ICCJ. Decizia nr. 4776/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4776/2014
Dosar nr. 1409/46/2013
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 171/ F-Cont din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul R.P., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.
2.Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.P., în condiţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.
2.1. Motivele de casare
În susţinerea recursului declarat, reclamantul a invocat două motive de nelegalitate, reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi greşita aplicare a normelor de drept material.
2.2. Principalele argumente invocate
- Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la încălcarea competenţei de ordine publică, reclamantul a susţinut că, în raport de cuantumul obligaţiei bugetare stabilite prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, de 8.754,31 lei, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea Tribunalului Vâlcea, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
- Cu privire la motivul privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul susţine că instanţa de fond a examinat în mod eronat aspectul invocat prin acţiune privind tardivitatea actului administrativ contestat, procesul-verbal în litigiu fiind întocmit cu încălcarea termenului de 90 de zile de la data finalizării activităţii de organizare a verificării, prevăzut de art. 21 alin. (2)3 din O.U.G. nr. 66/2011.
Astfel, a arătat reclamantul, operaţiunea de verificare a început la 23 februarie 2012, procesul verbal de constatare este din 24 iulie 2012, iar cel de stabilire a creanţelor bugetare, contestat în cauză, este datat 22 februarie 2013, mult peste termenul legal care are natura juridică a unui termen de decădere şi nu de recomandare cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Pe de altă parte, reclamantul a invocat interpretarea eronată dată de instanţă prevederilor O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 şi ale Ordinului M.A.D.R. nr. 704/2007 pentru stabilirea modului de implementare a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal.
Astfel, reclamantul a susţinut că documentele doveditoare solicitate producătorului agricol pot fi, potrivit normelor juridice cuprinse în actele normative menţionate, titlu de proprietate, contract de concesionare, contract de arendare, contract de închiriere, adeverinţă de la primării, instanţa reţinând în mod greşit existenţa condiţiei înregistrării în registrul agricol a contractului în baza căruia exploatează terenul pentru care s-a solicitat sprijin.
Reclamantul a mai arătat că instanţa a interpretat eronat prevederile O.U.G. nr. 125/2006, care nu prevede pentru acordarea sprijinului financiar obligativitatea înregistrării titlului în baza căruia se exploatează terenul agricol, ci doar existenţa valabilă a documentelor menţionate de art. 7 din ordonanţă, prevăzute enumerativ.
3. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea formulată, A.P.I.A. a solicitat respingerea recursului, învederând că nu subzistă niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamant.
Astfel, referitor la critica privind necompetenţa materială a instanţei, pârâtul a arătat că, potrivit art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 76/2012, începând cu data de 15 februarie 2013, toate cererile privind acte administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Cu privire la motivul de tardivitate a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, s-a învederat că actul administrativ a fost încheiat în interiorul termenului legal de prescripţie de 5 ani, care a început să curgă la 1 ianuarie 2009, nerespectarea termenului de recomandare de 90 de zile neatrăgând invaliditatea procesului-verbal ca o cauză de nulitate.
Cu privire la aplicarea greşită a legii, pârâtul a precizat că instanţa constatând legalitatea actului administrativ contestat, a interpretat în mod corect prevederile art. 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006 şi ale ordinelor Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 704/2007, nr. 246/2008 şi nr. 118/2009 referitoare la categoria beneficiarilor de subvenţii şi ajutoare, finanţate din fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale şi respectiv, la documentele doveditoare solicitate producătorului agricol privind dreptul de folosinţă a terenului agricol.
4. Procedura de soluţionare a recursului
4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 27 martie 2014 în conformitate cu art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din 10 iunie 2014, completul filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi l-a admis, în principiu, în temeiul art. 497 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului.
4.2. Cu privire la fondul recursului
4.2.1. Analiza motivelor de casare invocate
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul a precizat, în şedinţa publică din data de 11 decembrie 2014, că înţelege să nu mai susţină necompetenţa Curţii de apel de a soluţiona fondul cauzei.
- Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile sunt neîntemeiate, prima instanţă reţinând în considerente, referitor la emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare cu depăşirea termenului prevăzut de art. 21 alin. (2)3, din O.U.G. nr. 66/2011, că respectivul termen este de recomandare şi nu de decădere, a cărui nerespectare poate atrage eventual consecinţe pentru cei implicaţi în efectuarea verificării şi emiterii actului, dar nu atrage invaliditatea acestuia.
