ICCJ. Decizia nr. 2971/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2971/2014
Dosar nr. 853/64/2012
Şedinţa publică de la 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin sentinţa nr. 58/F din 21 martie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna, formulată în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D. şi B.E.Z., prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012, emisă de primul pârât, în cuprinsul căreia s-a apreciat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii web a Instituţiei Prefectului reprezintă discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
C.N.C.D. a fost sesizat cu privire la săvârşirea unei potenţiale fapte de discriminare, prin lipsa traducerii în limba maghiară a paginii web oficiale a Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna, majoritatea documentelor şi afişelor publicate fiind redactate numai în limba română, cu toate că, potrivit recensământului din anul 2002, 73,8% din populaţia judeţului Covasna, printre care şi petentul, aparţine etniei maghiare. Petentul B.E.Z. susţine că în trecut a accesat site-ul reclamantei cu ocazia căutării unor informaţii legate de permisele de conducere şi erau publicate mai multe documente în limba maghiară, dar în cursul anului 2012 unele documente au fost înlocuite cu altele noi, care însă nu au traducere în limba maghiară.
Petentul B.E.Z. a susţinut că se încalcă, astfel, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi dispoziţiile internaţionale (Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Convenţia - cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale). Există obligaţia legală ca informaţiile de interes public să fie puse la dispoziţie şi în limba minorităţilor naţionale în cazul în care ponderea acestora depăşeşte 20% din totalul populaţiei unităţii administrativ teritoriale respective, obligaţie nerespectată de către partea reclamată, cu atât mai mult cu cât obligaţia garantării efective a utilizării limbii materne este corelativă inclusiv raporturilor dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi instituţia prefectului.
S-a reţinut că aprecierile reclamantei, potrivit cărora Instituţia Prefectului nu intră sub incidenţa Legii nr. 215/2001, sunt lipsite de relevanţă, în contextul în care art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 prevede expres, printre atribuţiile prefectului, şi pe aceea de a asigura folosirea limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%, inclusiv sub aspectul accesării informaţiilor de interes public pe pagina de internet în limba maternă.
În condiţiile în care pagina de internet a unei instituţii publice este destinată să ofere informaţii de interes public, utile cetăţenilor dintr-o comunitate locală, al căror scop este în ultimă instanţă buna informare a cetăţenilor şi asigurarea accesului acestora la serviciile oferite de respectiva instituţie, s-a apreciat că, prin raportarea la prevederile art. 19 lit. m) din Legea nr. 340/2004, şi Instituţiei prefectului îi revine obligaţia de a le asigura tuturor cetăţenilor din respectiva comunitate accesul egal la informaţiile de interes public oferite pe pagina de internet a instituţiei, cu atât mai mult cu cât prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi este garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local. Diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu conţine o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile enumerate sunt completate cu sintagma „sau orice alt criteriu”, ceea ce practic oferă posibilitatea reţinerii şi a altor criterii nespecificate de lege în săvârşirea unei fapte de discriminare. Tratamentul diferenţiat trebuie să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de legiuitor în orice domeniu al vieţii publice, în lipsa unei justificări obiective sau rezonabile.
Or, prin Legea nr. 544/2001 este reglementat accesul liber şi neîngrădit al persoanei la informaţiile de interes public, stipulându-se expres pentru fiecare autoritate sau instituţie publică obligaţia comunicării din oficiu a informaţiilor de interes public, indiferent de suportul, forma sau de modul de exprimare a informaţiei. Acest acces se realizează prin afişare la sediul instituţiei publice ori prin publicare în M. Of. sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi pe pagina de internet proprie.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile atât cu autorităţile administraţiei publice locale cât şi cu serviciile publice deconcentrate. Autoritatea publică locală, potrivit voinţei legiuitorului constituant, subsumează 3 subdiviziuni: consiliile locale şi primarii, consiliul judeţean şi prefectul ca reprezentant al guvernului pe plan local (art. 123 alin. (2) din Constituţie).
