ICCJ. Decizia nr. 4503/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4503/2014
Dosar nr. 11048/2/2011
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2014
Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27 decembrie 2011 sub nr. 11048/2/2011, reclamanta SC O.R. SRL a solicitat - în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei - anularea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 emisă de către Consiliul Concurenţei, iar în subsidiar modificarea acesteia în parte şi înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu cea a avertismentului, ori reducerea amenzii proporţional cu gradul de vinovăţie reţinut în sarcina sa.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de către reclamanta SC O.R. SRL ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 59 din 18 noiembrie 2011, s-a constatat "încălcarea dispoziţiilor art. 5, alin. (1) lit. a) din lege de către: SC U. SRL, SC T.G. SRL, SC S. SRL, SC O.R. SRL, SC S.T. SRL, operatori dispeceri de taxi, prin stabilirea unei înţelegeri anticoncurenţiale, materializată prin semnarea unei înţelegeri de stabilire şi practicare a unor tarife de transport taxi minime unice. Această practică cade sub incidenţa interdicţiei prevăzută de art. 5, alin. (1), lit. a) din lege deoarece restricţionează prin obiect concurenţa în sensul în care, înţelegerea pe orizontală a determinat eliminarea concurenţei pe piaţa transportului în regim de taxi din municipiul Baia Mare." (art. 1) şi s-a dispus sancţionarea cu amendă contravenţională a întreprinderilor participante la înţelegere, "în baza art. 55, alin. (4) din lege pentru săvârşirea faptelor prevăzute la art. 51, alin. (1) lit. a) din lege, prin încălcarea prevederilor art. 5, alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 52", dintre acestea, reclamanta SC O.R. SRL, cu amendă în valoare de 8.575 lei, reprezentând 6,12% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 (art. 2).
Reclamanta a contestat în faţa curţii de apel legalitatea şi temeinicia deciziei prin care a fost sancţionată.
În privinţa criticii referitoare la pretinsa lipsă a calităţii de subiect activ al contravenţiei reţinute, curtea de apel a apreciat că reclamanta tinde în mod nejustificat să transfere propria sa responsabilitate asupra asociaţiei profesionale Camera Taximetriştilor din Judeţul Maramureş, în condiţiile în care este o persoană juridică de-sine-stătătoare, cu independenţă economică, decizională şi funcţională, atât în ceea ce priveşte calitatea sa de membru în cadrul asociaţiei profesionale, cât şi în ceea ce priveşte luarea deciziilor de a participa la şedinţele organizate la sediul acesteia, precum şi în manifestarea propriei voinţe juridice la luarea deciziei de majorare a tarifului minim.
Cât priveşte susţinerile reclamantei referitoare la neparticiparea sa la luarea deciziei, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă contrară celor făcute de Consiliul Concurenţei, care să infirme participarea sa la luarea deciziei.
Argumentele reclamantei referitoare la eventuale justificări ale majorării tarifului minim, exact în luna următoare celei la care s-a luat decizia (21 martie 2008), legate de creşterea preţului la carburant, pierderea angajaţilor plătiţi prin cote procentuale etc. pe de o parte nu sunt de natură să răstoarne prezumţia ce acţionează în defavoarea sa, după cum nu au aptitudinea de a justifica o majorare a tarifului minim, în condiţiile în care reclamanta avea posibilitatea să practice orice tarif situat între tariful minim deja practicat şi tariful maxim aprobat de Consiliul local Baia Mare.
Pentru a îndeplini cerinţa de a se fi distanţat public şi, prin urmare, pentru a fi exonerată de răspundere, reclamanta, în calitate de participant la întâlnirile cu caracter anticoncurenţial din data de 5 decembrie 2007, respectiv din data de 24 noiembrie 2009, trebuia să demonstreze că participarea sa la aceste întâlniri era lipsită de orice interes anticoncurenţial, prin dovedirea faptului că le-a comunicat, în mod public şi neechivoc, celorlalţi agenţi economici că participă la aceste reuniuni din motive diferite de ale acestora.
