ICCJ. Decizia nr. 585/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 585/2014
Dosar nr. 193/36/2013
Şedinţa publică de la 7 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii și procedura derulată în primă instanță
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, sub nr. 26229/212/2011, reclamanta SC P.T.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CN A.C.N. SA stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor, în conformitate cu titlurile de proprietate, precum şi revendicarea suprafeţei de teren de 15.797 mp, reprezentând terenul care se suprapune peste planurile cadastrale deţinute de către reclamantă cât şi de către pârâtă.
În motivare, reclamanta a arătat că s-a constatat o suprapunere a proprietăţilor când părţile au solicitat O.C.P.I. actualizarea datelor cadastrale cu privire la imobilul proprietatea reclamantei situat în Agigea.
Prin completare la acţiune, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Statului Român prin M.F.P., în calitate de proprietar al terenului concesionat de CN A.C.N. SA.
1.2. Judecătoria Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 12396 din 17 iulie 2012, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza la Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Această instanță a apreciat că acțiunea reclamantei privește o situație juridică reglementată de art. 23 din Legea nr. 213/1998, respectiv delimitarea, cel puţin în parte, a domeniului public al statului, deoarece suprapunerea de terenuri rezultată din măsurătorile eronate se referă la două terenuri, dintre care unul proprietate publică, în raport de care, competenţa aparţine instanţei de drept comun în materie de contencios administrativ, respectiv Tribunalului Constanța, neexistând o prevedere expresă prin care litigiul de faţă să fie dat în competenţa Curţii de Apel deoarece obiectul cauzei privește stabilirea liniei de hotar între o proprietate privată şi o proprietate publică, precum şi revendicarea unei porţiuni de teren proprietate publică.
1.3. Prin sentinţa nr. 863 din 15 februarie 2013, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Judecătoria Constanţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă și a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că norma prevăzută de art. 23 din Legea nr. 213/1998 are în vedere acele litigii care au ca obiect calificarea juridică a unui bun ca aparţinând domeniului public sau privat, din perspectiva art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, şi nu delimitarea fizică a bunului public, în materialitatea sa, faţă de alte bunuri aparţinând domeniului public/privat.
Delimitarea domeniului public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale se realizează prin procedura şi actele prevăzute de acest act normativ. Prin urmare numai un act emis sau o procedură desfăşurată în baza Legii nr. 213/1998, atunci când sunt contestate, intră în competenţa instanţei de contencios administrativ. „Delimitarea” la care face trimitere judecătoria are loc atunci când se întocmeşte inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public, care se însuşeşte printr-un act administrativ (hotărâre de consiliu) susceptibil de a fi atacat la contenciosul administrativ, la cererea celor vătămaţi în drepturile lor.
Or, în cauză, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru a fi atrasă competenţa specială a instanţelor de contencios administrativ, nefiind formulată o acţiune privind delimitarea domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, aşa cum este acesta descris la pct. 3 în Anexa cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţii administrativ teritoriale.
Tribunalul a apreciat că devin incidente astfel dispoziţiile de drept comun ale art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
2. Hotărârea Curţii de apel ca regulator de competență,
Pronunţându-se asupra conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanțe, Curtea de Apel Constanța, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentința nr. 6 din 3 aprilie 2013, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că obiectul acţiunii vizează stabilirea liniei de hotar între două proprietăţi, dintre care se presupune că una constituie domeniul public al statului, precum şi revendicarea unei suprafeţe de teren de 15.797 mp.
În acord cu cele reținute de Tribunalul Constanţa, Curtea de apel a apreciat că o astfel de acţiune nu se circumscrie dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998.
Delimitarea domeniului public se referă la includerea bunurilor aparţinând statului sau unităţilor administrativ teritoriale în inventarul corespunzător, după procedura prevăzută de art. 18 - 22 din aceeaşi lege, doar eventualele litigii legate de această procedură fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Pentru a reţine incidenţa Legii nr. 554/2004, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, dar şi de strictă aplicare, este necesar ca obiectul acţiunii să vizeze un act administrativ propriu-zis sau un act administrativ asimilat, astfel cum acestea sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, nefiind permisă extinderea aplicării ei la alte situaţii, neprevăzute în mod expres în lege.
