ICCJ. Decizia nr. 4673/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4673/2014
Dosar nr. 347/36/2013
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei
Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi cu Autoritatea Naţională a Vămilor, anularea Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F., admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012 în sumă totală de 108.123.486,39 lei şi a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 emise de A.N.V., cu obligarea acesteia la restituirea sumelor nelegal impuse şi încasate în baza actelor contestate, respectiv 108.123.486,39 lei.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 256 din 18 iulie 2013 a Curţii de Apel Constanţa au fost respinse ca nefondate, atât excepţia lipsei de interes invocată, cât şi acţiunea reclamantei S.C. Rompetrol Rafinare SA.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R.R. SA invocând ca temei dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
I. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea de către instanţă a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
S-a arătat că instanţa a refuzat să se pronunţe în mod explicit şi motivat asupra cererii distincte de anulare a Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C. în soluţionarea contestaţiei administrative prealabile, în condiţiile în care nu a considerat că trebuie să răspundă distinct, nu numai în privinţa fiecărei susţineri a reclamantei împotriva respectivei decizii ci măcar acelor susţineri şi motive care erau în mod manifest diferite, distincte, în mod specific îndreptate împotriva nelegalităţii deciziei de soluţionare.
Au fost invocate următoarele împrejurări:
- organele vamale au emis procesul-verbal de control vamal ulterior şi decizia de regularizare (impunere) la aceeaşi dată de 20 iunie 2012, comunicată formal, fără a putea întocmi un punct de vedere la 21 iunie 2012;
- contribuabilul criticase prin contestaţia administrativă lipsa unui rezultat final relevant al anchetei O.L.A.F. la momentul emiterii procesului-verbal de control şi a actului de impunere contestate, iar organul de soluţionare a contestaţiei face referire la rezultatul final din luna iulie 2012;
- întrucât contestaţia administrativă prealabilă este obligatorie, principiile esenţiale ale procesului civil urmează a fi respectate şi cu privire la situaţia procedurii şi a soluţiilor adoptate într-o asemenea fază;
- instanţa a exonerat organul administrativ jurisdicţional de obligaţia de soluţionare a contestaţiei administrative conform normelor procedurale;
- anularea deciziei de respingere a contestaţiei administrative pentru criticile asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat ar fi condus la desfiinţarea actelor de control, conform art. 261 C. proc. fisc.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs recurenta a invocat şi omisiunea punerii în discuţie a unor chestiuni de drept valorificate în mod direct, unilateral şi fără contradictorialitatea hotărârii.
Instanţa de fond a introdus în mod direct şi exclusiv, susţine recurenta, în considerentele sentinţei şi şi-a întemeiat soluţia pe o serie de interpretări în legătură cu legislaţia europeană extrase din C-438/91 a C.J.U.E., deşi relevanţa acestora nu a fost definită în nicio fază a litigiului şi nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
II. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea cuprinde motive vădit contradictorii în privinţa unor împrejurări şi temeiuri de drept esenţiale pentru modul de soluţionare a cauzei.
- contradicţia dintre reţinerea instanţei de fond a aplicabilităţii evidente a art. 100 C. vam. al României, pe de o parte şi negarea aplicabilităţii aceluiaşi text, pe de altă parte;
- contradicţia dintre susţinerea instanţei de fond că organul de control vamal ar fi oferit în condiţiile legii posibilitatea contribuabilului de a-şi prezenta obiecţiile asupra constatărilor din procesul-verbal de control;
- contradicţia şi confuzia în legătură cu încunoştinţarea şi posibilitatea reclamantei de a-şi exprima şi poziţia de fond în cadrul procedurilor de control (investigaţia OLAF în Canada, respectiv controlul vamal ulterior al autorităţilor române), deşi era esenţial să se reţină că nici în adresa OLAF din mai 2012, nici în Raportul final OLAF din iulie 2012, nici în procesul-verbal de control vamal ulterior şi nici Decizia de regularizare emise la 20 iunie 2012 nu există nicio menţiune despre societatea reclamantă, poziţia subiectivă a acesteia şi situaţia legală a importurilor efectuate;
- contradicţia evidentă între considerentele prin care instanţa reţine răspunderea subiectivă a reclamantei (întemeiată pe ideea de regulă, de lipsa unei diligenţe totale din partea sa sau pe ideea de risc comercial) şi considerentele aceleiaşi instanţe care tind să motiveze şi să instituie pentru toate cazurile, o răspundere obiectivă a acesteia.
III. Motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material
Recurenta a invocat încălcarea cu aplicarea sau aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor de drept care reglementează regimul acestora în Codul vamal, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Ordinul A.N.A.F. nr. 5712/2006.
Instanţa de fond a reţinut nelegal, a arătat recurenta, că prezentarea adresei OLAF nr. OF210/0093 din 23 mai 2012 netradusă din limba engleză nu poate fi considerată ca o împrejurare de natură a afecta legalitatea actului administrativ de impunere, având în vedere că vătămarea invocată nu este una absolută, că nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, deoarece au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (2) C. proc. fisc. care se referă la limba română ca fiind limba pentru desfăşurarea acţiunilor organelor fiscale.
S-a susţinut că sentinţa este nelegală şi pentru încălcarea celorlalte norme care reglementează şi protejează expres drepturile contribuabilului în cadrul procedurilor finalizate prin actele contestate, respectiv art. 6, 7, 9 şi 10 alin. (2) şi (12) C. proc. fisc.
Hotărârea instanţei de fond, reţine recurenta, s-a întemeiat pe interpretarea şi aplicarea nelegală şi confuză a unor noţiuni şi instituţii legale esenţiale pentru cauză.
În analiza poziţiei subiective a reclamantei şi pentru atragerea aplicării precedentelor judiciare invocate din jurisprudenţa C.J.U.E., instanţa de fond a arătat recurenta, a făcut o confuzie nepermisă între situaţiile existente în respectivele cauze şi situaţia legală a importurilor realizate de reclamantă, deoarece ar însemna ca importatorul să fie obligat să prevadă, să investigheze în fapt şi să garanteze excluderea oricărei posibilităţi ca în privinţa importurilor sale să fie atrase orice alte prevederi speciale, ceea ce este vădit imposibil şi deci, inacceptabil.
Tot nelegale au fost apreciate considerentele instanţei de fond şi din perspectiva modului în care s-a concluzionat asupra statutului, poziţiei legale a emitentului certificatelor de origine, precum şi a valorii juridice a actelor emise de Camera de Comerţ din Canada.
Instanţa de fond a reţinut greşit şi a negat statutul juridic al Camerei de comerţ canadiene ca autoritate competentă în emiterea acestor acte, precum şi condiţiile eliberării actelor.
Chiar şi pentru situaţia în care s-ar susţine insuficienta diligenţă a societăţii, recurenta consideră că erau incidente dispoziţiile de excepţie ale art. 220 alin. (2) C. vam. Comunitar şi au fost aplicate nelegal celelalte dispoziţii incidente de drept material privind buna-credinţă a importatorului, respectiv a reclamantei.
Era esenţială în definirea şi abordarea instituţiei bunei-credinţe împrejurarea că reclamanta era obligată legal să achiziţioneze acest produs şi nu era în alegerea sa comerţul cu un astfel de produs şi că, în realitate, natura juridică a întregii cauze este una privind raporturile de comerţ internaţional între Uniunea Europeană şi S.U.A., iar problema prejudiciilor trebuie abordată în raport de această natură şi nicidecum împotriva unor importatori privaţi de bună-credinţă.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimata A.N.A.F. a formulat întâmpinarea şi a solicitat respingerea recursului ca nefondată.
A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului, iar prin Încheierea din 19 iunie 2014 a fost admis în principiu recursul declarat şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia cu citarea părţilor.
1. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta SC R.R. SA pentru anularea Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012, în sumă totală de 108.123.486,39 lei şi a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 şi s-a solicitat anularea deciziei sus-menţionate.
Actele contestate au fost emise de organele vamale ca urmare a unui control vamal ulterior asupra operaţiunilor de punere în liberă circulaţie pentru produsul B. importat de reclamantă din Canada în anii 2009 şi 2010.
Iniţial, reclamanta, la momentul importului, în baza certificatelor de origine nepreferenţiale Canada primite de la firma exportatoare, a plătit taxe vamale de import de 6,5%.