A reţinut, de asemenea, că reclamanta nu poate dovedi preexistenţa unor analize economice de natura celor prezentate, care să fi fundamentat decizia de majorare, iar analiza pârâtului referitoare la modul în care a evoluta preţul la combustibil în perioada analizată răstoarnă teza propusă de către reclamantă.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu avertismentul, prima instanţă a reţinut că sancţiunea aplicată reclamantei s-a stabilit în conformitate cu prevederile legii concurenţei şi cu Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute de art. 51 din Legea concurenţei, faptelor contravenţionale neaplicându-li-se dispoziţiile generale din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor referitoare la înlocuirea amenzii cu sancţiunea avertismentului.
Instanţa a apreciat că raţionamentul pârâtului, atât asupra elementelor constitutive ale faptei, cât şi în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, este unul corect, decizia emisă fiind legală, iar acţiunea promovată de reclamantă neîntemeiată, motiv pentru care a dispus respingerea acesteia, în temeiul art. 55 alin. (5) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, republicată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în principal, casarea cu trimitere pentru administrarea întregului probatoriu necesar, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei, admiterea acţiunii, anularea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 ori modificarea deciziei în sensul înlocuirii sancţiunii amenzii în cuantum de 8.575 lei cu avertismentul sau reducerii proporţionale a amenzii.
A invocat recurenta-reclamantă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că instanţa a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii reclamantei de subiect activ al contravenţiei, aprecierile pe acest aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acţiune.
Camera Taximetriştilor era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea a fi cercetată, întrucât membrii comitetului executiv al acesteia sunt cei care s-au înţeles şi au votat stabilirea tarifului unic la nivel de 1,70 lei/km. În speţă este vorba de o decizie a unei asociaţii de întreprinderi în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.
Potrivit actului său constitutiv, asociaţia are rol reprezentativ şi decizional.
Totodată, instanţa nu a avut în vedere notele de şedinţă din 1 octombrie 2012, în care reclamanta a dezvoltat obligaţiile ce-i revin în calitate de membru al CJTM şi în considerarea cărora membrii asociaţiei au votat decizia de a se propune CL Baia Mare propunerea de majorare a tarifelor minimale în cea ce priveşte transportul în regim de taxi‚ ce aparţine Asociaţiei CJTM.
Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond.
În acest context a susţinut următoarele:
Piaţa serviciilor de transport în regim de taxi este o piaţă reglementată de Legea nr. 38/2003, că prin HCL Baia Mare nr. 289 din 27 iunie 2006 s-a stabilit un tarif minim de 1,00 lei/km şi un tarif maxim de 3,00 lei/km, iar Legea nr. 265 din 19 iulie 2007 a adus modificări Legii nr. 38/2003, care au intrat în vigoare la 7 august 2007, fiind eliminată norma privind stabilirea de către autorităţile locale a tarifelor minimale.
Totuşi, Camera Taximetriştilor "în necunoştinţă de cauză şi aflându-se în eroare" a solicitat Consiliului Local să stabilească un tarif minimal de 1,70 lei/km.
Lipsa de vinovăţie a asociaţiei şi a societăţilor sancţionate rezultă din adresele din 7 decembrie 2007 a CJTM către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare şi din 11 noiembrie 2009 a Primăriei Baia Mare către Consiliul Concurenţei.
Buna credinţă a reclamantei şi a CJTM, care nu au avut un comportament disimulat faţă de autorităţi, a fost evidentă.
Eroarea de drept ca viciu de consimţământ (art. 1206 alin. (2) C. civ. interpretat per a contrario) este admisibilă şi putea fi reţinută, de vreme ce, în mod incontestabil, însuşi Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost în eroare cu privire la posibilitatea legală de stabilire a unor tarife minimale în domeniul serviciilor de taximetrie, aşa cum rezultă şi din cuprinsul HCL nr. 41/2008, anexa 2.
CJTM nu a urmărit stabilirea unui tarif unic, ci doar un tarif minim, însă instanţa a omis să cerceteze acest aspect invocat de reclamantă.
Toate demersurile CJTM au fost fundamentate şi amplu motivate prin raportul de expertiză întocmit şi transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare.
Nu se poate reţine o înţelegere expresă sau tacită între reclamantă şi celelalte societăţi sancţionate, în condiţiile în care, începând cu sfârşitul anului 2007, "din partea SC O.R. SRL nu a mai participat nici un reprezentant la şedinţele organizate de CJTM", Consiliul Concurenţei reţinând greşit că la şedinţa din 24 noiembrie 2009 a participat O.M. din partea O.R. SRL.
