ICCJ. Decizia nr. 4764/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4764/2014
Dosar nr. 1075/2/2011*
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2094 din 21 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I. în contradictoriu cu pârâţii C.N.S.A.S. şi C.N.C.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că, prin petiţia înregistrată la C.N.C.D. sub nr. 3949 din 18 mai 2010, reclamantul T.I. a solicitat Consiliului să constate existenţa unui tratament discriminatoriu, în înţelesul prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, practicat de C.N.S.A.S.
A susţinut reclamantul în cuprinsul petiţiei sale că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost înregistrat Dosarul nr. 10234/2/2009, având ca obiect acţiunea promovată de C.N.S.A.S. prin care se solicită instanţei să constate că reclamantul a avut calitatea de lucrător al Securităţii.
Prin hotărârea nr. 246 din 22 septembrie 2010, C.N.C.D. a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, reţinând că în cauză nu este dovedită existenţa unui tratament diferit justificat pe baza unuia din criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Curtea a constatat întemeiată hotărârea anterior menţionată în raport de prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece discriminarea directă presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferenţierii, ce reprezintă tratamentul obiectiv şi apartenenţa la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică şi individualizate în cazul persoanei care este supusă discriminării.
Or, a reţinut judecătorul fondului, nu rezultă nicidecum în cauza dedusă judecăţii că tratamentul aplicat de pârâta C.N.S.A.S., respectiv faptul că a procedat la chemarea în judecată a reclamantului T.I., în vederea constatării calităţii de lucrător al Securităţii, are la bază apartenenţa reclamantului la una din categoriile circumscrise prin criteriile interzise, prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.
Instanţa a considerat că faptul că pârâta C.N.S.A.S. nu a înţeles să formuleze acţiune împotriva tuturor persoanelor care au avut calitatea de ofiţeri de securitate în dosarul sau dosarele informative care au făcut obiectul Dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. 10234/2/2009, deşi constituie un tratament diferit, excede dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cât timp nu este dovedită în cauză împrejurarea că formularea acţiunii exclusiv împotriva reclamantului are la bază apartenenţa acestuia la una din categoriile prevăzute de articolul citat, fiind de subliniat, de altfel că reclamantul nici nu a indicat vreunul dintre criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată şi niciun alt criteriu care ar fi stat la baza deosebirii invocate ca discriminare.
În ceea ce priveşte cea de a doua teză invocată de reclamant în susţinerea existenţei discriminării, reprezentată de faptul că pârâta exceptează de la trimiterea în judecată a altor categorii socio-profesionale, cum ar fi procurorii care au instrumentat infracţiunile contra securităţii statului; judecătorii care au dat sentinţe de condamnare în astfel de speţe; activiştii de partid care erau informaţi prin note transmise asupra măsurilor întreprinse de organele de securitate; ziariştii şi formatorii de opinie din perioada comunistă, care au dezinformat sistematic opinia publică, Curtea a reţinut incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, în raport cu care C.N.C.S. are posibilitatea de a formula acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, în cazurile în care verificările întreprinse conduc la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din actul normativ citat.
Ca atare, abilitarea C.N.S.A.S. de a introduce acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii numai în ceea ce priveşte categoriile prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 reprezintă o consecinţă legală, neputând fi imputat nicidecum acestei autorităţi, cu titlu de discriminare, faptul că nu înţelege să promoveze acţiuni şi împotriva categoriilor socio-profesionale invocate de reclamant, cât timp atare acţiuni nu au suport legal.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantul T.I. a declarat recurs.
Criticile recurentei au vizat pe de o parte un aspect formal, de procedură, iar pe de altă parte fondul cauzei.
Sub aspect procedural s-au invocat dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. arătându-se în concret că acelaşi judecător a judecat într-un prim ciclu procesual, dar şi după casarea cu trimitere urmare Deciziei nr. 925 din 19 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, că acest judecători era dator să se abţină şi pentru că acest lucru nu s-a întâmplat se impune casarea sentinţei civile nr. 2094 din 21 iunie 2013.
Pe fond, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca şi temei al respingerii acţiunii doar prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, norma legală care de altfel dacă ar fi fost interpretată corect ar fi permis curţii de apel să reţină elementele specifice ale unei discriminări-dezavantajări.
Recurentul susţine că urmare a acţiunilor de aşa-zisă deconspirare iniţiate de pârâtul C.N.S.A.S. asupra unei categorii sociale extrem de redusă numeric odată cu trecerea timpului (cazul foştilor ofiţeri de securitate), în cazul în care aceste acţiuni sunt finalizate inclusiv prin publicare în M. Of., li se aduce atingere unui drept fundamental, menţionat în art. 2 alin. (1) şi anume dreptul la muncă.
În această ordine de idei, unele instituţii ale statului sau private au pretins ca şi condiţie de exercitare a dreptului la muncă, declaraţii prin care cei care aplicau pentru locuri de muncă şi declarau pe proprie răspundere că nu au desfăşurat activităţi de poliţie politică. În acest sens au fost menţionate prevederile art. 49 lit. g) din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.
