ICCJ. Decizia nr. 636/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 636/2014
Dosar nr. 286/258/2013
Şedinţa publică de la 12 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 297 din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de nelegalitate formulată de SC "I.D." SRL - Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 286/258/2013 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 şi a dispus publicarea hotărârii în M. Of. al României, Partea I, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pentru soluţionarea cauzei este relevantă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 (Decizia nr. 1202 din 9 aprilie 2004) şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 159 din 30 martie 2004, nr. 297 din 6 iulie 2004 şi nr. 331 din 18 aprilie 2006) referitoare la noţiunea de beneficiar în sensul art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel fiind, având în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă că prevederile contestate din H.G. nr. 977/2003 sunt contrare dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care fac distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de apel au declarat recurs Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune.
2.1. Recursul declarat de Guvernul României
Recurentul-pârât Guvernul României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Se arată că H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, întrucât legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio-tv, astfel că, în accepţiunea legii, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, astfel că instanţa de fond nu putea da o altă interpretare termenului de beneficiar.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că toate criticile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate în condiţiile în care obligaţia prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
Excepţiile de la plata taxei radio-tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată, doar în cazul în care acestea şi-au suspendat activitatea potrivit prevederilor legale.
Se invocă dreptul la informaţie raportat la prevederile art. 31 alin. (5) din Constituţie şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 159/2004, precum şi obligaţia constituţională a cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului.
2.2. Recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune
Recurenta-pârâtă invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi arată, în esenţă, că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin Sentinţa nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicate în M. Of. al României, care au efect general obligatoriu conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului şi respingerea excepţiei de nelegalitate ca rămasă fără obiect.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenţi şi a prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.
1. Argumente de fapt şi de drept
Instanţa de contencios administrativ a fost învestită, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 în raport cu dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiaşi act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.
În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte unităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plăţii taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.
Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele şi potrivit normelor în baza cărora se dau.
Susţinerile recurenţilor potrivit cărora legea ar institui o prezumţie absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio sunt nefondate.
Chiar Curtea Constituţională, fiind învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
S-a spus că "obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective".
Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligaţie de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv.
Referitor la invocarea dreptului de informare şi corelativ a obligaţiei de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susţinerile recurentei Societatea Naţională de Radiodifuziune sunt nefondate.
Aşa cum a subliniat şi instanţa de fond, un drept prevăzut de Constituţie nu poate avea corelativ o obligaţie de a achita o taxă deşi nu beneficiază de un serviciu.
Chiar Legea nr. 500/2002, în art. 2 pct. 40, defineşte taxa ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public".
Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată, să stabilească o obligaţie de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin Sentinţa nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 318 din 9 mai 2011, hotărâre judecătorească general obligatorie, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Caracterul general obligatoriu al hotărârii respective fundamentează soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate, care, însă, nu este lipsită de obiect în sensul celor solicitate de recurenta-pârâtă Societatea Română de Radiodifuziune.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Înaltei Curţi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanţa are în vedere practica sa anterioară în privinţa aceleiaşi excepţii de nelegalitate, reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 2 din 6 ianuarie 2011, nr. 317 din 21 ianuarie 2011, nr. 442 din 26 ianuarie 2011, nr. 773 din 9 februarie 2011, nr. 1623 din 18 martie 2011, nr. 1700 din 23 martie 2011, nr. 2351 din 20 aprilie 2011 şi nr. 4755 din 18 octombrie 2011.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Societatea Română de Radiodifuziune şi de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 297 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 635/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 648/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
