ICCJ. Decizia nr. 610/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

Decizii ICCJ 2014 (Contencios administrativ)


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 610/2014

Dosar nr. 66/39/2012

Şedinţa de la 11 februarie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Z.G.F. în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava a solicitat să se dispună anularea deciziei de impunere din 27 iulie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 22 iulie 2010 - întocmit de pârâtă.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că debitul instituit în sarcina sa nu este datorat, cu precizarea că temeiurile invocate de organul fiscal fie au fost reproduse trunchiat în cuprinsul deciziei, ceea ce a condus la decuplarea conţinutului paragrafului sau a unei părţi din paragraf de sensul articolului în integralitatea sa, fie au fost reproduse fără a se ţine cont de norma în vigoare la momentul fiecărei tranzacţii, ceea ce constituie o dovadă în plus a abuzului. A mai arătat că plata retroactivă a accesoriilor aferente TVA este nelegală, în contextul în care obligaţia fiscală principală s-a individualizat la momentul emiterii deciziei de impunere şi a devenit opozabilă la momentul comunicării actului administrativ fiscal.

Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 165 din 9 mai 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul Z.G.F., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în urma inspecţiei fiscale desfăşurate la reclamant, având ca obiectiv verificarea tranzacţiilor imobiliare desfăşurate în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, în vederea stabilirii caracterului economic al acestora, a obţinerii de venituri cu caracter de continuitate şi a verificării dacă este cazul a obligativităţii înregistrării în scopuri de TVA, precum şi stabilirea bazei de impozitare, calculul TVA şi a accesoriilor acestora, s-a constatat faptul că în perioada 2005 - 2009, persoana fizică a efectuat un număr de 17 tranzacţii imobiliare din care a obţinut venituri cu caracter de continuitate.

Din verificările efectuate, s-a constatat faptul că plafonul de scutire de TVA reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 152 alin. (1), a fost depăşit în 10 noiembrie 2005, în urma tranzacţiei menţionate în contractul de vânzare-cumpărare nr. x1.

În urma depăşirii plafonului de scutire menţionat mai sus, persoana fizică Z.G.F. avea obligaţia să solicite înregistrarea în baza de date a plătitorilor de TVA până la data de 10 decembrie 2005, urmând ca din data de 1 ianuarie 2006 să devină plătitor. Întrucât petentul nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA, înregistrarea a fost făcută din oficiu, de către organele de inspecţie, în conformitate cu prevederile pct. 62 alin. (2), lit. a) din H.G. nr. 44/2004, privind Normele Metodologice de aplicare a titlului IV - TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Pentru tranzacţiile efectuate în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009, constând în vânzări de locuinţe şi terenuri construibile, s-a stabilit o bază impozabilă în sumă de 1.375.681 lei şi TVA aferentă în sumă de 261.379 lei.

Pentru neplata la termen a TVA stabilită suplimentar s-au calculat accesorii în sumă de 271.615 lei.

Prin Decizia nr. 12 din 3 februarie 2012, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava - Biroul de Soluţionare Contestaţii - a respins - ca neîntemeiată contestaţia reclamantului împotriva Deciziei de impunere nr. 77954 din 27 iulie 2010 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 27 iulie 2010.

Curtea a reţinut că legislaţia în domeniul TVA nu a suferit modificări semnificative din anul 2002 în ce priveşte definirea activităţilor economice şi a persoanelor impozabile.

Astfel, la apariţia Legii nr. 345/2002, în privinţa TVA persoanele fizice care realizau tranzacţii imobiliare în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, aveau obligaţia să se înregistreze şi să plătească TVA.

Până la data de 1 ianuarie 2007, data aderării la UE, nu exista nici o scutire de TVA pentru vânzările de clădiri şi terenuri, orice tranzacţie era taxabilă dacă era realizată de o persoană impozabilă. În ceea ce priveşte vânzarea ocazională sau de bunuri personale, acestea nu erau în sfera de TVA, la fel ca şi în prezent.