Controlul vamal ulterior a fost determinat de ancheta declanşată de OLAF, în colaborare cu autorităţile canadiene, care au concluzionat că originea reală pentru toate cantităţile exportate din Canada de către firma B.T.C.I. (firma exportatoare a cantităţilor de b. către reclamantă) în U.E. nu ar fi de provenienţă Canada, ci SUA, iar în această situaţie reclamanta trebuia să plătească taxa antidumping de 172,2 euro/ 1000 kg. şi taxa compensatorie de 237 euro/ 1000 kg., respectiv TVA suplimentară la import, dar şi majorări de întârziere.
Prin decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal au fost stabilite următoarele obligaţii de plată către reclamantă: 58.167.520,5 lei - taxă antidumping şi compensatorii, 7.875.937,82 lei - TVA, 36.415.917,27 lei - majorări şi penalităţi de întârziere aferente taxei antidumping şi 5.664.110,8 lei - majorări şi penalităţi de întârziere.
Ca urmare a contestaţiei formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a fost admisă contestaţia pentru o parte din sume, pentru o altă parte a fost desfiinţată decizia cu obligaţia de reanalizare a cauzei, fiind menţinută decizia pentru regularizare şi procesul verbal de control pentru sumele de 58.102.209 lei - taxe antidumping şi compensatorii şi 35.813.275 lei majorări şi penalităţi de întârziere aferente.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei reţinând că dreptul organelor vamale de a proceda la reverificarea declaraţiilor vamale şi la stabilirea diferenţelor de plată este dat de dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 86/2006.
S-a reţinut, de asemenea, că sunt nefondate susţinerile reclamantei privind încălcarea principiilor audierii contribuabilului, al bunei credinţe, proporţionalităţii, dreptului la apărare şi egalităţii de şanse iar în legătură cu aceste principii instanţa de fond a făcut referiri la jurisprudenţa C.J.U.E., reafirmată în C-438/11.
Criticile formulate de recurentă sunt nefondate.
Primul motiv de nelegalitate a sentinţei ce a fost invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi s-a considerat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere distinct şi motivat specific, fiind astfel încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Cu privire la acest motiv recurenta critică soluţia instanţei de fond pentru că nu s-ar fi pronunţat explicit asupra cererii de anulare a Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F - D.G.S.C., dar aceste critici sunt nefondate.
Într-adevăr, reclamanta a solicitat instanţei de fond anularea Deciziei nr. 64/ 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., admiterea contestaţiei şi anularea deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal şi a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 emise de A.N.V., precum şi obligarea intimatei A.N.V. la restituirea către reclamantă a sumelor nelegal impuse şi încasate, respectiv a sumei totale de 108.123.486,39 lei.
Prin sentinţa atacată cu recurs în prezenta cauză, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.S.C. şi A.N.V. ca nefondată, iar considerentele vizează toate actele contestate, astfel că nu se impunea, faţă de soluţia pronunţată, ca instanţa de fond să se pronunţe separat pentru fiecare capăt de cerere.
De altfel, în considerente instanţa de fond a precizat exact că soluţia dată prin decizia emisă în procedura administrativă este legală, justificată de probele prezentate, deci, nu se poate susţine că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra unui capăt de cerere.
A fost invocat acelaşi motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sub aspectul omisiunii punerii în discuţie a unor chestiuni de drept valorificate în mod direct, unilateral şi fără contradictorialitate în motivarea hotărârii.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Criticile recurentei, sub aspectul incidenţei acestui motiv de nelegalitate, se referă la faptul că, în motivarea soluţiei, instanţa de fond a preluat o serie de interpretări relevante din jurisprudenţa C.J.U.E., dar fără ca acestea să fi fost invocate la emiterea actelor administrative sau ulterior de către intimată şi nici de instanţa de fond, însă aceste critici sunt nefondate.
Nu se poate considera că este lovită de nulitate o hotărâre judecătorească pentru că în considerentele sale se fac referiri la jurisprudenţa C.J.U.E. relevantă şi incidentă speţei, deoarece judecătorul naţional este obligat să respecte jurisprudenţa C.J.U.E. în soluţionarea cauzei, iar faptul că reclamanta sau autorităţile intimate fie nu au cunoscut, fie nu au dorit să invoce această jurisprudenţă, nu înseamnă că atunci când pronunţă sau când îşi motivează soluţia, judecătorul nu poate face trimiteri la soluţiile C.J.U.E.