Potrivit Legii nr. 340/2004 prefectul are obligaţia asigurării folosirii, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de 20%, cum este şi cazul de faţă. Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin s-a organizat şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea sa, care este practic o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu, cu o structură organizatorică aprobată prin H.G.
Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 179/2005, prefectul „conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale”, el fiind garantul respectării legii la nivel local. Prin urmare, în virtutea statutului juridico-administrativ şi a atribuţiilor instituţionale la nivel local, instituţia reclamantă are obligaţia să asigure folosirea limbii materne în raporturile dintre aceasta şi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, inclusiv sub aspectul accesării informaţiilor de interes public pe pagina de internet în limba maternă. În speţă, informaţiile în discuţie sunt legate de modul de organizare şi funcţionare a instituţiei reclamante, de categoriile de documente produse şi gestionate, fiind de natura celor care se comunică din oficiu şi în limba maternă pentru a nu se produce un tratament de discriminare pe criteriul lingvistic, asociat violării la care face referire art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
Prima instanţă a arătat că traducerea fragmentată şi rezumativă a informaţiilor de interes public ori indicarea bilingvă a titlurilor anumitor domenii ale paginii de internet care ar cuprinde informaţii de interes public, fără însă a traduce în limba maternă şi documentele care conţin efectiv informaţiile publice afişate nu satisface exigenţa dispoziţiilor legale incidente.
Carenţele în gestionarea propriului site, invocată în apărare, nu constituie un argument justificativ în aplicarea unui tratament discriminatoriu, nefiind de natură să exonereze reclamanta de privarea destinatarului, membru al minorităţii în cauză, de dreptul constituţional şi legal de relaţionare bilingvă cu entităţile administrativ-teritoriale, nefiind permisă invocarea propriei vinovăţii pentru a obţine protecţia unui drept (art. 107 alin. (4) C. proc. civ.).
Mai mult, principiul „non bis in idem” este unul de aplicaţie generală, statuând că o faptă săvârşită cu vinovăţie de către o persoană nu poate fi sancţionată de două ori. Acest principiu exclude posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură, fie penale, fie civile, fie administrative deoarece restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă pentru fiecare violare a unei norme juridice încălcate aplicarea unei singure sancţiuni, a cărei natură depinde în exclusivitate de natura normei juridice încălcate. Or, în speţă, prin hotărârea contestată nu s-a purces la aplicarea unei sancţiuni, a unei măsuri circumscrisă domeniului răspunderii juridice, ci s-a trasat o recomandare fără forţă juridică obligatorie, ceea ce denotă că nu pot fi reţinute susţinerile instituţiei reclamante.
Apreciind că discriminarea astfel descrisă se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, reprezentanţii minorităţii în cauză, care îndeplinesc ponderea legală, fiind privaţi de un tratament preferenţial la care sunt îndreptăţiţi, lezându-li-se dreptul de acces la informaţii de interes public şi în limba maternă pe pagina de internet a instituţiei reclamante, văzând că prefectului îi incumbă obligaţia de a concepe bugetul pe care îl are la dispoziţie de aşa natură încât să poată asigura liberul acces la informaţii de interes public şi în limba maternă a minorităţii cu o pondere mai mare de 20%, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea dedusă judecăţii, cu motivaţia că nu pot fi negate sau ignorate drepturile acordate cetăţenilor prin legi speciale, nu pot fi nesocotite dispoziţiile Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995.
2. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii şi anulării Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012 a C.N.C.D. şi a înfăţişat următoarele critici faţă de soluţia atacată:
(i) instanţa de fond, în mod nelegal, a apreciat că numitul B.E.Z. are calitate procesuală pasivă, raportat şi la susţinerea din petiţia adresată C.N.C.D. în sensul solicitării de a fi examinat „cazul de discriminare a maghiarilor din judeţul Covasna”, în condiţiile în care legea nu-i acordă legitimare procesuală activă de a sesiza C.N.C.D. cu privire la o eventuală faptă de discriminare săvârşită împotriva unei anumite comunităţi;
(ii) instanţa de fond a ignorat exemplele prezentate din cuprinsul cărora rezultă cu evidenţă că C.N.C.D. aplică diferit procedura de soluţionare a sesizărilor şi interpretează total diferit, pe fond, situaţii identice, constatând discriminare la adresa comunităţii maghiare acolo unde ea nu există;
(iii) este greşită interpretarea dată de instanţă prevederilor art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 republicată, privind prefectul şi instituţia prefectului şi art. 123 alin. (2) din Constituţia României, întrucât nu există vreo prevedere legală, aplicabilă instituţiei prefectului din care să rezulte obligaţia acesteia de a traduce integral, în limba minoritară, pagina proprie de internet;
(iv) în mod nelegal a reţinut instanţa de fond ca fiind irelevante referirile la inaplicabilitatea art. 50 şi 76 din Legea nr. 215/2001, republicată, pe care pârâtul C.N.C.D. şi-a fundamentat hotărârea, câtă vreme instituţia prefectului nu este autoritate a administraţiei publice locale şi ca atare nu-i incumbă obligaţiile prevăzute în aceste două texte de lege;
(v) instanţa de fond a ignorat prevederile din cuprinsul Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, coroborate cu prevederile art. 10-12 din H.G. nr. 123/2002, în sensul că nu toate informaţiile şi nu toate informaţiile de interes public trebuie afişate pe pagina de internet şi în limba minoritară, ci numai cele care sunt expres prevăzute de art. 5 din Legea nr. 544/2001; instituţia recurentă nefiind obligată de lege la traducerea tuturor informaţiilor şi materialelor de pe site nu putea discrimina prin netraducerea integrală a acestuia;
(vi) instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivele invocate de recurentă referitoare la caracterul excepţional al utilizării limbii minoritare şi la dreptul lezat prin fapta considerată discriminatorie şi nici asupra încălcării principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu poate răspunde de mai multe ori pentru o singură faptă.
Grav este, în opinia recurentei, că autoritatea pârâtă, deşi avertizată, nu a ţinut cont de dubla sesizare a faptei discriminatorii, pronunţând două hotărâri pentru aceeaşi presupusă faptă de discriminare, ceea ce însă echivalează cu constatarea în sensul că instituţia recurentă ar fi discriminat de două ori printr-o unică faptă.
3. Apărările intimatului C.N.C.D.
Intimatul-pârât C.N.C.D. a formulat întâmpinare la motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant, solicitând, în esenţă, pentru argumentele pe larg înfăţişate, respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, apreciată ca fiind întemeiată şi dată cu aplicarea corectă a legii.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de apărările intimatului C.N.C.D. dar raportat şi la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat recursul de faţă, în sensul şi pentru motivele în continuare arătate.
Recurentul-reclamant Instituţia Prefectului Judeţul Covasna a investit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012 a C.N.C.D., prin care s-a hotărât că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii web oficială a autorităţii reclamantului reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Prin aceeaşi hotărâre s-a recomandat părţii reclamante, remedierea situaţiei semnalate de petentul B.E.Z.
Expunerea considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, conţine atât prezentarea situaţiei de fapt cât şi argumentaţia instanţei în susţinerea soluţiei de respingere a acţiunii recurentei-reclamante, cu consecinţa menţinerii actului administrativ atacat, respectiv a Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012 emisă de Colegiul Director al C.N.C.D., astfel că Înalta Curte arată că nu se impune reluarea acestora în contextul analizării motivelor de recurs.
Reevaluând probatoriul administrat şi analizând cererile părţilor pentru a răspunde punctual criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că nu este întemeiat primul motiv de recurs înfăţişat, vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatului-pârât B.E.Z. în ceea ce priveşte sesizarea de către acesta la C.N.C.D. a posibilei fapte de discriminare a „comunităţii maghiare din judeţul Covasna”.
Potrivit art. 19, alin. (2) din O.G. nr. 137/2000R, Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.
Aşa cum stipulează art. 4 din Ordinul nr. 144/2008: privind aprobarea"Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor", publicată în M. Of., Partea I nr. 348/2008, O.G. nr. 137/2000 oferă protecţie tuturor persoanelor, grupurilor şi comunităţilor care se află pe teritoriul României împotriva oricăror forme de discriminare bazate pe orice criteriu.
