, chemarea în garanţie fiind solicitată ca urmare a vânzării unor produse pentru care, pe de o parte, SC B.K. a declarat că "... sunt conforme reglementărilor de provenienţă ale comerţului preferenţial cu România", iar, pe de altă parte, a declarat pe propria răspundere că mărfurile descrise în certificat îndeplinesc condiţiile cerute pentru obţinerea certificatului de origine. Astfel, în mod nelegal prima instanţă a analizat cererea de chemare în garanţie numai în raport cu Declaraţiile de furnizor pe termen lung emise de S. şi P., deoarece cererea reclamantei a avut în vedere garanţiile şi înscrisurile emise de chemata în garanţie pentru exporturile efectuate reclamantei.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a Sentinţei civile nr. 23 din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie şi obligării chematei în garanţie SC B.K. la plata sumei de 356.989 lei în favoarea reclamantei,cu cheltuieli de judecată în fond şi recurs.
3.2. În motivarea recursului declarat în cauză, recurenta - chemată în garanţie SC B.K. a criticat hotărârea primei instanţe, susţinând că este nelegală şi netemeinică în privinţa soluţionării excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea, cât şi în privinţa excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
De asemenea, aceasta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a interpretat cererea de chemare în garanţie ca fiind o cerere accesorie acţiunii de contencios administrativ, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, ceea ce determină incidenţa prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta-chemată în garanţie a considerat că prima instanţă avea obligaţia legală de a disjunge cererea de chemare în judecată de acţiunea în contencios administrativ şi de a declina competenţa materială în judecarea cererii tribunalului competent teritorial, care urma să se pronunţe asupra competenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România.
În continuare, aceasta a precizat că în concluziile scrise depuse în primă instanţă a prezentat argumentele conform cărora cererea de chemare în garanţie nu poate fi tratată ca o cerere accesorie, că aceasta nu se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute de lege în care chemarea în garanţie se judecă împreună cu acţiunea în contencios administrativ.
În situaţia în care chemarea în garanţie nu este considerată cerere accesorie acţiunii în contencios administrativ, s-a apreciat că se impune analizarea oportunităţii prorogării de competenţă prevăzută de art. 17 C. proc. civ.
Prorogarea de competenţă legală este aplicabilă în două cazuri strict determinate de art. 17, respectiv în cazul cererilor accesorii şi al cererilor incidentale.
În condiţiile în care cererea formulată de reclamantă nu poate fi calificată ca fiind o cerere accesorie contestaţiei, în mod evident nu se justifică că nici prorogarea competenţei de soluţionare a acestei cereri.
Astfel, în condiţiile în care competenţa materială de soluţionare a contestaţiei revine curţii de apel, cererea de regres formulată în cadrul chemării în garanţie intră în competenţa tribunalului competent teritorial, având în vedere cuantumul pretenţiilor formulate. În acest sens s-a pronunţat şi literatura de specialitate.
Recurenta a considerat că, prin prorogarea de competenţă aplicată de prima instanţă, i-au fost prejudiciate în mod grav drepturile la un proces echitabil, în condiţiile în care, urmare a acestei prorogări, s-a constatat în mod greşit competenţa generală a instanţelor judecătoreşti din România.
Referitor la argumentul primei instanţe, legat de locul executării contractului, care a fost considerat a fi în România, recurenta - chemată în garanţie a făcut următoarele precizări:
Raporturile juridice născute între părţi privind vânzarea unor produse electronice s-au materializat în întregime pe teritoriul Ungariei.
Acest aspect este relevat de împrejurările în care s-au derulat vânzările:
- produsele cumpărate au fost ridicate de la depozitul S.B.K., cu achitarea în avans a preţului;
- transportul a fost efectuat prin grija şi pe cheltuiala reclamantei de fiecare dată;
- fiind importatorul produselor în România, reclamanta s-a ocupat de efectuarea procedurilor vamale.
Neexistând vreun act de executare pe teritoriul României, în mod evident competenţa de soluţionare trebuie analizată sub aspectul reglementărilor cuprinse în Regulamentul CE nr. 44/2011, respectiv, conform art. 2 alin. (1) din acesta, care prevede că "persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru vor fi acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor în faţa instanţelor statului membru în cauză".
În concluzie, recurenta - chemată în garanţie a susţinut că, prin interpretarea greşită a cauzei deduse judecăţii, prima instanţă a stabilit în mod greşit competenţa materială a Curţii de Apel Oradea şi competenţa generală a instanţelor judecătoreşti din România, astfel că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate şi respingerea cererii de chemare în garanţie, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta - reclamantă SC S.A.I. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta - chemată în garanţie, în principal, ca inadmisibil, ca o consecinţă a lipsei de interes în promovarea acestuia, şi, în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
1. Asupra recursului declarat de chemata în garanţie SC B.K.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recursul chematei în garanţie vizează soluţia primei instanţe dată excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti din România şi excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea.
Chemata în garanţie nu mai putea pune în discuţie, într-adevăr, hotărârea primei instanţe asupra fondului cererii de chemare în garanţie, însă nu se poate susţine că aceasta nu justifică interes în a supune cenzurii, pe calea recursului, dispoziţiile hotărârii prin care excepţiile invocate au fost respinse ca neîntemeiate.
