ICCJ. Decizia nr. 4814/2014. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4814/2014
Dosar nr. 7188/2/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 septembrie 2012, reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând:
- anularea în parte a încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2011 a Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte pct. 6, 7, 8 şi 10;
- anularea în parte a măsurilor dispuse prin decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 a Curţii de Conturi, respectiv a măsurilor dispuse la pct. II 14, II 16, II 17 şi II 19.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2011, Curtea de Conturi a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei nr. 6/V din 09 iulie 2012, în opinia sa, în mod neîntemeiat pentru următoarele argumente:
Referitor la abaterea de la pct. II 14 din decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012, reclamantul a arătat că nu se putea reţine ca plată nejustificată suma de 7.126 RON reprezentând plăţi aferente executării silite şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumei din sentinţa civilă nr. 2871/2009, cât timp s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu, creditorul obligaţiei procedând direct la executarea silită, iar M.F.P., care a fost parte în litigiu, nu şi-a îndeplinit propria obligaţie, primordială, de a asigura fondurile necesare plăţii.
Pe baza acestor argumente, reclamantul a concluzionat că sunt incidente prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii, neputând fi atrasă răspunderea funcţionarilor publici din cadrul instituţiei pentru plata pe care o consideră legal făcută.
Referitor la abaterea de la pct. II.16, amenda judiciară a fost aplicată ministrului P.P., în calitatea de reprezentant legal al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, iar nu în calitate de persoană fizică. Prin urmare, Curtea de Conturi ar fi trebuit să socotească cheltuiala ca fiind legată strict de activitatea instituţiei, nereferindu-se la o amendă datorată pentru nerespectarea prevederilor legale.
Corelativ, măsura dispusă este neîntemeiată întrucât aceste tipuri de cheltuieli sunt legate în mod indisolubil de activitatea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de calitatea procesuală a acestuia în litigiile aflate pe rolul instanţelor, reclamantul invocând prevederile art. 254 alin. (2) C. muncii.
Referitor la abaterea de la pct. II.17 nu sunt întrunite condiţiile necesare cu privire la angajarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, aşa cum sunt prevăzute în art. 254 C. muncii. Litigiile în cauză au fost generate de adoptarea şi punerea în aplicare a unor acte normative care, ulterior, au fost, fie declarate nelegale în contencios administrativ, fie declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională.
În cazul O.U.G. nr. 37/2009, este culpa exclusivă a Guvernului României care a iniţiat acest act normativ declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1257/2009 a Curţii Constituţionale.
Corelativ faptei reţinute, măsură este neîntemeiată şi lipsită de raţionament logico-juridic, cauzele care au determinat cheltuielile fiind evidente, nemaiputând face obiectul altei analize, iar sumele fiind plătite legal, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În ceea ce priveşte abaterea de la pct. II.19, subvenţiile s-au acordat potrivit art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011, în limita bugetului aprobat pentru fiecare asociaţie în parte, în conformitate cu reglementările legale în vigoare. Asociaţiile beneficiare de subvenţii de la bugetul de stat, prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 funcţionează în baza O.G. nr. 26/2000, având personalitate juridică, iar subvenţiile au fost acordate în completarea exclusivă (per total) a veniturilor proprii ale asociaţiilor, pe bază de documente justificative, astfel încât ele nu reprezintă subvenţii alocate în plus. Asociaţia Nevăzătorilor din România este o persoană juridică de drept privat, filialele sale având personalitate juridică, iar Asociaţia Naţională nu deţine fonduri proprii. Sumele identificate în contul de execuţie la sfârşitul anului în numele Asociaţiei Nevăzătorilor din România aparţin, de fapt, filialelor acesteia, fiind fonduri private.
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Asociaţia Nevăzătorilor din România a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului, solicitând admiterea cererii de intervenţie şi, respectiv, admiterea cererii principale în sensul anulării actelor administrative menţionate în petitul acestei din urmă cereri.
Prin încheierea din 15 februarie 2013, a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 1773 din 31 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenienta Asociaţia Nevăzătorilor din România cât şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociaţia Nevăzătorilor din România.
Pentru a pronunţa acesta soluţie, prima instanţă a reţinut în considerente următoarele argumente:
Prin decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012, Curtea de Conturi a României - Departamentul V, în urma auditului financiar asupra situaţiilor financiare întocmite la data de 31 decembrie 2012 la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a constatat o serie de abateri, printre care cele de la pct. 14, 16, 17 şi 19 din Decizie, care au fost contestate în procedura administrativă de către reclamant. Măsurile dispuse la pct. II 14, II 16, II 17, II 19 din Decizie au fost menţinute prin încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2012 a Curţii de Conturi, prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamant.
