ICCJ. Decizia nr. 68/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Despăgubire, obligare emitere act administrativ, obligaţia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 68/2014
Dosar nr. 70555/3/2011
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul pe Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat desfiinţarea kotărârii nr. 375 emisă de Colegiul Director la data de 15 septembrie 2011 şi obligarea pârâtului la emiterea unei alte hotărâri prin care să se constate discriminarea reclamantei de către partea reclamată; obligarea pârâtului să aplice sancţiune persoanei reclamate pentru încălcarea art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, punând în aplicare prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; obligarea pârâtului de a acorda reclamantei daune morale în cuantum de 10.000 RON pentru prejudiciile pe care acesta i le-a adus prin analizarea şi comunicarea cu întârziere a plângerii reclamantei, precum şi punerea în pericol a stării acesteia de sănătate fizică, cât şi degradarea stării sale psihice.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanta s-a adresat la data de 23 martie 2011 cu o petiţie înregistrată, prin care semnala anumite fapte de discriminare la care a fost supusă de numitul M.L.T.L.F., care avea calitatea de administrator al website-ului www.b.ro, site pe care aceasta a fost înscrisă în perioada aprilie-septembrie 2010, solicitând, totodată, pârâtei să pună în aplicare prevederile O.G. nr. 137/2010, în sensul sancţionării persoanei reclamate.
La data de 15 septembrie 2011, pârâta a emis hotărârea nr. 375 prin care s-a decis că faptele semnalate de către reclamantă nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, drept pentru care aceasta a decis să emită hotărârea sus-menţionată şi să nu aplice sancţiunea cuvenită persoanei reclamate.
În susţinerea cererii sale, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, texte de lege din care rezultă că, în afară de criteriile stabilite, există şi alte criterii sau situaţii în care pârâtul ar fi trebuit să încadreze faptele reclamate de către reclamantă, lucru de care aceasta nu a ţinut cont.
Reclamanta a arătat că, dat fiind că anterior postării mesajului calomniator făcuse o comandă utilizatoarei A., aceasta deţinea datele de contact ale reclamantei, respectiv nume şi adresă, aceasta fiind în cunoştinţă de cauză la momentul postării mesajului denigrator.
De asemenea, şi administratorii site-ului, printre care şi proprietarul acestuia, M.L.T.L.F., avea cunoştinţă de datele de identitate ale reclamantei, întrucât una dintre condiţiile înscrierii pe site-ul b. era menţionarea acestor date, site-ul fiind unul de natură comercială, aceste date fiind necesare în schimburile comerciale.
A susţinut că, în cazul de faţă, pârâtul trebuia să aibă în vedere şi un alt criteriu sau situaţie, în afara celor precizate în art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind lesne de înţeles că decizia reclamatului de a o elimina pe reclamantă de pe site venise ca urmare a cuprinsului mesajului de pe pagina acesteia de Feedback, nefiindu-i deloc greu să introducă pe motorul de căutare G. numele reclamantei, fapt ce ar fi generat mii de link-uri.
Pe de altă parte, a arătat reclamanta că poate fi încadrată ca persoană defavorizată, în condiţiile art. 4 din O.G. nr. 137/2002, însă aceste aspecte nu au fost luate în considerare de către pârât, acesta rezumându-se la o analiză superficială a cazului reclamantei.
În plus, chiar şi în ipoteza în care se presupune că reclamanta ar fi avut o conduită necorespunzătoare, dat fiind că utilizatoarea A. a avut o atitudine publică de conduită necorespunzătoare, partea reclamată ar fi trebuit să o elimine şi pe aceasta de pe site, ori, dimpotrivă, aceasta a rămas în continuare pe site, mai mult, fiindu-i şterse feedback-urile negative pe care reclamanta i le lăsase pe pagina magazinului său.
Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanta a considerat că acestea sunt justificate de pagubele ce i-au fost produse, atât prin întârzierea cu care a fost analizat cazul său, cât şi comunicarea hotărârii, precum şi prin degradarea stării sale de sănătate din cauza stării de stres, fiind suferindă cardiac, având o intervenţie chirurgicală pe cord şi recomandându-i-se evitarea stresului, a stărilor emoţionale şi conflictuale.
De asemenea, a menţionat reclamata că a avut de suferit şi starea sa psihică ca urmare a deciziei luate de către pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 40 din 4 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârât prin întâmpinare şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei formulate de reclamantă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, fiind aşadar un organ al administraţiei centrale care se pronunţă asupra faptelor de discriminare prin acte administrativ-jurisdicţionale (hotărâri).
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 ianuarie 2012, sub nr. 70555/3/2011.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 12 martie 2012, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea ca temeinică şi legală a Hotărârii CNCD nr. 375 din 15 septembrie 2011.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 3083 din 9 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a dispus anularea hotărârii nr. 375 din 15 septembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligând pârâtul să analizeze pe fond plângerea prin prisma motivelor de discriminare invocate de petentă, respectiv persoană infectată cu HIV şi având reputaţie de „actriţă porno”.