Astfel, semnătura din dreptul numelui O. (corect, O.) M. nu aparţine acestuia, iar numitul O.M1. nu mai era reprezentantul societăţii din 4 ianuarie 2007, când administrator a devenit O.I.A..
În sfârşit, a arătat recurenta reclamantă că "privitor la falsificarea semnăturii numitului O.M1. în şedinţele Biroului Executiv al CJTM" se înscrie în fals, conform art. 180 - 184 C. proc. civ.
A mai arătat recurenta-reclamantă SC O.R. SRL că şi-a modificat tariful abia în luna aprilie 2008, nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte societăţi sancţionate.
Decizia de a formula solicitarea către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost luată de membrii biroului executiv în calitate de persoane fizice, deci nu se poate imputa reclamantei participarea în luarea acestei decizii.
Reclamanta a avut considerente proprii pentru modificarea tarifului în luna aprilie 2008, în acest sens fiind raportul justificativ pe care l-a întocmit anterior modificării tarifului.
A susţinut că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se raportează şi la greşita reţinere de către instanţă a aspectului că faptelor contravenţionale prevăzute de Legea concurenţei nu li se aplică dispoziţiile generale din O.G. nr. 2/2001.
Or, aceste dispoziţii erau aplicabile, iar sancţiunea avertismentului se impunea în raport cu gradul de pericol social redus al faptei şi cu circumstanţele personale ale reclamantei, nesocotite de Consiliul Concurenţei.
Faţă de situaţia precară a societăţii, a solicitat recurenta-reclamantă reducerea amenzii, ţinând seama de toate argumentele de fapt şi de drept expuse şi proporţional cu gradul de vinovăţie reţinut în sarcina sa, inclusiv a faptului că actele întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în patrimoniul şi sub dispeceratul societăţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Referitor la primul motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii reclamantei de subiect activ al contravenţiei, aprecierile pe acest aspect neacoperind toate argumentele invocate prin acţiune.
Din dezvoltarea acestei excepţii, Înalta Curte constată - în primul rând - că nu este vorba despre o excepţie procesuală (de procedură sau de fond) cu privire la care instanţa de judecată să fie ţinută să se pronunţe distinct şi cu prioritate, ci o apărare de fond.
Această apărare a fost analizată corespunzător de instanţa de fond, care a constatat în mod corect, întemeindu-se inclusiv pe prevederile Actului constitutiv al Camerei Taximetriştilor din Judeţul Maramureş, faptul că aceasta avea rol reprezentativ, rolul decizional revenind Biroului Camerei, în care fiecare dintre societăţile membre avea un reprezentant cu drept de vot, astfel că susţinerea recurentei reclamante în sensul că doar "Camera Taximetriştilor era singura entitate cu personalitate juridică care se impunea a fi cercetată" este lipsită de temei, în cauză fiind vorba de o decizie a unei asociaţii de întreprinderi în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 (acest text acoperind, de altfel, atât înţelegerile între întreprinderi, cât şi deciziile unei asociaţii de întreprinderi sau practicile concertate).
Astfel, în conformitate cu art. 5 din lege: "(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; ..."
În aceiaşi termeni urmează a fi înlăturată şi afirmaţia că decizia de a formula solicitarea aprobării tarifului minim de către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a fost luată de membrii Biroului Executiv în calitate de persoane fizice (deci nu s-ar putea imputa recurentei reclamante participarea în luarea acestei decizii), de vreme ce din dispoziţiile Actului constitutiv al CTJM rezultă că membrii Biroului Executiv îşi îndeplinesc atribuţiile tocmai în calitate de reprezentanţi ai societăţilor afiliate.
Prin urmare, invocarea de către recurenta reclamantă a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., incident atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", nu se justifică.
Cât priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că, prin Legea nr. 265 din 19 iulie 2007, s-au adus modificări Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, care au intrat în vigoare la 7 august 2007, eliminându-se dispoziţiile care prevedeau competenţa autorităţii administrative locale de a fixa tarife minimale de transport în regim de taxi.