1. Referitor la pct. II.14, susţinerile reclamantului sunt nefondate, întrucât, în calitatea sa de debitor, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale era dator să ia măsurile necesare plăţii creanţelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase irevocabile.
Executarea silită a acestor creanţe a determinat, aşa cum a reţinut Curtea de Conturi, efectuarea unor plăţi suplimentare reprezentate de cheltuielile de executare şi eventuala actualizare a creanţelor.
Faptul că plăţile au la bază titluri executorii nu conferă caracter legal cheltuielilor generate de executarea silită decât în raporturile dintre creditor şi debitorul său.
Raportat la prevederile art. 14 şi 22 din Legea nr. 500/2002 şi O.G. nr. 22/2002, constatările şi măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt legale şi întemeiate, fiind necesară o analiză asupra cauzelor care au determinat efectuarea plăţilor pe calea executării silite, respectiv neluarea măsurilor pentru obţinerea surselor de finanţare şi plata benevolă a acestor creanţe, dar şi asupra posibilităţilor de contestare a executărilor silite, neurmate conform cu legea.
Existenţa unei obligaţii de asigurare a fondurilor în sarcina MFP, nu scutea Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale de îndeplinirea propriilor obligaţii, pe cale benevolă şi de luarea măsurilor necesare efectuării plăţilor, spre a nu se ajunge la executarea silită care a determinat cheltuieli suplimentare puse în sarcina Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Cheltuielile cu executarea silită pot constitui cheltuieli efectuate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 500/2002 şi ale O.G. nr. 22/2002, în condiţiile în care persoanele abilitate în cadrul instituţiei să ia măsuri pentru efectuarea plăţilor sau pentru contestarea măsurilor de executare nelegale nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.
2. Referitor la pct. II.16, nu se poate reţine că plata amenzii judiciare aplicată ministrului sau a cheltuielilor de judecată generate de litigiul referitor la aplicarea sancţiunii pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ar constitui cheltuială legată de activitatea instituţiei.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, sarcina plăţii acestei amenzi revine conducătorului instituţiei, considerat responsabil de neexecutarea la timp a hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, raportat la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora creditele bugetare pot fi utilizate numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei, constatările şi măsurile Curţii de Conturi sunt legale plata amenzii judiciare, cât şi a cheltuielilor de judecată generate de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti neconstituind cheltuieli legate de activitatea instituţiei şi fiind generate de nerespectarea unor prevederi nelegale.
În mod corect s-au dispus verificări cu privire la cauzele şi împrejurările care au determinat astfel de plăţi, precum şi recuperarea sumelor de la persoanele vinovate. Celelalte apărări ale reclamantului referitoare la inexistenţa culpei ministrului sau a ministerului reţinută de instanţa care a aplicat sancţiunea constituie argumente care trebuiau opuse în litigiul privitor la aplicarea sancţiunii şi exced analizei legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.
3. În privinţa pct. II.17, argumentele reclamantului sunt nefondate, întrucât declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009 nu exclude de plano dispunerea măsurilor de analiză asupra cauzelor şi împrejurărilor care au determinat cheltuielile cu plata daunelor morale sau a cheltuielilor de judecată în cauzele care au privit destituiri din funcţie dispuse în baza O.U.G. nr. 37/2009.
Curtea de Conturi, în decizia sa, precum şi în încheierea nr. 103/2012, a nuanţat împrejurările care au determinat constatările şi măsura dispusă, constatând că instanţele de judecată au reţinut încălcări ale prevederilor legale în privinţa modului în care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale persoanelor care au ocupat funcţii de conducere în unităţile deconcentrate, prin emiterea unor ordine necorelate, unele cu aplicare retroactivă, etc.
Prin urmare, în opinia curţii de apel măsura dispusă de Curtea de Conturi corespunde aplicării art. 14 şi art. 22 alin. (1) şi art. 47 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, precum şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, scopul analizei dispuse fiind acela de a identifica în ce măsură acordarea daunelor s-a datorat nerespectării unor prevederi legale, altele decât cele privind neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 37/2009.