Chiar dacă s-ar presupune că judecătorul ar trebui să pună în discuţia părţilor incidenţa acestei jurisprudenţe (deşi nu există nicio obligaţie procedurală în acest sens pentru că se presupune că jurisprudenţa CJUE publicată după anul 2007, chiar şi în limba română, trebuie să fie cunoscută), recurenta nu a făcut dovada că nerespectarea unei asemenea obligaţii ar atrage sancţiunea nulităţii.
În cazul în care recurenta ar considera că jurisprudenţa invocată nu are relevanţă în cauză, ar putea, în condiţiile în care nu avea anterior cunoştinţă despre această jurisprudenţă, să invoce în cadrul motivelor de recurs aceste aspecte, iar în cauză, au fost critici legate de inaplicabilitatea şi nerelevanţa jurisprudenței C.J.U.E. reţinută de instanţa de fond cu ocazia soluţionării cauzei, dar care vor fi analizate separat.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia este nelegală hotărârea când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În cadrul acestui motiv au fost invocate mai multe contradicţii:
- contradicţia referitoare la aplicabilitatea sau nu a art. 100 C. vam. nu se confirmă în cauză.
Cele reţinute de către instanţa de fond referitoare la dreptul organele vamale de a proceda la verificarea declaraţiilor vamale şi la stabilirea diferenţelor de plată, drept prevăzut de art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României nu este în contradicţie cu cele arătate ulterior pentru că, la pag. 25 pct. 2 instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 33 şi 35 C. vam., în condiţiile în care reclamanta se referise la încălcarea art. 100 C. vam. pentru că nu au fost coroborate cu aceste dispoziţii, astfel că se constată că nu există contradicţie între aceste considerente.
- contradicţia referitoare la posibilitatea contribuabilului de a-şi prezenta obiecţiunile.
Instanţa de fond a apreciat, fără ca între cele reţinute să existe contradicţii, aşa cum susţine recurenta, că, în ceea ce priveşte audierea contribuabilului, s-a constatat că procesul-verbal de control a fost încheiat de organul vamal cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 63-69 din Ordinul vicepreşedintelui ANAF nr. 5712/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii controlului vamal ulterior, iar faptul că instanţa de fond a redat dispoziţiile art. 63 alin. (10) şi art. 69 din Ordinul nr. 5712/2006, nu înseamnă că a fost contradicţie între considerente ci chiar s-a concluzionat că autoritatea vamală nu a negat dreptul reclamantei de a-şi expune în scris punctul de vedere, drept ce a fost respectat, aceasta având posibilitatea de a prezenta obiecţiunile sale după primirea procesului-verbal de control.
- contradicţia în legătură cu posibilitatea reclamantei de a-şi exprima poziţia în cadrul procedurilor de control.
Nu se poate considera că există contradicţie între cele susţinute de instanţa de fond referitoare la adresele OLAF pentru că s-a arătat că din răspunsul OLAF din 12 iulie 2012 rezultă că apărările formulate de aceasta legate de existenţa certificatelor de origine canadiene, precum şi de ancheta desfăşurată au fost aduse la cunoştinţa reprezentanţilor OLAF, care au răspuns punctual observaţiilor reclamantei.
Se poate constata că de fapt, în cadrul acestor critici, nu se invocă contradicţii ci, mai mult se critică faptul că instanţa nu a constatat şi nu a reţinut explicit şi cu consecinţe că reclamantei nu i s-a permis să facă proba bunei sale credinţe.
- contradicţia între considerentele care reţin o răspundere subiectivă a reclamantei, pe de o parte şi, pe de altă parte, răspunderea obiectivă.
Faptul că instanţa de fond a considerat lipsită de relevanţă exemplificarea situaţiilor de eludare a măsurilor de protecţie antidumping prevăzute de art. 13 din Regulamentul CE nr. 384/96 al Consiliului privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale CE nu contrazice susţinerile acesteia potrivit cărora, în urma unui control vamal ulterior sau după reverificarea declaraţiei, se poate considera că importul de b. de origine SUA, fără plata taxelor antidumping instituite de Uniune, a încălcat măsurile protecţioniste ce au fost impuse în scopul evitării prejudicierii Comunităţii şi nu se poate considera că aceste susţineri ar institui o răspundere obiectivă, aşa cum susţine recurenta.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar recurenta a invocat mai multe aspecte.