Potrivit art. 5 din acelaşi act administrativ cu caracter normativ petentul este persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea faptei de discriminare împotriva sa.
De asemenea, art. 7 stabileşte că persoana interesată este fie persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare împotriva sa, fie una dintre persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) şi (2) ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării şi reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare.
Petentul s-a adresat Consiliului în temeiul art. 20 din O.G. 137/2000, coroborat cu dispoziţiile Ordinului nr. 144/2008 privind aprobarea "Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor”, publicată în M. Of., Partea I nr. 348/2008, solicitându-i autorităţii garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării pe teritoriul României înlăturarea pretinsului tratament discriminatoriu îndreptat inclusiv sau implicit împotriva sa, ca apartenent la minoritatea maghiară din România.
Nici critica recurentei-reclamante vizând încălcarea de către intimatul C.N.C.D., prin hotărârea emisă, a principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu poate răspunde de mai multe ori pentru o singură faptă, nu poate fi primită ca fiind aptă de a demonstra şi antrena nelegalitatea actului atacat, în condiţiile în care, în speţă, în mod efectiv, nu a fost aplicată recurentei-reclamante nicio sancţiune, fiind trasată doar o recomandare.
În opinia Înaltei Curţi sunt însă întemeiate celelalte critici ale recurentei-reclamante, vizând reţinerea de către autoritatea pârâtă C.N.C.D. a producerii unui tratament discriminatoriu pe criteriul lingvistic, asociat încălcării art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de control judiciar, contrar argumentaţiei instanţei de fond, reţine nelegalitatea actului atacat, respectiv a Hotărârii nr. 510/2012 a C.N.C.D. derivând din interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor legale analizate în conţinutul acesteia.
În art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 republicată, privind prefectul şi instituţia prefectului se arată că, prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului, printre alte atribuţii „asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%”.
Sintagma în condiţiile legii, folosită de legiuitor în cuprinsul normei citate, care de altfel redă principiul înscris în art. 120 alin. (2) din Constituţie, trimite la prevederile Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Intimatul C.N.C.D. a apreciat în cuprinsul hotărârii atacate (pct. 5.17 pag.17 dosar fond) că dreptul lezat prin fapta produsă este dreptul de acces la informaţii de interes public şi în limba maternă (maghiară) prin intermediul paginii de internet.
Or, aşa cum s-a apreciat şi în alte decizii pronunţate în cauze similare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia contencios administrativ şi fiscal o asemenea aserţiune se dovedeşte a fi eronată, în condiţiile în care nu există o reglementare legală, ca atare, a dreptului de acces la informaţii de interes public, în limba minoritară, prin intermediul paginii de internet.
Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la informaţiile de interes public este recunoscut şi garantat tuturor cetăţenilor prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Constituţia României, revizuită şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, astfel că, atât conţinutul, cât şi întinderea acestui drept nu pot fi diferite în funcţie de apartenenţa etnică a titularului dreptului, căruia în mod necontestat i s-a asigurat dreptul de a primi informaţiile de interes public în limba oficială a statului, ceea ce dovedeşte că nu a fost afectată substanţa dreptului pretins.
Dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile de interes public care se comunică din oficiu nu este lezat prin neacordarea facilităţii de informare şi într-o limbă minoritară, în condiţiile în care această facilitate nu reprezintă un drept în sine, fiind doar una dintre modalităţile prin care se realizează accesul la informaţiile de interes public.
O atare concluzie se desprinde din interpretarea coroborată a prevederilor cuprinse în Legea nr. 340/2004, republicată (art. 5 alin. (1)-(4) şi în H.G. nr. 123/2002, pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2004 (art. 11-13) al căror conţinut este redat după cum urmează:
„Art. 5. - (1) Fiecare autoritate sau instituţie publica are obligaţia sa comunice din oficiu următoarele Informaţii de interes public:
a) actele normative care reglementează organizarea si funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
b) structura organizatorica, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audiente al autorităţii sau instituţiei publice;
c) numele si prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice si ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail si adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul si bilanţul contabil;
f) programele si strategiile proprii;
g) lista cuprinzând documentele de interes public;
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se considera vătămata în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia sa publice si sa actualizeze anual un buletin informativ care va cuprinde informaţiile prevăzute la alin. (1).