4. Cât priveşte pct. II.19, criticile reclamantului şi ale intervenientei sunt, de asemenea, nefondate, faţă de prevederile legale care au stat la baza acordării subvenţiilor, respectiv, art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la Ordinul MMFPS nr. 1169/2011 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvenţiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, organizaţiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Aceste prevederi legale sunt explicite în sensul că subvenţiile de care au beneficiat organizaţiile neguvernamentale menţionate de lege se pot acorda exclusiv în completarea veniturilor proprii ale acestor organizaţii şi nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că, din subvenţii pot fi acoperite cheltuielile de administrare, cheltuielile de personal şi cheltuielile pentru activităţi specifice de interes general ale organizaţiilor ne guvernamentale care nu pot fi acoperite din veniturile proprii ale acestor organizaţii.
Or, aşa cum a stabilit Curtea de Conturi, aceste organizaţii au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON şi au efectuat cheltuieli în sumă de 10.668.532 RON, iar faţă de diferenţa dintre venituri şi cheltuieli care trebuia susţinută prin subvenţie de 4.084.421 RON, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a acordat subvenţii de 5.098.464 RON, adică cu 1.014.043 RON mai mult decât suma admisă de prevederile legale, această diferenţă trebuind regularizată la finele anului, după depunerea conturilor de execuţie de către organizaţii.
Acordarea subvenţiilor pe baza unor documente justificative care atestau efectuarea cheltuielilor pentru care s-a solicitat subvenţia nu înseamnă că este dovedită şi imposibilitatea susţinerii acestor cheltuieli din veniturile proprii ale organizaţiilor. În conformitate cu prevederile legale citate, trebuie luat în calcul volumul total al veniturilor (cele proprii şi cele provenite din subvenţii) pentru a se stabili subvenţia care poate fi acordată legal.
Împrejurarea că unele dintre organizaţii, cum este şi intervenienta, nu au un buget propriu de venituri şi cheltuieli, respectiv bugetele sunt cele ale filialelor, iar sumele identificate în conturile de execuţie la sfârşitul anului în numele organizaţiei centrale aparţin de fapt filialelor nu are nicio relevanţă în aplicarea prevederilor legale citate.
Este fără sens afirmaţia intervenientei potrivit căreia excedentul constatat constituie fonduri private şi nu ar trebui să ajungă la bugetul de stat, cât timp Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a acordat o subvenţie mai mare decât de cea permisă de cadrul normativ aplicabil.
Prin urmare, ceea ce trebuie recuperat de la entităţile care au beneficiat şi trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenţie acordată în plus şi care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale citate anterior.
3. Recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale
Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, invocând dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul a reluat integral motivele de nelegalitate expuse în acţiunea judiciară şi în contestaţia administrativă, corespunzătoare celor patru măsuri atacate din Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 a Curţii de Conturi. Sistematizând aspectele prezentate de recurent, Înalta Curte reţine că sentinţa fondului este criticată pentru următoarele motive:
3.1. Cu privire la măsura II.14: nu s-a observat că plata s-a făcut în temeiul unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în condiţiile în care creditoarele nu au făcut mai întâi demersuri pentru punerea în executare pe cale amiabilă; deşi Ministerul Finanţelor fusese obligat prin sentinţă să asigure resursele financiare necesare punerii în executare, acesta a rămas în pasivitate; deşi instanţa face referire la prevederile O.G. nr. 22/2002, nu ţine seama de dispoziţiile art. 1, potrivit cărora obligaţiile de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinaţie prin bugetele acestora.