În opinia recurentului, discriminarea în accepţiunea art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 se regăseşte cu prisosinţă în atitudinea pârâtului C.N.S.A.S. care nu are o poziţie echidistantă şi consecventă în demersul său de deconspirare a fostelor cadre ale securităţii.
Mai mult, judecătorul fondului s-a aflat într-o confuzie atunci când a inserat în considerentele hotărârii că reclamantul ar fi cerut ca C.N.S.A.S. să trimită în judecată şi alte categorii de cetăţeni alţii decât cei prevăzuţi în O.U.G. nr. 24/2008 pentru că în adevăr nu există temei legal pentru astfel de cereri.
Prin întâmpinare, intimatul C.N.S.A.S. a răspuns punctual celor două motive de recurs. S-a precizat că dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile speţei deoarece prin hotărârea nr. 6867 din 18 noiembrie 2011 judecătorul a respins acţiunea ca tardiv formulată, fără a se pronunţa pe fond.
În ceea ce priveşte soluţia pe fondul pricinii s-a apreciat că dezlegarea este corectă şi legală pentru argumentele dezvoltate în considerentele sentinţei recurate şi că în aceste condiţii se impune menţinerea ei ca legală şi temeinică.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamantul T.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) a vizat anularea Hotărârii nr. 246 din 22 septembrie 2010 emisă de pârât, prin care examinând petiţia formulată de T.I. şi susţinerile părţii reclamante C.N.S.A.S., Colegiul Director al C.N.C.D. a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare republicată şi a dispus clasarea dosarului.
Prin sentinţa civilă nr. 6867 din 18 noiembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de repunere în termenul de introducere a acţiunii prevăzut de art. 20 alin. (9) şi (10) din O.G. nr. 137/2000 şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca tardiv formulată.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţei civile a fost admis prin decizia nr. 925 din 19 februarie 2013 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa fiind casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a reţinut că în mod greşit acţiunea în anulare, intitulată „recurs” împotriva Hotărârii nr. 246 din 22 septembrie 2010 a C.N.C.D., a fost respinsă ca tardivă în condiţiile în care „recursul” depus la C.N.C.D. la data de 23 decembrie 2010 nu a fost transmis instanţei competente conform art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2094 din 21 iunie 2013, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prima critică avansată de recurent cu privire la soluţia de respingere a acţiunii a fost aceea că hotărârea a fost pronunţată de acelaşi judecător care a pronunţat şi prima sentinţă civilă, prin care acţiunea a fost respinsă ca tardivă, apreciind că trebuia să se facă aplicaţia art. 24 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia: „Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.”
Instanţa de control judiciar reţine însă că judecătorul fondului nu s-a aflat în cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de textul legal precitat, în contextul în care prin cea dintâi sentinţă civilă (nr. 6867/2011) acesta s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtul C.N.C.D., deci nu s-a pronunţat pe fondul acţiunii. Raţiunea reglementării cazurilor de incompatibilitate absolută are la bază dezideratul asigurării garanţiei de imparţialitate a judecătorilor în etapa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, tocmai pentru a nu exista probabilitatea de a se pronunţa aceeaşi soluţie. Or, în cauză, cum s-a arătat în primul ciclu procesual judecătorul nu s-a pronunţat pe fond.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în anulare ca neîntemeiată, Înalta Curte reţine că aceasta este argumentată legal şi că analizată din perspectiva art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ. nu se identifică motive de reformare a sentinţei civile în discuţie.
Din considerentele sentinţei recurate rezultă cu evidenţă că instanţa a evaluat toate susţinerile reclamantului şi apărările pârâtului, conchizând că în speţă nu s-a dovedit existenţa unui tratament diferit justificat pe baza unuia din criteriile prevăzute de art. 2 alin.(1) din O.G. nr. 137/2000 R1, aşa cum corect s-a apreciat prin Hotărârea nr. 246 din 22 septembrie 2010 a Colegiului Director al C.N.C.D.
S-a observat că în petiţia adresată C.N.C.D. reclamantul a arătat că pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost înregistrat Dosarul nr. 10234/2/2009 având ca obiect acţiunea prin care C.N.S.A.S. a solicitat să se constate că reclamantul a avut calitatea de lucrător al Securităţii. În dosarul menţionat nu au fost însă chemaţi în judecată toţi ofiţerii care au contribuit la instrumentarea dosarelor informative, fiind în acest fel protejaţi, fără nicio justificare, unii ofiţerii.
Totodată, reclamantul a arătat că C.N.S.A.S. săvârşeşte şi o a doua discriminare prin exceptarea de la trimiterea în judecată a altor categorii socio-profesionale în privinţa cărora are la dispoziţie materiale arhivistice. Prin cererea de recurs se precizează însă că nu se mai susţine acest motiv de anulare a actului administrativ emis de C.N.C.D., apreciind recurentul că instanţa s-a aflat într-o confuzie atunci când în considerentele sentinţei a inserat acest aspect.