(3) Autorităţile publice sunt obligate sa dea din oficiu publicităţii un raport periodic de activitate, cel puţin anual, care va fi publicat in M. Of. al României, Partea a III-a.
(4) Accesul la informaţiile prevăzute la alin. (1) se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în M. Of. al României sau în mijloacele de informare în masa, în publicaţii proprii, precum si în pagina de Internet proprie;
b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spatii special destinate acestui scop.”
„Art. 11. - (1) Accesul la informaţiile de interes public comunicate din oficiu se realizează prin:
a) afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin publicare în M. Of. al României sau în mijloacele de informare în masa, în publicaţii proprii, precum si în pagina de Internet proprie;
b) consultare la sediul autorităţii sau instituţiei publice, în punctele de informare-documentare, în spatii special destinate acestui scop.
(2) Afişarea la sediul autorităţii sau instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor si instituţiilor publice, modalitatea minima obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.
Art. 12. - În unităţile administrativ-teritoriale în care o minoritate naţionala deţine o pondere de cel puţin 20% din numărul populaţiei informaţiile ce se comunica din oficiu se vor difuza si în limba minorităţii respective.
Art. 13. - Solicitarea informaţiilor de interes public, altele decât cele prevăzute sa fie comunicate din oficiu, va fi adresata instituţiei sau autorităţii publice, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 544/2001.”
Raportat la conţinutul textelor de lege sus-redate Înalta Curte reţine, în primul rând, contrar concluziilor C.N.C.D. şi opiniei instanţei de fond că obligaţia legală a instituţiei prefectului de a difuza informaţii în limba maternă, minoritară, în unităţile administrativ teritoriale în care o minoritate naţională deţine o pondere de cel puţin 20% din numărul populaţiei, are ca obiect numai informaţiile de interes public care se comunică din oficiu (art. 5 din Legea nr. 544/2001).
Din această perspectivă, cum situaţia reclamată de petentul B.E.Z. nu viza asemenea informaţii, ci unele referitoare la permisele conducere, concluzia intimatului-pârât C.N.C.D. în sensul existenţei unei fapte de discriminare prin netraducerea în limba maghiară a tuturor informaţiilor difuzate pe pagina de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna, apare ca fiind în mod evident eronată.
De altfel, concluzia C.N.C.D este contrazisă şi de înscrisurile depuse în dosarul de fond (a se vedea filele 142-155) ce reprezintă printuri de pe pagina de internet a Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna, în care sunt înfăţişate o serie de informaţii de interes public, dintre cele care obligatoriu se comunică din oficiu, traduse în limba maghiară.
Lipsa analizei distinctive între informaţiile de interes public care se comunică din oficiu de către fiecare autoritate sau instituţie publică, din cuprinsul actului atacat, raportat la informaţiile existente bilingv pe site-ul recurentei apare ca fiind contrară prevederilor Legii nr. 544/2001 şi constituie o premisă eronată în fundamentarea hotărârii adoptate de intimatul C.N.C.D.
Al doilea aspect de analiză a instanţei de control judiciar, faţă de prevederile citate, vizează modalitatea de comunicare şi de acces la informaţiile prevăzute în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.
Afişarea la sediul autorităţii sau al instituţiei publice este în reglementarea actuală, modalitatea primordială şi minimal obligatorie de difuzare de către autorităţile sau instituţiile publice a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu.
Faţă de aceasta, publicarea („ori prin publicare”) în M. Of. sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii precum şi în pagina de internet prevăzută de alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 544/2001 şi în art. 11 al H.G. nr. 123/2002, apare ca fiind o modalitate alternativă prevăzută de lege pentru realizarea obligaţiei de comunicare din oficiu a informaţiilor de interes public şi nicidecum cumulativă.