3.2. Cu privire la măsura II.16: amenda şi cheltuielile de judecată în discuţie reprezintă cheltuieli strict legate de activitatea instituţiei, ele nefiind datorate de ministru, în calitate de persoană fizică, ci de reprezentat legal al ministerului;
3.3. Cu privire la măsura II.17: instanţa nu a avut în vedere contextul pronunţării hotărârilor judecătoreşti prin care a fost obligat la plata de daune morale şi cheltuieli de judecată în favoarea unor salariaţi din cadrul unităţilor subordonate/în coordonare, eliberaţi din funcţie în baza O.U.G. nr. 37/2009; s-a făcut abstracţie de caracterul neconstituţional al O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 şi de culpa Guvernului României, responsabil de situaţia creată; conduita ministerului a fost de conformare la prevederile legale în vigoare la un moment dat, neavând posibilitatea să lase neaplicate prevederile normative ale celor două ordonanţe de urgenţă;
3.4. Cu privire la măsura II.19: abaterea imputată nu există, subvenţiile fiind acordate exclusiv în completarea veniturilor proprii ale beneficiarilor, conform art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi art. 98 din Legea nr. 448/2006; nu s-a înţeles că sumele identificate în contul de execuţie la sfârşitul anului în numele Asociaţiei Nevăzătorilor din România aparţineau de fapt filialelor acesteia, persoane juridice, fiind fonduri private.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., văzând că intimata nu a formulat întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este parţial fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită în condiţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi art. 227 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 a Curţii de Conturi, cu o acţiune având ca obiect anularea Încheierii nr. 103 din 3 septembrie 2012 şi a Deciziei nr. 103 din 3 septembrie 2011 ale Curţii de Conturi, în partea corespunzătoare abaterilor reţinute la pct. II.14, II.16, II.17 şi II.19 din decizie şi a măsurilor aferente acestora.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei, curtea de apel a analizat punctual susţinerile părţilor cu privire la cele patru măsuri, ajungând la concluzia că nu există motive pentru desfiinţarea actelor administrative atacate.
Soluţia curţii de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului legal aplicabil la situaţia de fapt (care nu a fost contestată), Înalta Curte însuşindu-şi argumentaţia în privinţa măsurilor de la pct. II.14, II.16 şi II.19.
Singura diferenţă de raţionament juridic în raport cu prima instanţă vizează măsura de la pct. II 17, pentru că, în optica Înaltei Curţi nu poate fi acceptată abordarea rigidă, nediferenţiată a Curţii de Conturi în privinţa situaţiilor generate de aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă, nr. 37 şi 105 din 2009, declarate neconstituţionale.
Evaluând nemijlocit înscrisurile administrate la judecata în primă instanţă din perspectiva criticilor pe care le-a formulat recurentul în legătură cu modul în care au fost valorizate în contextul normativ aplicabil, Înalta Curte reţine că măsura subsumată pct. II.17 din decizie este nelegală.
În esenţă, Curtea de Conturi a reproşat ministerului recurent că nu a luat măsurile necesare pentru recuperarea de la persoanele responsabile a sumelor reprezentând plăţi pentru „daune morale” şi cheltuieli de judecată (în total 45.543 RON) efectuate în favoarea unor persoane eliberate din funcţie ca efect al aplicării prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 264/22.04.2009) şi O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice (publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 668/06.10.2009).
Necontestat, plăţile analizate s-au făcut în temeiul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care instanţele de judecată au admis acţiunile formulate de persoanele eliberate din funcţie în temeiul ordonanţelor de urgenţă declarate neconstituţionale prin Deciziile nr. 1257 din 7 octombrie 2009, respectiv nr. 1629 din 3 decembrie 2009 ale Curţii Constituţionale, obligând, între altele, pe ministerul recurent la plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite de funcţionarii publici eliberaţi din funcţie, cât şi a cheltuielilor de judecată aferente.
Este justă apărarea recurentului că nu i se poate reţine nicio culpă, câtă vreme în conduita sa a respectat principiul legalităţii care guvernează activitatea administraţiei publice, conformându-se prevederilor unor acte normative în vigoare, pentru emiterea cărora nu poate fi ţinut responsabil.
Corelativ, recurentul nu poate recupera de la prepuşii săi sumele plătite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti executorii, pentru că lipseşte unul din elementele esenţiale ale răspunderii materiale, şi anume „vinovăţia” [art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici].
Prin urmare, acest motiv de recurs este fondat.
Referitor la măsura de la pct. II.14 din decizie, prima instanţă a reţinut corect că plata unor cheltuieli de executare silită şi a actualizării cu rata inflaţiei a sumelor stabilite prin sentinţa civilă nr. 2871/2009, irevocabilă, s-a realizat nelegal din creditele bugetare ale anului 2011, fără analiza cauzelor care au condus la plăţi suplimentare. În concret, peste suma datorată potrivit sentinţei, recurentul a plătit suma de 7.126 RON (cu cele două componente menţionate) pentru că nu a executat-o de bună voie, deşi fiind parte în procesul respectiv a cunoscut despre mersul procedurii. Mai mult, la data de 2 iulie 2010, creditoarele au depus titlul la Direcţia Legislaţia Muncii şi Contencios, adresându-se executorului judecătoresc abia ulterior, iar executarea s-a realizat la 02 iunie 2011, prin poprire pe conturile ministerului.
