ICCJ. Decizia nr. 512/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 512/2014
Dosar nr. 8860/2/2010
Şedinţa publică de la 5 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 1 octombrie 2010, SC L.R. SRL (actualmente SC L.C. SRL) a chemat în judecată sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală Impozite şi Taxe Locale solicitând anularea deciziei de impunere din 23 ianuarie 2009 şi a dispoziţiei din 1 aprilie 2010 de respingere a contestaţiei, precum şi restituirea sumei de 508.758 RON, achitată nedatorat cu titlu de impozit pe clădiri, cu dobânzile aferente de la data plăţii.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat în esenţă că prin actele administrative contestate s-a stabilit în mod nejustificat un debit de 1.197.078 RON, reprezentând impozitul aferent anului 2009 pentru imobilul, clădire de birouri, situat în Bucureşti, Str. S.V., prin aplicarea cotei de impozitare de 10% la valoarea de inventar, cu motivarea că în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă societatea nu a reevaluat construcţia.
Reclamanta a arătat că, în realitate, în anul 2008 a procedat la reevaluarea clădirii, valoare care însă, fiind inferioară celei de inventar, nu a fost înregistrată în contabilitate, împrejurare în raport de care aplicarea cotei de impozitare de 10% apare ca nelegală.
Prin sentinţa civilă nr. 4709 din 6 iulie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că a fost corect stabilit impozitul pe clădiri de 1.197.078 RON, prin aplicarea cotei de impozitare de 10% şi nu a celei de 1,5%, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 253 alin. (3) C. fisc. şi ale pct. 55 lit. a) cu referire la pct. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004.
Astfel, raportul de evaluare a clădirii, întocmit, potrivit afirmaţiei reclamantei, la data de 30 iulie 2008 a fost aprobat prin hotărârea din 1 aprilie 2009 a asociatului unic al societăţii, ulterior emiterii deciziei de impunere şi nu a fost înregistrat în contabilitatea firmei, deşi dispoziţiile C. fisc. impun evidenţierea contabilă după reevaluare, fără a distinge după cum valoarea construcţiei a crescut ori a scăzut.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC L.R. SRL, actualmente SC L.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamanta a învederat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, nereţinând că la data emiterii deciziei de impunere îşi produsese deja efectele înştiinţarea de plată emisă de pârâtă la 2 decembrie 2008 prin care se stabilise atât baza de impunere, respectiv valoarea de inventar a clădirii, cât şi întinderea obligaţiei de plată cu titlu de impozit pe clădiri pentru anul 2009.
Reclamanta a mai arătat că, în baza acelei înştiinţări de plată, a efectuat plata primei tranşe din impozitul pe clădiri datorat, actul administrativ fiscal din 2 decembrie 2008 nefiind revocat, cu consecinţa că decizia de impunere din 23 ianuarie 2009 este nulă şi nu mai poate produce efecte juridice.
O altă critică adusă sentinţei se referă la greşita reţinere a aplicabilităţii cotei de impozitare de 10% raportată la valoarea de inventar înregistrată în contabilitate, instanţa de fond dând o interpretare eronată prevederilor art. 253 C. fisc.
Sub acest aspect, reclamanta a menţionat că nu prezintă relevanţă dacă noua valoare a clădirii a fost sau nu înregistrată în contabilitate, fiind esenţial aspectul că valoarea nou rezultată este inferioară celei de inventar anterioare, în raport de care bugetul local nu a fost prejudiciat, societatea menţinând în contabilitate valoarea anterioară a imobilului, achitând chiar un impozit pe clădiri mai mare decât cel real datorat.
Reclamanta a criticat sentinţa şi referitor la neluarea în calcul a îmbunătăţirilor aduse clădirii în anul 2007, înregistrate la organul fiscal şi adăugate la valoarea de inventar, aspect în raport de care devin aplicabile prevederile pct. 55 lit. b) din normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora sunt considerate ca fiind reevaluate şi clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere şi care impun beneficiul aplicării cotei de impozitare de 1,5%.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, Curtea nu poate primi susţinerea reclamantei referitoare la nulitatea deciziei de impunere urmare a existenţei înscrisului emis la 2 decembrie 2008, act aflat la dosarul de fond.