Camera Judeţeană a Taximetriştilor din Municipiul Baia Mare "în necunoştinţă de cauză şi aflându-se în eroare", după cum susţine recurenta-reclamantă, a solicitat Consiliului Local să stabilească un tarif minim de 1,70 lei/km pentru transportul în regim de taxi pe raza municipiului, ceea ce ar atrage lipsa de vinovăţie a CJTM şi a societăţilor reprezentate de aceasta.
Înalta Curte constată însă că reprezentanţii societăţilor comerciale în Biroul Executiv al CJTM au propus şi au votat în şedinţa din 5 decembrie 2007 majorarea tarifului minim la suma de 1,70 lei/km, în condiţiile în care din lege fusese eliminată norma privind stabilirea de către autorităţile locale a tarifelor minimale, astfel că aspectul că ulterior aceştia s-au adresat Consiliului Local apare mai curând ca un demers prin care s-a dorit asigurarea unei aparenţe de bună credinţă sau, cel puţin, de lipsă de intenţie.
Referitor la invocarea erorii de drept ca viciu de consimţământ în temeiul art. 1206 alin. (2) C. civ. "interpretat per a contrario", Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că o astfel de apărare nu poate fi primită, în considerarea principiului general de drept nemo censetur ignorare legem, care exprimă ideea că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea sa în drept.
Potrivit acestui principiu, se prezumă că toate persoanele fizice şi juridice române cunosc legea şi nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoaşterea prevederilor ei. În România, cunoaşterea şi respectarea legilor sunt, de altfel, îndatoriri primordiale, înscrise în Constituţie.
Nici susţinerea recurentei reclamante privind faptul că nu s-a urmărit stabilirea unui tarif unic, ci doar a unui tarif minim nu este întemeiată, fiind contrazisă, aşa cum a constatat şi instanţa de fond, de însuşi comportamentul societăţii care a început să practice exact acelaşi tarif de 1,70 lei/km, deşi putea să practice orice alt tarif până la cel maxim aprobat de Consiliul Local al Municipiului Baia Mare.
De altfel, chiar şi în ceea ce priveşte fixarea unui preţ/tarif minim, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat constant că fixarea preţului - chiar a unuia care constituie doar o ţintă sau o recomandare - afectează concurenţa, deoarece permite participanţilor să anticipeze cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de preţuri urmărită de concurenţii lor.
Recurenta reclamantă susţine şi că instanţa de fond în mod greşit nu ar fi reţinut că societatea SC O.R. SRL a avut considerente proprii pentru modificarea tarifului la începutul lunii aprilie 2008 (şi nu în luna martie 2008, cum au procedat celelalte societăţi sancţionate), considerente decurgând din situaţia sa economică precară, ce a determinat şi solicitări de demisie din partea mai multor şoferi.
Or, Înalta Curte constată, în primul rând, că la dosar a fost depusă o cerere de încetare a contractului de muncă înregistrată în luna mai 2008 la Inspectoratul Teritorial de Muncă, iar cea de-a doua (aparţinând numitului P.A.G.), pentru "încetarea raportului de muncă începând cu data de 27 mai 2008"), este datată olograf la 12 ianuarie 2010 şi înregistrată la ITM Maramureş abia la 15 ianuarie 2010.
Aceste cereri sunt deci ulterioare, atât şedinţei în care s-a hotărât tariful minim unic (decembrie 2007), cât şi datei modificării efective a tarifului de către recurenta reclamantă.
De asemenea, la dosar au fost depuse balanţele contabile pe lunile martie şi aprilie 2008 (închise pe pierdere, iar nu pe profit), care sunt tot ulterioare hotărârii de aliniere a tarifului şi nu au împiedicat-o pe recurentă să se angajeze la încheierea, în 23 aprilie 2008, a Contractului de atribuire în gestiune delegată pentru executarea serviciului de transport în regim de taxi sau în regim de închiriere.
În aceeaşi ordine de idei, a nedovedirii situaţiei economice precare ce ar fi putut justifica o modificare a tarifului, se observă că doar cu puţin timp înainte de şedinţa din decembrie 2007, recurenta a realizat noi achiziţii de autoturisme pentru activitatea de taxi (conform facturilor din 19 septembrie 2007 şi 22 noiembrie 2007, depuse la dosar).
Tot astfel, recurenta reclamantă se prevalează şi de demersurile Camerei Taximetriştilor din Judeţul Maramureş care ar fi fost "fundamentate şi amplu motivate prin raportul de expertiză întocmit şi transmis o dată cu adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare". Or, atât adresa din 4 noiembrie 2009 către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare, de solicitare a aprobării "majorării tarifului minim pe km taxat utilizat în transportul public de persoane în regim de taxi la 1,70 RON", însoţită de un "studiu de specialitate" intitulat "Raport de expertiză", cât şi procesul-verbal din 24 noiembrie 2009 în care se menţionează că, "cu ocazia discutării stabilirii tarifului minim ...", "s-a supus la vot stabilirea tarifului de 1,7 lei/km pe raza Municipiului Baia Mare", înaintat ca răspuns la solicitarea de relaţii din 20 noiembrie 2009 şi adresa din 27 noiembrie 2009 (purtând semnăturile reprezentanţilor şi ştampilele societăţilor) au fost emise la aproape 2 ani de la şedinţa în care s-a stabilit de principiu alinierea tarifului minim.
Aceste împrejurări, alături de lipsa unei veritabile analize economice având dată certă anterioară înţelegerii de principiu din luna decembrie 2007, contrazic principala apărare a recurentei reclamante referitoare la considerentele proprii pentru care ar fi acţionat distinct de celelalte societăţi implicate în înţelegerea pe orizontală.
Prin urmare, în mod judicios a reţinut autoritatea de investigare că recurenta-reclamantă SC O.R. SRL nu a putut aduce justificări rezonabile pentru faptul că, ulterior şedinţei din decembrie 2007, şi-a modificat tariful la un interval de timp extrem de scurt după celelalte societăţi sancţionate (la începutul lunii aprilie 2008, faţă de 21 martie 2008, cum au procedat celelalte) şi exact la acelaşi nivel de 1,70 lei/km, în condiţiile în care din calculul propriu pe care recurenta reclamantă l-a depus la dosarul de fond, rezultă un alt nivel.
Referitor la susţinerea inexistenţei unei înţelegeri exprese sau tacite între recurenta reclamantă şi celelalte societăţi sancţionate, pe motiv că - începând cu sfârşitul anului 2007 - "din partea SC O.R. SRL nu a mai participat niciun reprezentant la şedinţele organizate de CJTM", iar decizia luată nu a vizat stabilirea unui tarif minimal unic sub care să circule toate taximetrele din Municipiul Baia Mare, Înalta Curte reţine că - potrivit menţiunii din finalul recursului declarat de reclamantă, în sensul că aceasta se înscrie în fals "privitor la falsificarea semnăturii numitului O.M1. în şedinţele Biroului Executiv al CJTM" - declaraţia a fost făcută pur formal, de vreme ce partea, deşi legal citată, nu s-a prezentat prin reprezentant legal sau convenţional pentru a stărui în declaraţie şi a se putea proceda conform art. 180 şi urm. C. proc. civ.
Or, potrivit art. 183 alin. (3) C. proc. civ., "dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals lipseşte sau nu voieşte să răspundă sau nu stăruie în declaraţie, înscrisul va fi socotit ca recunoscut".
În plus, recurenta reclamantă a afirmat că, încă din data de 4 ianuarie 2007, societatea ar fi fost reprezentată legal de numita O.I.A., această susţinere nefiind însă dovedită, întrucât - deşi în recurs se menţionează că acest aspect "rezultă din înscrisurile anexate prezentului recurs" - nu există niciun act ataşat, iar din extrasul de la Oficiul Registrului Comerţului, depus ulterior la dosar, reiese numirea unui alt administrator abia la 27 decembrie 2010 (dosar recurs), în condiţiile în care actele şi faptele care interesează în cauză datează din perioada 2007 - 2009.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine că numitul O.M1. nu mai reprezenta legal (în sensul Legii nr. 31/1990) societatea la data adoptării propunerii de stabilire a tarifului de 1,70 lei/km, rămân deplin valabile celelalte dovezi şi raţionamente la care am făcut referire şi care confirmă însuşirea şi punerea în aplicare a înţelegerii anticoncurenţiale şi de către recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă a susţinut şi că actele întreprinse de ea nu au avut ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, modificarea de tarif vizând doar cele 12 autovehicule aflate în patrimoniul şi sub dispeceratul societăţii.