Susţinerile recurentului, în sensul că procedeul creditoarelor a fost nelegal pentru că nu s-a încercat în prealabil executarea „amiabilă” ori că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, sunt complet lipsite de consistenţă juridică. De altfel, recurentul nu a formulat contestaţie la executare, singura cale prin care şi-ar fi putut valorifica apărările respective.
Nici faptul că prin titlul executoriu se stabilise în sarcina MFP obligaţia de a asigura resursele financiare necesare pentru plata indemnizaţiilor pentru creşterea copilului, în litigiu, nu poate exonera de răspundere pe recurent, câtă vreme nu a întreprins nici un demers în sensul solicitării punerii la dispoziţie a sumelor respective.
Cu alte cuvinte, la pasivitatea MFP s-a adăugat pasivitatea recurentului MFPSPV, determinându-le pe creditoare să apeleze la procedura de drept comun a executării silite prin poprire pe conturile debitorului, cu consecinţa adăugării unor debite suplimentare (cu executarea silită şi actualizarea), imputabile recurentului.
Ca urmare, sunt nefondate criticile referitoare la această măsură.
Referitor la măsura dispusă la pct. II.16 din decizie, prima instanţă a reţinut corect că suma de 5.400 RON, reprezentând amenda aplicată în condiţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ministrului, cât şi cheltuielile de judecată aferente de 800 RON s-au înregistrat nelegal în contabilitate în contul „Alte creanţe în legătură cu personalul”, fără indicarea persoanei de la care urmau să fie recuperate.
Teoria dezvoltată de recurent face abstracţie de natura juridică a amenzii reglementată de textul de lege indicat, care reprezintă o sancţiune aplicată conducătorului instituţiei culpabile pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, iar nu instituţiei publice în sine.
În condiţiile în care s-ar accepta suportarea amenzii din fonduri publice, pe lângă încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ar fi lipsită de orice efect coercitiv sancţiunea specifică reglementată de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind realizată o funcţie esenţială a amenzii.
Prin urmare, şi acest motiv de recurs este nefondat.
Referitor la măsura de la pct. II.19 din decizie, Înalta Curte observă că recurentul, deşi a indicat corect temeiurile în baza cărora se acordă subvenţiile organizaţiilor neguvernamentale şi nu a contestat calculele echipei de audit, a ajuns la o concluzie greşită.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvenţiilor de la bugetul de stat prin bugetul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, organizaţiilor respective li se alocă subvenţii, „exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizaţiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat”.
Necontestat, asociaţiile beneficiare au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON şi au efectuat cheltuieli de 10.668.532 RON, rezultând a diferenţă de 4.084.421 RON care trebuia susţinută prin subvenţie. Cu toate acestea, recurentul a acordat subvenţii totalizând 5.098.464 RON, cu 1.014.043 RON mai mult decât permite legea, aşa încât şi măsura analizată la acest punct este legală.
Împrejurarea că din analiza conturilor de execuţie ale Asociaţiei Nevăzătorilor din România pe anii 2010 şi 2011 rezultă că subvenţia neutilizată este înscrisă eronat la partea de venituri proprii, fiind preluată ca atare de la un an la altul, nu poate avea altă semnificaţie decât că ministerul a avut o reprezentare greşită asupra sumelor respective, fiind judicioasă observaţia auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenţia acordată cu sumele neutilizate de către asociaţie.
În fine, nici susţinerea potrivit căreia controlul a vizat şi fondurile private (proprii) ale asociaţilor nu poate avea vreo finalitate, câtă vreme era obligatorie identificarea veniturilor şi cheltuielilor, ca sumă totală, pentru a se putea stabili cuantumul subvenţiilor la care acestea aveau dreptul, potrivit prevederilor legale amintite anterior.
Concluzionând, pentru toate considerentele ce preced, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., se va admite recursul ministerului, modificându-se în parte sentinţa, în sensul preconizat.
Totodată, având în vedere soluţia pronunţată, în temeiul art. 274 şi 276 C. proc. civ., se va respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată de 4 RON taxă judiciară de timbru şi 0,3 RON timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice împotriva sentinţei nr. 1773 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea reclamantului Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Anulează încheierea nr. 103 din 3 septembrie 2012 şi Decizia nr. 6/V din 09 iulie 2012 emise de Curtea de Conturi a României în ceea ce priveşte măsura cuprinsă la pct. II.17 din decizie.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurent.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4763/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4842/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