Prin acest înscris, astfel cum a reţinut instanţa de fond, i se comunică societăţii reclamante situaţia fiscală, respectiv valoarea impozitelor datorate bugetului local pentru anul 2009, acest act neîntrunind caracteristicile unui act administrativ fiscal, astfel cum sunt menţionate în art. 41 şi art. 43 C. proc. fisc.
Astfel, art. 41 din cod defineşte actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, iar conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal sunt precizate în art. 43, fiind enumerate elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu.
Or, înscrisul emis la 2 decembrie 2008 nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ fiscal în accepţiunea legii, întrucât, deşi aparţine unui organ fiscal, nu a fost emis în aplicarea legislaţiei fiscale, nu stabileşte, nu modifică şi nu stinge drepturi şi obligaţii fiscale.
În aceste împrejurări, actul administrativ fiscal prin care s-a stabilit creanţa bugetară în sarcina reclamantei este doar decizia de impunere emisă la 23 ianuarie 2009, prin care s-a calculat impozitul pe clădiri pentru anul 2009 în valoare de 1.197.087 RON, prin aplicarea cotei de impozitare de 10% asupra valorii de inventar a imobilului situat în str. S.V., înregistrată în contabilitate, de 11.970.780 RON.
Examinând criticile aduse sentinţei sub aspectul cuantumului impozitului pe clădiri datorat, Curtea reţine că instanţa de fond a înlăturat în mod justificat apărarea reclamantei în sensul că imobilul ar fi făcut obiectul unei modernizări în anul 2007 şi a unei reevaluări în 2008, aspecte în raport de care ar fi trebuit aplicată cota de impozitare de 1,5%.
Prima instanţă a constatat că în cauză, dispoziţiile legale aplicabile sunt art. 253 alin. (6) C. fisc. şi pct. 15 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Potrivit art. 253 alin. (6) C. fisc., în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare.
Totodată, prin pct. 55 din norme se stipulează la lit. b) că în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitate, pentru aplicarea cotei de impozitare de 1,5% fiind necesară aprobarea noii valori de către consiliul de administraţie al societăţii. Textul mai prevede că sunt considerate ca fiind reevaluate şi clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea consiliului de administraţie.
În cauză, întrucât reclamanta nu a depus la organul fiscal nici un raport de evaluare a clădirii întocmit ulterior datei de 31 decembrie 2005, s-a dispus aplicarea cotei de impozitare majorate, de 10%, în vederea calculării impozitului pe clădiri.
Din actele dosarului a rezultat că reclamanta a procedat în anul 2007 la realizarea unui nou sistem de parcare pentru clădire, iar în anul 2008 imobilul a fost reevaluat, raportul de evaluare întocmit la 30 iulie 2008 stabilind o valoare inferioară valorii de inventar a clădirii.
Astfel cum a reţinut instanţa de fond, pentru ca reevaluarea activelor imobiliare să producă efecte fiscale era necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: întocmirea unui raport de reevaluare în condiţiile legii contabile, aprobarea rezultatelor reevaluării de către consiliul de administraţie şi înregistrarea în contabilitate a rezultatului reevaluării.
În cauză, raportul de evaluare datat 30 iulie 2008 a fost aprobat prin hotărâre a asociatului unic al societăţii de abia la 1 aprilie 2009, după emiterea deciziei de impunere în litigiu şi întrucât nu a fost îndeplinită nici condiţia prevăzută imperativ cu privire la înregistrarea actului în contabilitatea proprietarului clădirii, acel raport nu este opozabil autorităţii fiscale şi nu poate produce efecte în privinţa bazei de calcul pentru impozitul pe clădiri.
În consecinţă, actele administrative contestate au fost întocmite cu respectarea prevederilor legale în materie, hotărârea instanţei fiind astfel legală şi temeinică.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC L.R. SRL (actualmente SC L.C. SRL) împotriva sentinţei civile nr. 4709 din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 509/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 518/2014. Contencios → |
|---|