Unele prevederi ale Legii nr. 345/2002 privind TVA au fost preluate de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2004, şi introduce în definiţia activităţii economice un concept nou referitor la caracterul de continuitate al activităţii.

Prin urmare, până la 31 decembrie 2006, nu exista scutire de TVA, iar definiţiile activităţii economice şi a persoanei impozabile nu erau modificate faţă de cele în vigoare în prezent, reţinându-se că persoana fizică devenea persoană impozabilă pentru orice vânzare de bunuri care nu erau utilizate în scopuri personale sau care erau realizate ocazional.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007 - în contextul armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare, au fost definite la titlul VI din C. fisc., din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, noţiunile de persoană, persoană impozabilă, persoană neimpozabilă şi persoană juridică neimpozabilă.

Prima instanţă a constatat netemeinicia criticilor reclamantului, organul fiscal procedând la o corectă aplicare a legii în forma şi redactarea în vigoare pentru perioada de referinţă.

Sub aspectul clarităţii şi acurateţii termenilor şi sintagmelor folosite de legislaţia fiscală, atât anterior aderării României la U.E., cât şi ulterior datei de 1 ianuarie 2007, instanţa de fond a reţinut că nu există ambiguităţi în definirea termenilor de: operaţiune impozabilă; persoană impozabilă, activitate economică în sfera de aplicare a TVA.

Legea este neclară cu privire la indicarea criteriului pentru aprecierea continuităţii, aşa încât, opinăm că legea se va interpreta în sensul potrivit căruia continuitatea începe de la tranzacţia favorabilă debitorului fiscal.

Din ansamblul textelor normative de nivelul Directivelor în materie de TVA şi din jurisprudenţa CEJ se desprinde cu claritate că ceea ce conduce la atribuirea calităţii de contribuabil este caracterul repetat şi nu ocazional al înstrăinării de imobile, finalmente aceasta rămânând o chestiune de fapt care trebuie probată de la caz la caz.

Din perspectiva acestor reguli de principiu, curtea a observat că, în speţă, începând din anul 2005, reclamantul a edificat, pe o parcelă de teren proprietate, un bloc de locuinţe - D + P + 2E + M - (cu autorizaţia de construire din 13 mai 2005, compus din birouri, magazii şi apartamente, pe care le-a înstrăinat conform contractelor de vânzare-cumpărare depuse în copie la dosar, iar în anii 2008, 2009 a înstrăinat terenuri construibile în considerarea cărora erau emise şi autorizaţii de construire.

Este evident caracterul repetat al tranzacţiilor încheiate de reclamant, iar maniera în care acesta a acţionat, caracterizată prin: dobândirea în proprietate a unei suprafeţe de teren, obţinerea autorizaţiilor de construire a blocului de apartamente/birouri, toate acestea fiind investiţii pregătitoare, şi ulterior angajarea de costuri pentru edificarea imobilului ce a făcut obiect al tranzacţiilor, demonstrează fără echivoc că înstrăinarea imobilelor şi obţinerea de venituri din aceste tranzacţii s-a făcut pe o bază continuă.

Concluzionând, judecătorul fondului a constatat că vânzarea respectivelor imobile (teren şi construcţii) reprezintă o activitate cu caracter de continuitate, iar reclamantul este persoană impozabilă din perspectiva TVA, odată cu vânzarea apartamentului nr. 1, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10 noiembrie 2005, înregistrată sub nr. x2, dată la care a fost depăşit plafonul de scutire de la plata TVA.

Cu privire la criticile reclamantului, care fac trimitere la interpretarea dispoziţiilor art. 141 (2) lit. f) din C. fisc., curtea a apreciat că reclamantul a dat o interpretare greşită normei fiscale invocate.

