ICCJ. Decizia nr. 4690/2014. Contencios. Alte cereri. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4690/2014
Dosar nr. 4151/1/2013
Şedinţa publică de la 5 decembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 2202 din 4 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5216 din 8 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă, reţinând că aspectele învederate de contestator nu pot fi încadrate în motivele prevăzute expres de art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare contestatorul S.E., aducând critici încheierii de şedinţă din data de 4 mai 2012, pronunţate în Dosarul nr. 395/1/2012 cu privire la denumirea actuală a SC R. SA, pe care le-a încadrat în prevederile art. 317 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., arătând că acest aspect l-a prezentat şi în Dosarul nr. 42101/3/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, în şedinţa publică din 15 octombrie 2010.
Cu privire la cel de-al doilea temei legal invocat, art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că reprezintă justificarea cererii de conexare a Dosarului nr. 7902/3/2008 la Dosarul nr. 42101/3/2009, care se află ataşat la Dosarul nr. 7186/1/2012, greşelile materiale fiind precizate în cererile adresate Înaltei Curţi şi menţionate în contestaţie, răspunsurile primite la acestea aflându-se ataşate la dosar.
Prin Decizia nr. 5277 din 16 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia în anulare formulată de S.E. împotriva Deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că în motivare se invocă de către contestator erori materiale strecurate în încheieri de şedinţă pronunţate în alte cauze şi, prin urmare, neputând fi identificate critici care să atragă incidenţa prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 şi art. 318 C. proc. civ., nu este întrunită niciuna dintre ipotezele juridice reglementate de aceste texte de lege menţionate de parte drept temei al contestaţiei în anulare.
Împotriva Deciziei nr. 5277 din 16 mai 2013 a formulat din nou contestaţie în anulare contestatorul S.E., invocând dispoziţiile art. 317, 318 şi 320 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată, în esenţă, faptul că procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită conform legii şi, cu toate acestea, instanţa a dispus lăsarea cauzei la ordine, considerând procedura de citare legal îndeplinită.
Mai arată contestatorul că datorită absenţei a 4 (patru) dintre intimaţi a ridicat problema reprezentării tuturor acestora de către reprezentantul M.M.F.P.S., însă instanţa a reţinut că acesta are delegaţie de reprezentare numai pentru respectiva instituţie şi a decis rămânerea în pronunţare, fără a-şi exprima punctul de vedere solicitat cu privire la absenţa celorlalţi intimaţi.
Contestatorul arată că, deşi a înregistrat o singură acţiune, pe rolul instanţei supreme s-au format două dosare privind aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect, astfel că a solicitat soluţionarea cererii de conexare a celor două dosare, însă instanţa a respins contestaţia formulată, fără a argumenta cauza creării a două dosare la o singură cerere adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Contestatorul apreciază că eroarea materială la care se referă în motivarea contestaţiei sale s-a produs la data introducerii acţiunii, când s-a produs o disjungere a cauzei printr-o activitate de arhivă.
Solicită anularea deciziei contestate şi soluţionarea dosarului de către un alt complet, în condiţii de deplină imparţialitate, fără a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil.
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.”
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
În primul rând, Înalta Curte remarcă faptul că prin decizia atacată cu prezenta contestaţie în anulare nu s-a soluţionat un recurs promovat de contestator, ci s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de acelaşi contestator împotriva deciziei nr. 2202 din 4 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins ca inadmisibilă o altă contestaţie în anulare.
Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exerciţiu legal al contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, este condiţionat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) şi respectiv art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Dispoziţiile normelor menţionate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realităţii, obligă la respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.
Deşi formal contestatorul şi-a fundamentat cererea pe aceste dispoziţii legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.
Mai mult decât atât, obiectul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanţelor de recurs, respectiv la acelea prin care s-a soluţionat recursul, prin exercitarea controlului judiciar, astfel că n-ar putea fi introdusă o astfel de contestaţie împotriva unei hotărâri dată într-o contestaţie în anulare, similară celei care face obiectul prezentei contestaţii.
Înalta Curte constată, aşadar, că, sub un dublu aspect, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.E. este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 320 alin. (3) din acelaşi cod, „Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, acest text de lege reprezentând o aplicaţie a principiului unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac şi având ca finalitate tocmai evitarea reiterării unei căi de atac.
Or, în speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată într-o contestaţie în anulare.
Cum, potrivit principiului unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, împotriva unei astfel de hotărâri nu mai poate fi exercitată o nouă contestaţie în anulare, calea de atac formulată în cauză va fi respinsă ca inadmisibilă.
Totodată, motivele invocate de către contestator în susţinerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale enumerate mai înainte.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de S.E. împotriva deciziei nr. 5277 din 16 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4684/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4764/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