Aşadar, chemata în garanţie SC B.K. justifică interes în a solicita, pe calea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România şi respingerea cererii de chemare în garanţie, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de necompetenţă generală a instanţelor din România, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei - chemate în garanţie sunt neîntemeiate, în considerarea prevederilor art. 2 parag. 1, art. 5 pct. 1 şi art. 6 pct. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Astfel, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că, în materie contractuală este instituită o competenţă alternativă. În virtutea acesteia, reclamanta SC S.A.I. SRL avea facultatea de a alege, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie, între două instanţe deopotrivă competente, respectiv, instanţa de la locul în care obligaţia a fost sau urma să fie executată (art. 5 pct. 1) şi instanţa sesizată cu cererea principală (art. 6 pct. 2).
În speţa de faţă, reclamanta a optat pentru instanţa sesizată cu cererea principală, respectiv Curtea de Apel Oradea, astfel că în mod legal prima instanţă a dispus prin hotărârea recurată respingerea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor din România.
Relativ la competenţa materială de soluţionare a pricinii, dispoziţia primei instanţe, în sensul respingerii excepţiei invocate de chemata în garanţie SC B.K., se impune a fi menţinută, cu următoarele observaţii:
Situaţia premisă este reprezentată de faptul că cererea principală şi cererea de chemare în garanţie revin în competenţa unor instanţe diferite. Pentru a determina dacă instanţa de contencios administrativ, căreia îi revine spre competentă soluţionare cererea principală, devine competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în garanţie, prin prorogare de competenţă, în temeiul art. 17 C. proc. civ., este necesară şi obligatorie stabilirea naturii juridice a cererii de chemare în garanţie.
Or, în această privinţă, este unanim admis că cererea de chemare în garanţie, ca natură juridică, este o veritabilă cerere de chemare în judecată. Tocmai de aceea, potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se face cu respectarea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru cererea de chemare în judecată.
Ţinând cont de calea procedurală aleasă de reclamantă, care a înţeles să formuleze cererea de chemare în garanţie într-un proces deja început, această cerere este una incidentală şi nu accesorie, cum în mod eronat a reţinut prima instanţă, validând astfel punctul de vedere exprimat de reclamantă.
Cu toate acestea, competenţa revine tot secţiei de contencios administrativ a curţii de apel, instanţa sesizată cu cererea principală, întrucât art. 17 C. proc. civ. are în vedere atât cererile accesorii, cât şi cererile incidentale.
Situaţia se menţine, în cazul în care se dispune disjungerea, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. civ. (chiar şi atunci când, dacă pretenţia faţă de chematul în garanţie ar fi fost valorificată pe cale principală, competenţa ar fi aparţinut altei instanţe), întrucât prorogarea de competenţă, în baza art. 17 C. proc. civ., a operat deja în favoarea instanţei sesizate cu cererea principală.
Referitor la măsura disjungerii cererii de chemare în garanţie, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acţiunea principală era în stare de judecată, iar administrarea probelor pe cererea de chemare în garanţie ar fi întârziat judecata acesteia.
Instanţa de fond avea facultatea, şi nu obligaţia, cum eronat pretinde recurenta, de a aprecia şi de a decide dacă cererea de chemare în garanţie, care era de natură să întârzie soluţionarea cererii principale, urma să fie judecată împreună sau separat de aceasta, cu singura obligaţie de a-şi motiva hotărârea, obligaţie care a fost respectată în cauză.
Prin urmare, criticile formulate de recurenta - chemată în garanţie SC B.K. sunt neîntemeiate, hotărârea primei instanţe impunându-se a fi menţinută în privinţa dispoziţiilor ce vizează respingerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor din România şi a excepţiei de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea.
2. Asupra recursului declarat de reclamanta SC S.A.I. SRL.
Pe calea acestui recurs, reclamanta critică soluţia primei instanţe în privinţa fondului cererii de chemare în garanţie, susţinând în special faptul că SC B.K., în calitate de vânzător al produselor electronice acoperite de certificate de origine EUR 1, este direct răspunzătoare şi că obligaţiile de plată stabilite de autoritatea vamală prin actele administrative contestate trebuie suportate de aceasta.
În această privinţă, Înalta Curte apreciază ca fiind decisivă împrejurarea, necontestată de altfel, că obligaţiile de plată în sarcina reclamantei SC S.A.I. SRL au fost stabilite ca urmare a declanşării procedurii de control vamal "a posteriori" a certificatelor EUR 1, procedură în care producătorii electronicelor livrate şi-au retras cele cuprinse în "Declaraţia pe termen lung a furnizorului", cu consecinţa anulării regimului vamal preferenţial acordat reclamantei la momentul importului.
În condiţiile în care evicţiunea nu derivă dintr-un fapt personal al vânzătorului, ci din fapta unui terţ, iar cauza evicţiunii este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi antrenată obligaţia de garanţie a SC B.K. şi instituită în sarcina acesteia obligaţia de plată a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în garanţie.
Prin urmare, în mod legal prima instanţă a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie a SC B.K., criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate.
3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC S.A.I. SRL şi de chematul în garanţie SC "B." K. împotriva Sentinţei civile nr. 23/CA-P.I. din 18 februarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3060/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2973/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