Astfel, potrivit art. 145 din C. fisc. şi pct. 45 din Normele metodologice, o persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pentru achiziţiile efectuate de înainte de înregistrarea în scopuri de TVA, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, iar deducerea se exercită prin înscrierea taxei deductibile în decontul de taxă prevăzut de C. fisc., depus după înregistrarea persoanei impozabile în scopuri de TVA.

În ceea ce priveşte procedura ce se aplică în cazul în care se constată că persoana impozabilă nu a respectat prevederile legale privind înregistrarea ca plătitor de TVA în cazul în care s-a depăşit plafonul de scutire, aceasta este prevăzută la art. 152 alin. (8) din C. fisc., modificat şi la pct. 62 alin. (4) şi alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, modificată.

Organul fiscal a imputat reclamantului că până la data de 10 decembrie 2005 nu a realizat înregistrarea în baza de a date a plătitorilor de TVA, deşi erau îndeplinite cerinţele legii pentru a-şi respecta această obligaţie fiscală, aşa încât, pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, este antrenată răspunderea fiscală a contribuabilului în condiţiile art. 119 - 121 C. proc. fisc.

Din această perspectivă, în mod corect organul fiscal a calculat în sarcina reclamantului accesoriile începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă, neavând relevanţă juridică fiscală, sub acest aspect, cuantificarea obligaţiei fiscale principale în momentul emiterii deciziei de impunere.

În fine, s-a reţinut că imobilele ce au făcut obiect al tranzacţiilor analizate sunt supuse regimului reglementat de art. 30 C. fam.

Normele fiscale nu conţin reglementări exprese cu privire la regimul fiscal aplicabil soţilor în cazul livrărilor de imobile ce intră în sfera de aplicabilitate a TVA.

În această situaţie, este incontestabil că livrarea unui imobil aflat sub regimul comunităţii devălmaşe nu poate fi o decizie independentă a unuia dintre soţi, fiind necesare acordul şi semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării, aşa încât soţul, care urmează să îndeplinească obligaţiile ce-i revin din punct de vedere al TVA, acţionează în numele asocierii (art. 127 alin. (9) din C. fisc.).

Recursul

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamantul Z.G.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie.

În susţinerea recursului, recurentul a invocat două motive de recurs, şi anume: 1. sentinţa recurată este nelegală, în înţelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece este insuficient motivată, în sensul că nu s-a răspuns la apărări decisive invocate în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii; 2. hotărârea recurată este lipsită de temei legal, în înţelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că motivarea insuficientă şi străină de obiectul cauzei a sentinţei Curţii de Apel Suceava lasă incertă baza legală a dispozitivului şi totodată, este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia operaţiunilor impozabile, tratamentul fiscal aplicabil tranzacţiilor încheiate de soţi şi modalitatea de calcul al accesoriilor aferente TVA.

Recurentul a susţinut în esenţă că instanţa de fond nu a verificat în nici un fel apărările sale potrivit cu care în exercitarea rolului activ al organului fiscal reglementat de art. 7 C. proc. fisc., prin adresa din 23 ianuarie 2008 se comunică de ANAF Camerei Notarilor Publici că abia începând cu 1 ianuarie 2008 se datorează TVA pentru tranzacţiile cu imobile efectuate de către persoanele fizice, iar la data de 4 februarie 2008, DGFP Suceava, prin adresa din 4 februarie 2008, comunică administraţiilor financiare arondate că începând cu 1 ianuarie 2008 se datorează TVA de persoanele fizice, cu trimitere la adresa din 23 ianuarie 2008 a ANAF.

Sub un al doilea aspect, instanţa de fond nu a verificat în nici un fel apărările sale potrivit cu care regularitatea deciziei de impunere trebuie analizată prin raportare la categoria de persoane impozabile în care a fost încadrat. Din această perspectivă, motivarea instanţei de fond că analiza celor două ipoteze ar contraveni regimului patrimonial al soţilor, este străină de obiectul cauzei.