Înalta Curte nu poate reţine această apărare a recurentei-reclamante, întrucât nu poate fi contestat în cauză faptul că piaţa serviciilor de transport în regim de taxi este o piaţă reglementată, în sensul Legii nr. 21/1996, regimul său de organizare şi funcţionare fiind stabilit prin Legea nr. 38/2003, iar concurenţa pe această piaţă - parte a pieţei româneşti - a fost afectată de punerea în aplicare şi de către reclamantă a înţelegerii anticoncurenţiale în discuţie.
Cât priveşte invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul greşitei interpretări a legii, respectiv a aspectului că faptelor contravenţionale prevăzute de Legea concurenţei nu li se aplică dispoziţiile generale din O.G. nr. 2/2001 (în speţă, cele referitoare la sancţiunea avertismentului), Înalta Curte reţine că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, avertismentul constituie una dintre sancţiunile contravenţionale principale, iar în conformitate cu art. 7 din acelaşi act normativ, "(1) Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. (2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. (3) Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune".
Având în vedere că legea-cadru a contravenţiilor prevede avertismentul ca sancţiune cu aplicabilitate generală, în absenţa unor prevederi exprese în Legea concurenţei care să interzică aplicarea unei astfel de sancţiuni, de lege lata nu se poate susţine că sancţiunea avertismentului nu ar avea aplicabilitate şi în privinţa contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 21/1996.
Această sancţiune ar putea fi aplicată însă doar în cazul unor încălcări de gravitate redusă, astfel cum sunt acestea definite de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor (Cap. 2 pct. B) şi doar pentru întreprinderi faţă de care nu s-ar reţine niciuna dintre circumstanţele agravante prevăzute în aceleaşi Instrucţiuni (Cap. 3 lit. b)): să nu se afle în situaţia de recidivă, să fi încetat practica anticoncurenţială cel mai târziu la momentul începerii investigaţiei Consiliului Concurenţei, să nu fi refuzat cooperarea cu Consiliul pe parcursul investigaţiei, să nu fi obstrucţionat în vreun fel investigaţia, să nu fi fost iniţiatoare a practicii interzise sancţionate).
În practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se identifică şi alte criterii, care limitează şi mai mult sfera întreprinderilor faţă de care s-ar putea aplica sancţiunea avertismentului, cum ar fi: rolul exclusiv pasiv, existenţa unui dubiu major cu privire la caracterul anticoncurenţial al comportamentului, faptul că o anumită practică anticoncurenţială era, în realitate, chiar contrară interesului comercial al întreprinderii etc.
Aplicarea sancţiunii avertismentului ar urma să se facă doar în cazuri excepţionale, neputând fi ignorat nici faptul că efectul disuasiv al acesteia este mult mai redus decât cel al amenzii.
Pe de altă parte, opinia instanţei de fond în sensul că dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 nu ar fi aplicabile în materia concurenţei nu este de natură prin ea însăşi să atragă modificarea soluţiei pronunţate, în condiţiile în care fapta reţinută în sarcina societăţii recurente reclamante este calificată ca una de gravitate mare, nu de gravitate redusă, astfel că nu se mai poate vorbi despre posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului, chiar în raport cu prevederile art. 7 din O.G. nr. 2/2001 invocate de recurentă.
Astfel, prin Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor (adoptate de către Consiliul Concurenţei în temeiul art. 52 din Legea nr. 21/1996), restricţionările pe orizontală de tipul cartelului, în vederea fixării preţurilor, cum este cazul faptelor prohibite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, se încadrează în categoria faptelor de gravitate mare (care se sancţionează cu amendă ce porneşte de la un nivel de bază stabilit între 4% şi 8%), iar sancţiunea avertismentului se poate aplica, potrivit legii-cadru în materie contravenţională, doar pentru fapte de gravitate redusă.
Referitor la solicitarea recurentei reclamante de reducere a amenzii, ţinând seama de toate argumentele de fapt şi de drept expuse şi proporţional cu gradul de vinovăţie reţinut şi faţă de situaţia sa economică precară, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 52 din Legea nr. 21/1996, "Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii vreuneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 51 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei. Sancţiunile vor fi gradate pe tranşe, prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei".