Sintagma „precum şi” utilizată în construcţia normei analizate vizează mijloacele de publicare şi nu induce nicidecum interpretarea că legiuitorul a urmărit ca accesul la informaţiile în discuţie să fie realizat, concomitent, prin toate mijloacele enumerate.
Drept urmare, şi sub acest aspect, concluzia C.N.C.D. apare ca fiind eronată, căci mijlocul de comunicare prin internet, având doar caracter alternativ, chiar în ipoteza reţinerii nerespectării acestuia, nu excludea, de plano, utilizarea de către autoritatea recurentă a celorlalte modalităţi prevăzute de lege pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de informare, care însă nu au fost nici menţionate şi nici analizate prin hotărârea atacată.
Concluzionând aşadar pe acest aspect, Înalta Curte reţine că fără temei legal, pe baza unei premise juridice greşite şi printr-o motivare oricum deficitară pentru aspectele deja evocate, intimatul-pârât C.N.C.D. a reţinut prin actul atacat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii de internet care conţine informaţii de interes public privind activitatea Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna reprezintă o faptă de discriminare.
Drept urmare, reţinând faţă de considerentele expuse, nelegalitatea actului atacat, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat şi va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii recurentei-reclamante Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna şi a anulării Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012 emisă de pârâtul C.N.C.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de reclamanta Instituţia Prefectului - Judeţul Covasna împotriva sentinţei civile nr. 58/F din 21 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantă.
Dispune anularea Hotărârii nr. 510 din 26 noiembrie 2012 emisă de pârâtul C.N.C.D.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
Opinia separată
Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi de dispoziţiile legale incidente, îmi exprim dezacordul faţă de concluzia majorităţii conform căreia hotărârea primei instanţe ar fi nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Apreciez ca fiind eronat raţionamentul expus în considerentele opiniei majoritare, pentru argumentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta Instituţia Prefectului Judeţului Covasna a supus controlului de legalitate Hotărârea C.N.C.D. nr. 510 din 26 noiembrie 2012, prin care s-a constatat că lipsa traducerii în limba maghiară a paginii web oficială a Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna reprezintă discriminare potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi s-a recomandat Instituţiei prefectului Judeţului Covasna să remedieze situaţia semnalată de petentul B.E.Z.
Preliminar, se impune a se reaminti că susţinerile petentului au vizat:
(i) faptul că majoritatea documentelor şi afişelor de pe pagina web oficială a Instituţiei Prefectului Covasna este publicată doar în limba română, nu şi în limba maghiară (pct. 4.1.1 al hotărârii contestate) şi,
(ii) nerespectarea obligaţiei ca informaţiile de interes public ce se comunică din oficiu, de pe site-ul Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna, să fie puse la dispoziţie şi în limba maghiară (pct. 4.1. 10 din aceeaşi hotărâre).
Aceasta, în condiţiile în care ponderea populaţiei de etnie maghiară depăşeşte 20% din totalul populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.
Se observă că sesizarea adresată C.N.C.D. a vizat inclusiv informaţiile de interes public ce se comunică din oficiu şi nicidecum informaţii legate de permisele de conducere, cum se afirmă în prezentarea opiniei majoritare.
A existat o referire a petentului la informaţiile privind permisele de conducere, însă aceasta nu ţine de limitele investirii Consiliului, ci a fost amintită în analiza comparativă a site-ului Instituţiei Prefectului Judeţului Covasna raportat la anul 2012 (pct. 1.2 al hotărârii contestate).
Relativ la acest tip de informaţii, se remarcă faptul că însăşi recurenta admite faptul că există o serie de informaţii de interes public ce se comunică din oficiu care nu figurează afişate pe site-ul instituţiei şi în limba maghiară, respectiv informaţiile privitoare la structura organizatorică şi atribuţiile departamentelor şi la programele şi strategiile proprii.