Un prim aspect este cel legat de încălcarea normelor de drept cuprinse în art. 8 alin. (2) C. proc. fisc., art. 6, 7, 9 şi 10 alin. (2) şi (12) C. proc. fisc., dar fără să se detalieze decât parţial, modul în care aceste articole au fost încălcate.
În privinţa art. 8 alin. (2) C. proc. fisc. recurenta invocă încălcarea acestui articol pentru că i-a fost prezentată adresa OLAF din 23 mai 2012 netradusă din limba engleză, dar, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu e poate dispune anularea actelor contestate în prezenta cauză numai pentru faptul că un înscris emis de OLAF nu a fost prezentat, tradus din limba engleză, întrucât actele au fost emise ca urmare a comportamentului recurentei şi acel înscris nu a constituit, aşa cum susţine recurenta, singurul temei de impunere al acesteia.
Referitor la celelalte articole C. proc. fisc. se constată că nu a existat o încălcare a acestora pentru că audierea contribuabilului s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 63 şi 69 din Ordinul Vicepreşedintelui A.N.A.F. nr. 5712/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind realizarea respingerii controlului vamal ulterior.
Conform art. 63 alin. (10) din acest ordin: „În cazul în care persoanele care trebuie să semneze procesul-verbal de control au unele obiecţii asupra constatărilor organelor de control, acestea vor fi clarificate şi soluţionate, după caz, înainte de semnarea procesului-verbal de control. Dacă se menţin obiecţiile, acestea vor fi prezentate în scris, odată cu semnarea procesului-verbal de control”, iar potrivit art. 69: „Persoana controlată sau, când este cazul, reprezentantul său legal ia cunoştinţă despre conţinutul procesului-verbal de control, prin semnătură şi aplicarea ştampilei, la sfârşitul procesului-verbal de control. Cu această ocazie organul de control prezintă constatările şi consecinţele lor, iar persoana controlată are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatări”.
De altfel, aceste dispoziţii au fost invocate de instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate, dar recurenta, în criticile din motivele de recurs, nu a făcut nicio referire la acestea ci la articolele C. proc. fisc. care se referă la audierea contribuabilului şi la alte principii cu caracter general şi nu a explicat de ce nu a prezentat obiecţiile sale după primirea procesului-verbal de control.
Mai mult, chiar şi în cazul în care s-ar fi prevalat de aceste dispoziţii şi ar fi consemnat obiecţiunile reclamantei, drepturile sale puteau fi protejate şi au fost protejate prin invocarea propriilor apărări pe calea contestaţiei administrative şi ulterior, prin apărările formulate în faţa instanţei de contencios administrativ, care poate verifica apărările contribuabilului în raport de susţinerile autorităţilor de control.
Al doilea aspect vizează interpretarea şi aplicarea nelegală a unor noţiuni şi instituţii, cum ar fi termenii de origine preferenţială/ origine nepreferenţială, neaplicarea unor dispoziţii C. vam. comunitar şi faptul că a fost răsturnată sarcina probei în ce priveşte buna-credinţă a reclamantei.
Susţinerile recurentei sub acest aspect sunt nefondate iar instanţa de fond nu a făcut o confuzie între situaţiile existente în jurisprudenţa invocată a CJUE şi situaţia importurilor realizate de recurentă.
În motivele de recurs recurenta invocă dispoziţiile art. 220 alin. (1) C. vam. comunitar, dar relevante sunt cele ale art. 220 alin. (2) C. vam. comunitar care prevăd:„(…) înscrierea ulterioară în evidenţa contabilă nu este posibilă în cazul în care: (…)
b) valoarea drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidenţa contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităţilor vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiţii rezonabile de către debitor, acesta acţionând la rândul lui de bună credinţă şi respectând toate dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare în ceea ce priveşte declaraţia vamală.
