ICCJ. Decizia nr. 709/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 709/2014
Dosar nr. 9137/2/2011
Şedinţa publică de la 13 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24 octombrie 2011, reclamanta SC F. SRL a formulat în contradictoriu cu pârâţi: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminări contestaţie împotriva hotărârii nr. 351 din 8 septembrie 2011 emisă de instituţia pârâtă în Dosarul nr. 74/2011, având ca părţi pe S.I., în calitate de petent şi SC F. SRL în calitate de reclamantă, obiectul constând în interdicţia accesului în incinta întreprinderii, neangajare pe postul deţinut anterior, neacordare sporului de vechime, neacordarea sporului pentru condiţii grele, neacordare concediului de odihnă pentru anul 2010 în cursul anului respectiv.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că urmare a petiţiei înaintată de S.I. Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-a constituit Dosarul de cercetare nr. 74/2011 în care a fost emisă hotărârea nr. 351 din 8 septembrie 2011, contestată în parte prin prezenta contestaţie.
Cu privire la pct. 3, reclamanta a menţionat că se contrazice cu pct. 5 din aceeaşi hotărâre, în sensul că pct. 3 prevede că „neplata sporului de vechime pentru petent reprezintă o discriminare”.
Petentul S.I. a susţinut faptul că timp de 2 luni (iulie 2010-august 2010) nu i-a fost plătit sporul de vechime, situaţie în raport cu care s-a simţit discriminat.
Reclamanta a arătat că în luna septembrie 2010 s-a dispus ca salariatul să primească sporul în discuţie atât pentru cele 2 luni cât şi pentru luna septembrie, remediind astfel eroarea produsă.
Reclamanta a apreciat că neacordarea sporului de vechime salariatului S.I. pentru o singură lună (în speţă luna iulie 2010) dintr-o eroare de introducere în program a componentelor salariului şi ulterior dintr-o omisiuni nu este discriminatorie în raport cu niciunul din criteriile enumerate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu atât mai mult cu cât reclamanta a încercat să îndrepte greşeala încă din luna septembrie 2010.
Cu privire la pct. 6, reclamanta a arătat că neacordarea concediului de odihnă aferent anului 2010 în cursul anului 2010 este nediscriminatorie, de asemenea.
S-a precizat că pct. 6 fiind neîntemeiat, pe cale de consecinţă, şi pct. 7 prin care s-a dispus sancţionarea societăţii reclamante cu suma de 1.000 RON pentru neacordarea concediului de odihnă pentru anul 2010 în anul 2010, este neîntemeiat.
Prin sentinţa nr. 2189 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie din cuprinsul hotărârii atacate Curtea a constatat că este vorba de o simplă eroare materială, fără consecinţe juridice.
Instanţa, coroborând dispozitivul cu motivarea deciziei a concluzionat că pct. 3 din dispozitiv care se referă la existenţa unei discriminări pentru neacordarea sporului de vechime are în vedere sporul de vechime propriu-zis în timp ce pct. 5 din dispozitiv, referitor la inexistenţa unei discriminări în ceea ce priveşte modul de acordare a sporului de vechime are în vedere sporul de vechime pentru condiţii grele.
Cât priveşte concediul de odihnă, Curtea a constatat că reclamanta nu a acordat petentului S.I. concediul de odihnă pentru anul 2010 în anul 2010, invocând situaţia diferită în care se afla acesta fată de ceilalţi salariaţi.
În opinia instanţei faptul că reclamantul a fost reintegrat în baza unei decizii a instanţei de judecată, după o nelegală eliberarea din funcţie, şi mai avea de efectuat 20 de zile de concediu pentru anul 2009 nu constituie diferenţe care să justifice tratamentul diferit aplicat reclamantului.
A mai reţinut instanţa că pretinsele diferenţe au fost determinate de fapta culpabilă a reclamantei, care a procedat la nelegala desfacere a contractului de muncă al petentului.
S-a precizat că reclamanta nu poate să invoce în favoarea sa o situaţii generată de fapta sa culpabilă. Restanţa de concediu pentru anul 2009 a fost cauzată tot de nelegala desfacere a contractului de muncă, obligaţia de acordare a concediului restant neputând constitui un motiv suficient pentru neacordarea concediului pentru anul 2010.
Faţă de aceste considerente Curtea a constatat că intimatul a proceda corect sancţionând reclamanta pentru neacordarea sporului de vechime şi pentru neacordarea în cursul anului 2010 a concediului cuvenit pentru acest an.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs SC F. SRL Tulcea.
În motivarea căii de atac, recurenta a adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- instanţa de fond nu a analizat temeinic faptele considerate discriminatorii în ceea ce-l priveşte pe S.I. în raport de situaţia de fapt şi conjunctura existentă la nivelul societăţii în momentul săvârşirii acestora;
- în cauză, instanţa de fond nu a analizat temeinic componentele noţiunii de discriminare care constă într-o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept, fără să existe o justificare obiectivă;
- erorile, omisiunile cu privire la sporul de vechime nu pot fi apreciat ca fiind fapte de discriminare;
- aspectelor legate de efectuarea concediului de odihnă le sunt incidente dispoziţiile C. muncii şi ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat note scrise privind recursul declarat de societatea reclamantă prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, considerând temeinică şi legală sentinţa recurată.
În esenţă, se susţine că potrivit O.G. nr. 137/2000 se sancţionează efectele săvârşirii unor fapte cu caracter discriminator şi nu intenţia persoanei care se face vinovată de săvârşirea acestor fapte.
Menţionează intimatul că în raport de definiţia discriminării prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi de cele ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000, de faptele care fac obiectul petiţiei formulată de S.I., se poate reţine întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, în cauză fiind vorba de dreptul la sporul de vechime şi dreptul la concediu de odihnă.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, reţine că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este făcută de persoana care se consideră discriminată.
În cauza de faţă, sesizarea a fost făcută de petentul S.I.
Conform prevederilor art. 20 alin. (4), alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, „Colegiul director al consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării cu citarea părţilor”, respectiv a petentului şi a persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea SC F. SRL, pentru a se susţine sesizarea pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a se da posibilitatea celei din urmă de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, putându-se invoca orice mijloc de probă.
Deci, dacă derularea procedurii în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a desfăşurat cu citarea şi audierea ambelor părţi, se impunea, cu atât mai mult, ca judecata în faţa instanţei de fond să se desfăşoare cu respectarea principiilor fundamentale care guvernează activitatea judiciară, printre care principiul contradictorialităţii, care presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanţa cât şi pe cel care se apără.
Or, după cum se constată, judecata la fond a avut loc fără a fi parte în litigiu şi fără a fi citat cel care a sesizat Consiliul, respectiv S.I., motiv pentru care se impune casarea cauzei şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca judecata pe fond să se realizeze cu respectarea principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
De asemenea, cu ocazia rejudecării, întrucât faptele sesizate sunt în legătură cu executarea contractului de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să-şi manifeste rolul activ şi să verifice şi modul de soluţionare a unor astfel de litigii.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 313 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care va examina şi criticile formulate de recurantă, ca apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC F. SRL Tulcea împotriva sentinţei nr. 2189 din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 710/2014. Contencios → |
|---|