Totodată, a respins ca neîntemeiate cererile de daune morale pentru analizarea cu întârziere a plângerii şi de obligare la aplicarea amenzii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea nr. 375 din 15 septembrie 2011, pârâtul CNCD a hotărât clasarea dosarului având ca obiect plângerea reclamantei I.D.V. pentru discriminare, reţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive a unei fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, lipsind criteriul în baza căruia s-a anulat contractul petentei şi situaţia de comparabilitate privind tratamentul discriminator.
Prima instanţă a constatat că hotărârea CNCD nu este motivată în concret pe aspectele cu care a fost sesizată prin petiţie, respectiv discriminarea pe criteriul apartenenţei la o categorie defavorizată (actriţă porno) sau al presupusei infectări HIV şi, în aceste condiţii concluzia Colegiului director privind lipsa raportului de cauzalitate, apare ca fiind formală.
În ceea ce priveşte cererea de a se aplica o sancţiune persoanei reclamate, aceasta apare ca neîntemeiată, întrucât nu s-a dat o soluţie definitivă plângerii reclamantei, iar referitor la cererea de daune morale pentru analizarea şi comunicarea cu întârziere a plângerii, Curtea a reţinut că reclamanta nu a solicitat instanţei de contencios administrativ constatarea nesoluţionării în termen a petiţiei şi nici nu a făcut vreo dovadă a pretinsului prejudiciu moral, în condiţiile în care procedura de soluţionare a petiţiei a presupus inclusiv solicitarea de puncte de vedere ale părţilor procedurii şi administrare de probe.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta I.D.V., cât şi pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În susţinerea recursului, recurenta – reclamantă a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale, arătând că, în cauză, daunele morale nu se probează, ci se acordă în cazul existenţei unui prejudiciu moral, iar existenţa acestui prejudiciu este prezumată în cazul încălcării obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 554/2001.
A susţinut, de asemenea, că în prezenta cauză, dovada prejudiciilor este probată conform dispoziţiilor art. 1170 C. civ.
În cuprinsul cererii sale de recurs, recurentul – pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a susţinut în esenţă că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că hotărârea nr. 375 din 15 septembrie 2011, contestată de petentă, nu este motivată în concret pe aspecte cu care a fost sesizată prin petiţie, întrucât instituţia pârâtă a analizat dacă faptele prezentate pot îmbrăca forme ale discriminării directe sau indirecte, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Europene, care a stabilit un set de elemente ce trebuie verificate atunci când se ridică o problemă în baza art. 14 din Convenţie, transpus de legiuitorul naţional în O.G. nr. 137/2000 prin art. 2 alin. (1).
Considerentele și soluția instanței de recurs
Examinând cu prioritate regularitatea învestirii sale cu recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta – reclamantă I.D.V. nu a fost timbrat cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, deşi aceasta a fost citată cu menţiune în acest sens.
În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 3 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările şi completările ulterioare, pentru calea de atac exercitată se plătesc taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, dovada achitării acestora ataşându-se, potrivit art. 3021 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs.
Cum dovada timbrării nu a fost ataşată cererii de recurs, conform dispoziţiilor legale sus menţionate, iar recurenta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală nici ulterior – deşi a fost citată cu menţiunea timbrării – devin aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 din O.G. nr. 32/1995, în temeiul cărora recursul va fi anulat ca netimbrat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul declarat de recurentul – pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin actul contestat, hotărârea nr. 375/2011 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a soluţionat sesizarea formulată de petenta I.D.V. în legătură cu scoaterea sa de către administratorul site-ului www.b.ro de pe pagina virtuală destinată magazinelor cu vânzare bijuterii şi accesorii handmade, dispunându-se clasarea dosarului, nefiind întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, „prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice” [alin. (1)] şi „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare” [alin. (3)]; de asemenea, conform alin. (4) al aceluiaşi articol din actul normativ în discuţie „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale”.
Potrivit prevederilor art. 14 din CEDO „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Din analiza textului art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum şi a acestei ordonanţe în ansamblul său, dar şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că noţiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un individ sau un grup de indivizi este, fără justificare adecvată, mai bine sau mai rău tratat decât altul.
Principiul nediscriminării presupune un tratament egal pentru toate persoanele egale în drepturi, fără deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, orientare sexuală, vârstă.
Însă, aşa cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului formează blocul de convenţionalitate, direct aplicabil în sistemul de drept naţional, a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente cerinţele art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care din contextul factual al prezentei cauze nu reiese existenţa unor situaţii identice care să fi fost tratate diferit, iar Colegiul Director al CNCD a apreciat în mod corect prin hotărârea contestată că fapta reclamată nu intră sub incidenţa dispoziţiilor menţionate, lipsind criteriul în baza căruia s-a anulat contractul petentei şi situaţia de comparabilitate privind tratamentul discriminator.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de I.D.V. împotriva sentinţei nr. 3083 din 9 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
Admite recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că respinge ca nefondată cererea formulată de reclamanta I.D.V. privind anularea hotărârii nr. 375 din 15 septembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 599/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 839/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