În cazul în care se stabileşte statutul preferenţial al mărfurilor pe baza unui sistem de cooperare administrativă care implică autorităţile unei ţări terţe, dacă eliberarea unui certificat de către aceste autorităţi se dovedeşte incorectă, aceasta constituie o eroare care nu ar fi putut fi detectată în mod rezonabil în sensul primului paragraf.
Cu toate acestea, eliberarea unui certificat incorect nu constituie o eroare în cazul în care certificatul se bazează pe prezentarea incorectă a faptelor de către exportator, cu excepţia cazului în care, mai ales, este evident că autorităţile care au eliberat certificatul au ştiut sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile nu îndeplineau condiţiile prevăzute pentru a beneficia de tratamentul preferenţial.
Se poate invoca bună-credinţă a debitorului atunci când acesta poate demonstra că, în timpul operaţiunilor comerciale în cauză, a depus toate diligenţele pentru a se asigura că toate condiţiile pentru tratament preferenţial au fost respectate”.
Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a considerentelor arătate de C.J.U.E. în C-438/11 ce se referă tocmai la interpretarea prevederilor art. 220 C. vam. comunitar.
În raport cu aceste dispoziţii, recurenta consideră că nu poate fi obligată la plata taxelor deoarece a dovedit existenţa certificatelor de origine emise de autoritatea competentă, respectiv Camera de Comerţ canadiană şi în aceste condiţii, nu i se poate solicita să facă dovezi suplimentare fiind dovedită buna sa credinţă, mai ales că era obligată legal să achiziţioneze acest produs şi nu era alegerea sa comerţul cu un astfel de produs, dar aceste susţineri sunt nefondate.
Toate aceste aspecte au fost analizate de C.J.U.E. şi s-a arătat că, în ceea ce priveşte sarcina probei, pentru a dovedi că certificatul de origine prezentat de importator s-a întemeiat pe prezentarea corectă a faptelor de către exportator, revine debitorului (paragraf 21 din C-438/11) şi că această cerinţă constituie o derogare de la normele tradiţionale de repartizare a sarcinii probei (paragraf 22 din C-438/ 11).
Chiar CJUE a recunoscut faptul că a impus debitorului o astfel de sarcină a probei şi poate determina inconveniente în ceea ce-l priveşte, mai ales atunci când a importat, cu bună-credinţă, mărfuri din statutul beneficiar al unor tarife preferenţiale, dar că un operator economic avizat şi cunoscător al legislaţiei existente trebuie ca, la evaluarea avantajelor pe care le poate obţine din comerțul cu mărfuri care pot beneficia de preferinţe tarifare, să ţină cont de riscurile incidente pieţei pe care o prospectează şi să le accepte ca făcând parte din categoria inconvenientelor normale ale comerţului (paragrafele 29-30 din C-438/11).
S-a statuat de către CJUE că operatorii economici au obligaţia de a prevedea, în raporturile lor contractuale, clauzele necesare pentru a se proteja împotriva riscurilor unei acţiuni în recuperare ulterioară (paragraf 31 din C-438/11 şi jurisprudenţa citată) şi că obţinerea de către debitor de la partea contractantă cu ocazia sau după încheierea contractului, a tuturor elementelor de probă care confirmă că mărfurile provin din statutul beneficiar al sistemului de preferinţă, inclusiv a documentelor care stabilesc această origine, poate constitui o măsură de prevenire împotriva riscurilor unei acţiuni în recuperare ulterioară .
Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că recurenta nu se poate prevala de faptul că certificatele de origine nu ar fi fost anulate de autorităţile canadiene şi că nu i se pot solicita dovezi suplimentare, având în vedere cele statuate în jurisprudenţa C.J.U.E. invocată şi unde s-a precizat că Uniunea nu poate suporta consecinţele prejudiciabile ale faptelor ilicite săvârşite de furnizorii importatorilor.
În cauză, constatările OLAF au confirmat că cele menţionate în certificatele de origine emise de autorităţile canadiene nu erau reale, iar recurenta-reclamantă nu a prezentat acele dovezi suplimentare din care să rezulte că a depus toate diligenţele pentru ca importul să fie efectuat, astfel încât să poată beneficia de regimul tarifar preferenţial, respectiv din Canada şi nu din S.U.A.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 256/CA din 18 iulie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4671/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4684/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