Cum stabilirea liniei de hotar între două proprietăţi şi grăniţuirea terenului reclamantei - societate comercială - nu pot fi considerate acte sau operaţiuni administrative, deoarece nu se referă la un raport juridic de drept administrativ existent între părţi, ci la un raport juridic de drept civil, supus dreptului comun în materie, Cuirtea de apel a apreciat că natura cauzei este civilă şi nu de drept administrativ, iar competenţa este dată de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. în favoarea Judecătoriei Constanţa.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii pronunţate în procedura regulatorului de competenţă a declarat recurs pârâtul M.T. solicitând casarea și trimiterea cauzei spre competenţă soluţionare Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că instanţa nu a motivat eficient înlăturarea incidenței dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998, stabilind fără temei că delimitarea domeniului public se referă doar la includerea bunurilor aparținând statului sau unităților administrative teritoriale în inventarul corespunzător.
În condițiile în care art. 23 din Legea nr. 213/1998 statuează în mod expres că soluționarea cauzelor având ca obiect delimitarea domeniului public al statului sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, concluziile instanței privind inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 554/2004 sunt eronate.
În opinia recurentului, sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că M.T. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, ceea ce atrage competența curții de apel, iar nu a judecătoriei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurental-pârât şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs
Problema de drept supusă dezlegării instanței sesizată în procedura regulatorului de competenţă a vizat identificarea instanţei competente material să soluţioneze cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P.T.C. SA, având ca obiect stabilirea liniei de hotar care desparte proprietăţile părţilor, în conformitate cu titlurile de proprietate, precum şi revendicarea suprafeţei de teren de 15.797 mp, reprezentând terenul care se suprapune peste planurile cadastrale deţinute de către reclamantă şi pârâtă.
Raportat la obiectul acţiunii, astfel cum a fost configurat de reclamantă, Curtea de Apel Constanța a stabilit, în mod corect, competenţa materială de soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.
Cu o motivare clară, logică şi convingătoare, Curtea de apel a expus argumentele care au fundamentat soluţia și care au determinat înlăturarea incidenței art. 23 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia , fiind astfel îndeplinite condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Reevaluând raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte reține că litigiul vizează o acțiune în stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăți (grănițuire) grefată pe o acțiune de fond, în cazul de față o acțiune în revendicare imobiliară, care, în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. este de competența judecătoriei, ca instanță de drept comun.
În mod evident, p rin însăși natura și obiectul pretențiilor deduse judecății, litigiu reglementează un raport juridic civil, constând în stabilirea, sub aspectul temeiniciei dreptului de proprietate, a liniei reale de hotar dintre terenurile în litigiu.
Împrejurarea că terenul asupra căruia poartă dreptul litigios se află înscris în domeniul public al statului sau calitatea de autorități publice a părților litigante, nu pot justifica atragerea competenței instanței de contencios administrativ, față de exigența art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Competența instanțelor de contencios administrativ, stabilită de art. 23 din Legea nr. 213/1998, se referă doar la litigiile care au ca obiect delimitarea domeniului public și întocmirea inventarelor la care se face referire în art. 19-22 din Lege.
Sintagma delimitarea domeniului public folosită în textul art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu trebuie să conducă la concluzia că orice litigiu cu privire la domeniul public este de competența instanței de contencios administrativ, ci numai cele care vizează actele administrative emise de autoritățile publice în procedura de inventariere și însușire a bunurilor din domeniul public, susceptibile de a fi atacate în contenciosul administrativ la cererea celor vătămaţi în drepturile lor.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, câtă vreme obiectul acțiunii nu se referă la un act admistrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să imprime litigiului o natură de drept administrativ.
Operațiunea de stabilire a liniei de hotar dintre cele două terenuri și acțiunea în revendicare nu intră în această categorie, Curtea de apel constatând în mod corect că litigiul vizează raporturi de natură civilă ce intră în competența materială a judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ.
2. Soluţia adoptată în recurs
În consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau de modificare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.T.C. împotriva sentinței nr. 6 din 3 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 583/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 490/2014. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