Prin hotărârea pronunţată în cauză, instanţa de fond a constatat corect legalitatea Deciziei nr. 59 din 18 noiembrie 2011 emisă de Consiliul Concurenţei, deoarece prin activitatea comună a reprezentanţilor societăţilor de taxi din municipiul Baia Mare, s-au pus bazele unui mecanism de consultare şi schimb de informaţii legate de stabilirea unui tarif minim, concretizat prin înţelegerea asupra nivelului tarifului de transport în regim de taxi, la care s-au asociat societăţile de taxi, între care şi recurenta-reclamantă, aducându-se astfel atingere prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, republicată.
Conform acestei reglementări, sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor.
Concluzia instanţei de fond s-a întemeiat pe interpretarea şi aplicarea corectă a acestor prevederi legale în raport cu situaţia concretă dovedită în cauză prin toate probatoriile administrate, din care rezultă în mod neechivoc participarea recurentei la săvârşirea faptei concurenţiale:
- proces-verbal al şedinţei din 5 decembrie 2007, în care se menţionează scopul întâlnirii "pentru stabilirea tarifului minim în urma unui calcul al cheltuielilor de transport", dar şi faptul că, în urma votului "împotrivă nu este nimeni", procesul-verbal fiind semnat pentru SC O.R. SRL, de numitul O.M1.
- proces-verbal al şedinţei din 31 martie 2008, de asemenea, semnat de numitul O.M1. ca "director executiv" al societăţii recurente-reclamante;
- studiu intitulat "raport de expertiză" care a stat la baza stabilirii unui nivel de tarif comun, la care s-au aliniat contravenientele, constituindu-se astfel cartelul tarifului de transport persoane în regim de taxi;
- cererile către SC V.C. SRL (societate comercială specializată în întreţinerea aparatelor de taxat) căreia i s-a solicitat, de către firmele de taxi sancţionate, ca aparatele de taxat ale taximetrelor afiliate să fie setate la un tarif comun şi facturile aferente acestor servicii depuse la dosarul de fond.
Exercitând controlul jurisdicţional asupra legalităţii deciziei adoptate de Consiliul Concurenţei pentru sancţionarea încălcării Legii Concurenţei, instanţa de fond a pronunţat în mod legal şi temeinic soluţia de respingere a acţiunii în anulare, constatând existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, la care a participat cu vinovăţie şi societatea recurentă.
Soluţia astfel pronunţată este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Tribunalului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a apreciat ca practică concertată orice formă de coordonare între întreprinderi care substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea şi, deci, pentru a exista un acord anticoncurenţial este suficient ca întreprinderile în cauză să îşi fi exprimat voinţa comună de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, F 7/89 pct. 256, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB Holding şi alţii/Comisia, T - 9/99, pct. 199, Hotărârile Curţii din 8 iulie 1999, C - 49/92 P, pct. 115 şi Hüls/Comisia, C- 199/92P, pct. 158).
Înţelegerea anticoncurenţială a fost determinată, atât temporal, întrucât resetarea aparatelor s-a comandat şi s-a efectuat aproape simultan (21 martie 2008 - aprilie 2008) de către societăţile implicate, cât şi economic, deoarece resetarea s-a făcut pentru acelaşi nivel de tarif comandat de către toate societăţile sancţionate.
Încadrarea juridică a faptei şi individualizarea sancţiunii în cazul SC O.R. SRL au fost corect realizate de autoritatea de concurenţă, fiind avute în vedere circumstanţe atenuante, pentru care s-a acordat societăţii recurente un punctaj de 5% pentru colaborarea deplină şi efectivă cu Consiliul Concurenţei pe perioada desfăşurării investigaţiei şi, respectiv, de 10% pentru participarea redusă la punerea în practică a înţelegerii.
Totodată, Consiliul Concurenţei aplicat o majorare de 20% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, având în vedere derularea practicii anticoncurenţiale pe parcursul a doi ani (până în luna mai 2010).
Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte constată că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă SC O.R. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 5588 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 26 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4321/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3988/2014. Contencios. Controlul averilor... → |
|---|