Definiţia juridică a discriminării este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, astfel că pentru a stabili dacă situaţia de regăseşte în domeniul de aplicare a acestui text legal, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute la alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei la una din categoriile precizate în norma în discuţie. Rezultă că pentru a se reţine existenţa unei fapte de discriminare trebuie să existe două situaţii comparabile la care tratamentul să fi fost diferit, având la bază apartenenţa la una din categoriile (criteriile) prevăzute de lege.
În O.G., art. 2 alin. (3) statuează că „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.”
Desigur, e important a se aminti că art. 2 alin. (1) din actul normativ incident nu conţine o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, în conţinutul articolului menţionat regăsindu-se sintagma „sau orice alt criteriu”, ceea ce oferă posibilitatea identificării şi reţinerii şi a altor criterii sau săvârşirea unei fapte de discriminare. Oricum, însă, oricare din aceste criterii circumstanţiale la situaţia particulară a persoanei care se consideră discriminată, trebuie să fi constituit mobilul determinat în aplicarea tratamentului diferit.
Prin petiţia înregistrată la C.N.C.D. sub nr. 3949 din 18 mai 2010 reclamantul a considerat că CNSAS a procedat aleatoriu şi chiar arbitrar nominalizându-l numai pe el ca lucrător în cadrul poliţiei politice care, ipotetic, ar fi îngrădit drepturile şi libertăţile fundamentale ale numitului B.G., în notele ultimilor trei ofiţeri menţionaţi de C.N.S.A.S. nu se regăsesc referiri concrete la natura activităţii lor împotriva lui B.G.
Raportându-se la circumstanţele petiţiei, C.N.C.D. a constatat că este în imposibilitate de a reţine un criteriu, în accepţiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, implicit un raport de cauzalitate între un criteriu interzis de lege şi tratamentul diferit aplicat. De altfel, probele existente nu au demonstrat nici criteriul de discriminare utilizat de persoana reclamantă de discriminare, nici poziţia de discriminare/ inferioritate în care recurentul-reclamant s-ar afla în comparaţie cu persoane aflate în situaţii similare.
În acest context legal şi faptic, în mod judicios judecătorul fondului a reţinut că nu a rezultat în cauză că tratamentul aplicat de C.N.S.A.S. (chemarea în judecată a reclamantului) are la bază apartenenţa reclamantului la una din categoriile care se circumscriu criteriilor interzise prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, dar şi că ipoteza prevăzută la alin. (3) a art. 2 presupune în egală măsură că prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane sunt discriminatorii dacă sunt justificate pe baza aceloraşi criterii, prevăzute în alin. (1).
Abilitarea de a introduce acţiune în constatarea calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii este conferită C.N.S.A.S. de O.U.G. nr. 24/2008, modificată şi completată, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, mai exact de art. 11 alin. (1) coroborat cu art. 2 din actul normativ indicat.
Faptul că C.N.S.A.S. nu a înţeles să formuleze acţiune în constatare în contradictoriu cu toate persoanele care au avut calitatea de ofiţeri de securitate în dosarul sau dosarele informative la care se face trimitere în Dosarul nr. 10234/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, deşi constituie un tratament diferit excede art. 2 din O.G. nr. 137/2000 republicată deoarece nu s-a dovedit că formularea acţiunii exclusiv împotriva reclamantului are la bază apartenenţa acestuia la una din categoriile prevăzute de lege. Corect, instanţa fondului reţine că este important a se observa că nici reclamantul nu a indicat vreun criteriu care să fi stat la baza tratamentului diferit/ deosebirii invocate ca discriminare.
Precizările făcute prin cererea de recurs privind încălcarea dreptului la muncă, drept fundamental, afectat ca urmare a acţiunilor de deconspirare iniţiate de C.N.S.A.S. nu prezintă relevanţă în cadrul procesual stabilit deoarece nu demonstrează existenţa unei legături de cauzalitate între tratamentul diferit şi criteriul nepermis de lege, în condiţiile în care demersul judiciar al reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 republicată.
Nu în ultimul rând, soluţia primei instanţe este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care referitor la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Interzicerea discriminării”), invocat chiar de recurentul-reclamant, a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul art. 14 din Convenţie atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, acţiunile în justiţie promovate de C.N.S.A.S. au un cadru legal determinat, respectiv O.U.G. nr. 24/2008 modificată şi completată. În plus presupusele acţiuni arbitrare ale acestei autorităţi nu au fost dovedite şi în orice caz, remediul pentru producerea lor eventuală, nu poate avea ca temei O.G. nr. 137/2000 republicată, aşa cum pretinde recurentul-reclamant.
Faţă de cele expuse, constatându-se că nu există motive pentru reformarea sentinţei atacate, având în vedere dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.I. împotriva sentinţei civile nr. 2094 din 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4690/2014. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 4776/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