Referitor la acest aspect, Curtea constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect natura juridică de recomandare a termenului de 60 de zile de la data finalizării activităţii de organizare a verificării, a cărui nerespectare nu expune actul administrativ sancţiunii nulităţii care nu este prevăzută expres de norma juridică invocată.
- Referitor însă la motivul de nelegalitate în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, critica formulată este întemeiată, impunându-se casarea sentinţei şi trimiterea cauzei potrivit art. 497 C. proc. civ. spre o nouă judecată la prima instanţă.
Astfel, Curtea reţine că potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, beneficiarii plăţilor directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi, administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.
În conformitate cu art. 7 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.
Aşadar, în accepţiunea normelor juridice susmenţionate, criteriul hotărâtor în acordarea de plăţi îl constituie exploatarea terenurilor agricole în condiţiile justificării dreptului de folosinţă, printr-un titlu real.
Potrivit art. 4 din Ordinul M.A.D.R. nr. 246/2008 documentele solicitate producătorului agricol privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea.
Prin urmare, beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce formează obiectul unei cereri de ajutor financiar, prin depunerea de înscrisuri care să corespundă exigenţelor cerute de legislaţia în materie.
În cauză, Curtea constată că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 6 şi 7 din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul nr. 704/2007 care a fost în vigoare în perioada 3 septembrie 2007-24 aprilie 2008, fiind abrogat conform Ordinului nr. 246/2008.
Conform art. 4 din Ordinul nr. 704/2007, documentele doveditoare privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz, titlu de proprietate, contract de arendare, contract de concesionare, contract de închiriere, adeverinţă de la primăria locală care să ateste înscrierea în Registrul agricol ca utilizator al terenului respectiv, chitanţa/bon fiscal pentru achitarea taxei de păşunat, contract de păşunat şi, după caz, adeverinţa eliberată de consiliul local din care să reiasă suprafaţa utilizată pentru păşunat în funcţie de taxa achitată.
În cauză, s-a reţinut prin actul administrativ contestat că reclamantul a primit necuvenit sprijin financiar pentru suprafaţa de 23,94 ha în campania 2007, întrucât nu a prezentat documente justificative ale dreptului de folosinţă asupra terenului agricol, el figurând în Registrul agricol doar cu 1,68 ha.
Instanţa de fond a constatat legalitatea actului de constatare a neregulilor, reţinând că reclamantul a depus documente pentru utilizarea suprafeţei de 25,62 ha, ce nu fac însă dovada existenţei dreptului de folosinţă, întrucât sunt doar înscrisuri olografe care nu sunt înregistrate în Registrul agricol, neîndeplinind condiţiile legale pentru primirea ajutorului financiar.
Dar nici actul de constatare şi nici instanţa nu au reţinut că suprafaţa respectivă nu există fizic ori că au fost solicitări de plată pentru aceleaşi terenuri şi nu au analizat dacă reclamantul a exploatat terenul agricol în mod legitim.
Sub acest aspect, urmează ca instanţa de trimitere să verifice şi să decidă în ce măsură documentele prezentate justifică utilizarea în mod efectiv şi legitim a întregii suprafeţe înscrise în cererea unică de plată şi prin urmare dacă reclamantul era îndreptăţit la încasarea subvenţiei acordate în baza O.U.G. nr. 125/2006.
În acest sens, vor fi avute în vedere şi analizate convenţiile încheiate de reclamant, adeverinţele eliberate de Primăria Titeşti privind menţiunile din registrul agricol în anii 2007-2010, precum şi adeverinţa nr. 2732 din 8 octombrie 2013 a aceleiaşi autorităţi şi extrasul din registrul agricol al comunei în care se face menţiunea că rubrica „modul de utilizare a suprafeţei agricole în perioada 2007-2010” nu a fost completată.
Nu în ultimul rând instanţa va avea în vedere şi rezoluţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti nr. 161/P din 10 aprilie 2013 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.
4.2.2. Soluţia instanţei de recurs
În raport de considerentele expuse mai sus, Curtea, făcând aplicarea art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de R.P. împotriva sentinţei nr. 171/F-cont din 11 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4764/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4781/2014. Contencios → |
|---|