În al treilea rând, legat de modul de calcul al accesoriilor, retroactiv, instanţa de fond nu a avut în vedere apărările reclamantului derivate din motivarea Rezoluţiei nr. 168/P/2011 din 22 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, menţinută prin Rezoluţia nr. 761/II/2/2011 din 3 august 2011 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Astfel, în cuprinsul acestor rezoluţii, opozabile intimatei, se arată că tranzacţiile imobiliare din patrimoniul personal generează obligaţii fiscale achitate la notarul public, care le virează către bugetul de stat, concomitent cu transmiterea în format electronic a informaţiilor privind tranzacţiile impozabile către DGFP.

Recurentul-reclamant a susţinut că a tranzacţionat bunurile imobile la vedere din punct de vedere juridic, autoritatea publică fiscală fiind înştiinţată cu privire la fiecare tranzacţie imobiliară prin transmiterea în format electronic a declaraţiei informative x, astfel încât nu a ascuns sursa impozabilă sau taxabilă.

Prin urmare, accesoriile nu pot fi calculate şi pretinse retroactiv.

A precizat recurentul că aceste apărări, decisive sub aspectul modalităţii de soluţionare a cauzei, nu au fost în nici un fel analizate de instanţa de fond, ceea ce demonstrează nelegalitatea sentinţei recurate.

A mai susţinut recurentul că regularitatea deciziei de impunere trebuie analizată prin raportare la categoria de persoane impozabile în care a fost încadrat. Toate tranzacţiile în discuţie vizează bunuri din patrimoniul comun codevălmaş, titular al bunurilor înstrăinate fiind şi Z.D.

A precizat că există două situaţii ipotetice posibile: dacă persoanele care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare reprezintă din punct de vedere fiscal un grup de persoane impozabile, atunci decizia de impunere trebuie emisă pe numele tuturor persoanelor fizice care figurează în contractele de vânzare-cumpărare; dacă persoanele care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare sunt tratate fiscal ca persoane fizice, trebuie emisă decizie de impunere pe numele fiecăreia dintre persoanele fizice care au efectuat operaţiuni de exploatare a bunurilor.

În speţă, nu rezultă care din cele două ipoteze a fost avută în vedere de DGFP Suceava, decizia de impunere fiind emisă exclusiv pe numele său.

A susţinut că, în raport de legislaţia în vigoare în ianuarie 2006 (când ar fi trebuit să se înregistrez ca plătitor de TVA), care prevedea că decizia de impunere trebuia emisă doar pentru persoane fizice sau grup de persoane, decizia de impunere este nelegală şi se impune a fi anulată.

De asemenea, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte accesoriile, acestea greşit s-au stabilit şi calculat retroactiv.

Plata retroactivă a accesoriilor aferente TVA (de la data când în opinia organelor de control s-a născut obligaţia de plată TVA, respectiv de la data când trebuia să solicite înregistrarea fiscală în scopuri de TVA) este nelegală, în contextul în care obligaţia fiscală principală s-a individualizat la momentul emiterii deciziei de impunere şi a devenit opozabilă la momentul comunicării actului administrativ-fiscal, plus că a tranzacţionat bunurile imobile la vedere din punct de vedere juridic, autoritatea publică fiscală fiind înştiinţată cu privire la fiecare tranzacţie imobiliară prin transmiterea în format electronic a declaraţiei informative x1.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurent şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de apărările formulate prin întâmpinare şi de notele scrise ale recurentului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, referitor la calitatea motivării hotărârii, se observă că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, judecătorul fondului expunând în mod clar şi logic argumentele care i-au fundamentat soluţia adoptată.

Aspectele invocate în primul motiv de recurs nu pot aduce la reformarea sentinţei, pe de o parte, pentru că instanţei nu i se poate cere să dea un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, întinderea obligaţiei de motivare fiind analizată în lumina circumstanţelor speţei, şi, pe de altă parte, pentru că instanţa de control judiciar poate păstra o soluţie corectă, completând sau substituind motivarea, dacă este cazul.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. fisc.:

"(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate."