Referitor la celelalte informaţii de interes public în privinţa cărora Consiliul a fost sesizat, pe motiv că majoritatea documentelor şi afişelor publicate este redactată numai în limba română, Instituţia Prefectului Judeţului Covasna nu a contestat situaţia semnalată. Aceasta a susţinut că, potrivit art. 11 şi art. 12 din H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, obligaţia de a publica şi în limba maghiară informaţiile de interes public pe pagina de internet a instituţiei vizează numai informaţiile de interes public ce se comunică din oficiu, astfel cum acestea sunt prevăzute expres şi limitativ la art. 5 din Legea nr. 544/2001.
În ceea ce priveşte modalităţile de comunicare şi acces la informaţiile de interes public, se constată că singura modalitate supusă analizei Consiliului a vizat afişarea pe pagina proprie de internet a instituţiei, astfel că nu se poate reproşa nici C.N.C.D. şi nici primei instanţe faptul că nu au menţionat şi nu au analizat celelalte mijloace alternative de comunicare aferente obligaţiei de informare.
Toate circumstanţele expuse sunt suficiente pentru a concluziona în sensul că situaţia premisă pe care Consiliul şi-a fundamentat hotărârea adoptată nu este nicidecum una eronată, ci una în concordanţă cu limitele sesizării, dar şi cu poziţia exprimată de Instituţia Prefectului Judeţului Covasna faţă de aspectele sesizate.
În speţă, sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, întrucât a fost creat un tratament diferenţiat, pe criteriul lingvistic, în privinţa cetăţenilor de etnie maghiară, cu o pondere mai mare de 20% în cadrul comunităţii, tratament care are ca efect restrângerea dreptului de acces la informaţiile de interes public, în limba maternă, prin intermediul paginii de internet.
Dreptul lezat există şi este recunoscut de lege, respectiv de prevederile art. 120 alin. (2) din Constituţie, art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, respectiv art. 5, art. 5 alin. (1) şi alin. (4) lit. a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Acest drept, deşi nu este reglementat „ca atare” potrivit opiniei majoritare, este corelativ obligaţiei prefectului instituită de art. 19 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 340/2004, aceea de a asigura folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.
O astfel de obligaţie vizează toate categoriile de informaţii de interes public şi nu numai pe cele ce se comunică din oficiu, cum în mod eronat pretinde recurenta, atât timp cât normele legale nu instituie o distincţie în acest sens, iar sintagma „în condiţiile legii” nu poate viza nicidecum actele administrative, fie ele şi cu caracter normativ, cum este H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001.
Faptul că dreptul de a primi informaţiile de interes public a fost asigurat în limba oficială a statului nu prezintă relevanţă în analiza legalităţii hotărârii Consiliului întrucât, pe de o parte, fapta sesizată ca fiind discriminatorie nu a vizat obligaţia de informare în limba oficială a statului, iar pe de altă parte, cerinţele art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu impun ca dreptul afirmat să fi fost lezat în substanţa sa, fiind suficientă „orice deosebire, excludere, restricţie.”, având ca scop sau efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor recunoscute de lege.
Relativ la jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, exemplificată în opinia majoritară prin Deciziile nr. 5572 din 05 iunie 2013 şi nr. 2360 din 21 mai 2014, se impune a fi subliniat faptul că aceste decizii sunt contrare propriei jurisprudenţe a instanţei supreme în materie, respectiv Deciziei nr. 6048 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 231/43/2010. Prin această decizie a fost menţinută Hotărârea C.N.C.D. nr. 94 din 2 iunie 2010, prin care primarul Municipiului Târgu Mureş a fost sancţionat cu amendă contravenţională pentru nerespectarea dreptului la informaţii de interes public în limba maternă pentru persoanele aparţinând minorităţii maghiare din Târgu Mureş, prin netraducerea în limba maghiară a tuturor informaţiilor existente pe pagina de internet.
Fiind vorba de speţe similare, nu există niciun element care să justifice o abordare diferită în prezenta cauză.
În concluzie, pentru toate considerentele expuse, apreciez că sentinţa civilă nr. 58 din 21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, astfel că soluţia ce se impunea a fi dispusă în cauză era de respingere a recursului declarat de Instituţia Prefectului Judeţului Covasna, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4349/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3116/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
