ICCJ. Decizia nr. 3516/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3516/2014
Dosar nr. 6318/2/2012
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 6872 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC P.C. SA în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, a anulat decizia nr. 413082A din 07 mai 2012 şi a obligat autoritatea publică pârâtă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 1052148/1 şi respectiv, nr. 1052148/2 din 19 mai 2009. De asemenea, instanţa de judecată a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea Notei de Compensare, prin care s-a realizat compensarea sumei de 2.838.626 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit, comunicate prin decizia de calcul accesorii nr. 1052148/1 şi respectiv, nr. 1052148/2 din 19 mai 2009, pe care l-a respins, ca atare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului 1 al acţiunii:
Prin acest capăt al acţiunii, societatea reclamantă a solicitat anularea Notei de compensare prin care s-a realizat compensarea sumei de 2.838.626 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit, comunicate prin decizia de calcul accesorii înregistrată sub nr. 1052.148 din 19 mai 2009. Or, cum contestaţia adresată organului fiscal nu a fost soluţionată pe fond, ci a fost respinsă ca fiind nemotivată, în raport de dispoziţiile art. 205, art. 218 şi urm. C. proc. fisc., instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ fiscal, mai înainte ca acesta să fi fost analizat de organul fiscal competent să soluţioneze contestaţia, aşa încât, excepţia este întemeiată.
În ceea ce priveşte capătul 2 al acţiunii:
Autoritatea publică pârâtă, în mod greşit, a reţinut că respectiva contestaţie ar fi nemotivată.
Societatea reclamantă a susţinut, în esenţă, că nu datorează accesoriile respective, dată fiind deschiderea procedurii insolvenţei, argumentând că debitele fiscale au fost stabilite prin decizia emisă în data de 19 mai 2009, decizie reprezentând titlu de creanţă emis ulterior datei de deschidere a procedurii de insolvenţă, comunicată părţii în data de 22 mai 2009, dată la care creanţele au devenit certe. Ulterior, la data de 20 iunie 2009, creanţele au devenit exigibile [art. 111 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc.].
Astfel, organele fiscale au procedat în mod eronat la compensarea creanţelor fiscale reciproce ale Statului şi P.C., întrucât creanţa statului nu îndeplineşte, la momentul de timp 25 martie 2009, condiţiile de creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Pe de altă parte, autoritatea fiscală pârâtă, deşi reţine ca fiind nemotivată contestaţia formulată de SC P.C. SRL, în conţinutul deciziei nr. 413082A din 07 mai 2012 susţine doar că operaţiunea de compensare este legală şi temeinică, fiind realizată în conformitate cu art. 115 şi art. 116 C. proc. fisc., fără a răspunde apărărilor formulate de societatea contestatoare şi fără a arăta motivele pentru care apărările respective au fost înlăturate, fiind deci, un act administrativ fiscal nemotivat, în conformitate cu prevederile art. 211 C. proc. fisc., coroborat cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 6872 din 3 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă consideră că, în mod greşit, instanţa de fond a anulat decizia nr. 413082A din 07 mai 2012 şi a obligat Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 1052148/1 şi respectiv, nr. 1052148/2 din 19 mai 2009.
Într-o primă critică, recurenta învederează că, deşi deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 1052148/1 şi nr. 1052148/2 au fost emise ulterior datei de deschidere a procedurii de insolvenţă, acestea stabilesc accesorii aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă (2007-2008). Aceste accesorii au fost calculate în mod corect de către organele fiscale, pentru o perioadă anterioară datei deschiderii procedurii de insolvenţă şi stopate la data deschiderii procedurii de insolvenţă, în acord cu Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Recurenta mai susţine că deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii nu au fost desfiinţate pe calea unei contestaţii la titlu, astfel că, nu se poate pune în discuţie certitudinea creanţei reţinută în cuprinsul acestora.
De asemenea, creanţa în valoare de 2.838.626 RON este lichidă, întrucât câtimea ei este determinată prin însuşi titlul de creanţă, iar în privinţa exigibilităţii, instanţa de fond s-a raportat în mod greşit la data de 25 martie 2009, deoarece momentul deschiderii procedurii de insolvenţă nu are relevanţă în cauză, raportat la obiectul acesteia, şi anume, stingerea obligaţiilor fiscale.
Într-o altă critică, recurenta-pârâtă afirmă că în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei, organul fiscal a arătat motivele pentru care apărările formulate de reclamantă au fost înlăturate şi anume, a constatat că în cauză nu este vorba despre o „notă de compensare” care să fie întocmită pentru două impozite diferite, ci despre o stingere în cadrul aceluiaşi impozit.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia nr. 413082A din 07 mai 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, a fost respinsă ca nemotivată contestaţia formulată de reclamantă împotriva stingerii sumei de 2.838.626 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit din soldul de 62.193.574 RON din declaraţia anuală 101 privind impozitul pe profit pe anul 2008.
Organul fiscal a apreciat că reclamanta nu a motivat contestaţia în ceea ce priveşte anularea stingerii automate a majorărilor de întârziere stabilite prin decizia de calcul accesorii nr. 1051248 din 19 mai 2009, din impozitul pe profit de recuperat conform declaraţiei 101 aferentă anului 2008, reţinând că nu este vorba despre o notă de compensare care să fie întocmită pentru două impozite diferite, ci despre o stingere în cadrul aceluiaşi impozit.
Potrivit art. 218 C. proc. fisc., obiect al acţiunii judiciare cu care este învestită instanţa de contencios administrativ îl constituie decizia privind soluţionarea contestaţiei.
În aceste circumstanţe legale şi factuale, instanţa de contencios administrativ nu se putea pronunţa pe fond asupra sumelor pentru care organul fiscal nu a procedat la analiza pe fond a contestaţiei. Se impunea a fi analizată de către prima instanţă decizia de respingere ca nemotivată, prin verificarea contestaţiei administrative.
Sub acest aspect, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată că reclamanta a motivat contestaţia administrativă şi cu privire la nelegalitatea efectuării operaţiunii de compensare după data deschiderii procedurii de insolvenţă a societăţii, arătând că organele de control au procedat în mod eronat la compensarea creanţelor fiscale reciproce ale Statului şi P.C., întrucât creanţa statului nu îndeplineşte la momentul de timp 25 martie 2009, condiţiile de creanţă certă, lichidă şi exigibilă (contestaţia înregistrată la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub din 21 august 2009).
În consecinţă, organul fiscal trebuia să analizeze şi argumentele invocate de societatea reclamantă vizând modul de îndeplinire a condiţiilor prevăzute de C. proc. fisc. în materie de compensare legală, la data deschiderii procedurii de insolvenţă a societăţii.
În mod greşit, recurenta a afirmat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de reclamantă sub acest aspect, având în vedere că în considerentele sentinţei atacate au fost numai reiterate susţinerile reclamantei, astfel cum au fost învederate în cuprinsul contestaţiei administrative, spre exemplificarea motivării acesteia.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 6872 din 3 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3507/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3517/2014. Contencios → |
|---|