Pentru organizarea aplicării prevederii din C. fisc., Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 prevedeau, la nivelul anului 2006, că "nu are caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale" - condiţie care, aşa cum se va explica în continuare, nu este îndeplinită în speţă.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 au fost modificate şi completate în sensul următor:

"3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc. Transferul bunurilor sau serviciilor achiziţionate în scop personal de persoanele fizice în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfăşurarea de activităţi economice, nu este o operaţiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă bunurilor/serviciilor respective prin aplicarea procedurii de ajustare prevăzută la art. 148 şi 149 din C. fisc."

Definiţia noţiunii de persoană impozabilă, cuprinsă în art. 127 din C. fisc., corespunde normelor europene privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, transpunând iniţial prevederile Directivei 77/388/CE (Directiva a 6-a) şi apoi pe cele ale Directivei 2006/112/CE (art. 9 - 12).

În jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea din 15 septembrie 2011, pronunţată în cauzele conexe C-180/10 şi C-181/10, s-a reţinut că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de TVA, dacă vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane, însă mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de servicii, face ca activitatea realizată să devină o activitate economică în scopul realizării de profit pe o bază continuă.

Numărul de tranzacţii imobiliare efectuate de persoana în cauză (în speţă, 17) nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activităţii ca fiind una de natură economică, dar în lumina circumstanţelor speţei, concluzia instanţei de fond este corectă, ţinând seama de măsurile active, similare celor utilizate de un comerciant, care nu se înscriu în mod normal în cadrul gestiunii unui patrimoniu privat, relevante în acest sens fiind demersurile pentru dobândirea în proprietate a unei suprafeţe de teren, obţinerea autorizaţiilor de construire a blocului de apartamente/birouri, toate acestea fiind investiţii pregătitoare, şi ulterior angajarea de costuri pentru edificarea imobilului ce a făcut obiect al tranzacţiilor.

Referitor la debitele fiscale accesorii, curtea constată că pentru neplata la termen a sumelor datorate cu titlu de TVA se datorează majorări de întârziere, potrivit art. 158 alin. (1) din C. fisc., care prevede că orice persoană obligată la plata taxei poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat, coroborat cu art. 119 C. proc. fisc., care prevede că pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere, şi cu art. 120 din acelaşi cod, care prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Într-adevăr, prin art. 153 alin. (8) din C. fisc. se stabileşte că în cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA, în conformitate cu prevederile alin. (1), (2), (4) sau (5), şi nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu, însă împrejurarea că notarii au informat ANAF cu privire la vânzări nu înlătură încălcarea dispoziţiilor legale de către contribuabili, care, potrivit art. 158 alin. (1) din C. fisc., poartă răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiei de înregistrare în scop de TVA şi pentru plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat.

Recurentul-reclamant, desfăşurând operaţiuni repetitive, de asemenea amploare cum sunt cele descrise în cauză, avea la rândul său obligaţia, dedusă din principiul bunei credinţe în raporturile fiscale, reglementat în art. 12 C. proc. fisc., să depună diligenţe rezonabile pentru clarificarea statutului său, inclusiv prin formularea unei cereri de înregistrare în scopuri de TVA, aşa cum au făcut-o, spre exemplu, într-o situaţie asemănătoare, părţile din cauzele conexe C - 180/10 şi C - 181/10 ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (parag. 14 şi 20 din hotărârea pronunţată la data de 15 septembrie 2011).

Prin urmare, în condiţiile în care criticile privind existenţa debitului principal au fost respinse, recurentul-reclamant datorează şi debitele accesorii.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Z.G.F. împotriva Sentinţei nr. 165 din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 608/2014. Contencios. Suspendare executare act...  ICCJ. Decizia nr. 611/2014. Contencios. Contract administrativ.... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 610/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs