ICCJ. Decizia nr. 702/2014. Contencios

Decizii ICCJ 2014 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 702/2014

Dosar nr. 56271/2/2009

Şedinţa publică de la 13 februarie 2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Soluţia instanţei de fond

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 septembrie 2007 sub nr. 6428/2/2007, reclamanţii F.G.V., A.G., A.E., B.E., B.A., N.I., D.F.N., C.I. şi D.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Mehedinţi şi Guvernul României, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea H.G. nr. 1705/2006 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin H.G. nr. 1705/2006, terenul agricol în suprafaţă de 11,24 ha situat în comuna S., judeţul Mehedinţi, a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al judeţului Mehedinţi, actul atacat fiind lovit de nulitate absolută parţială, întrucât o parte din terenurile incluse în suprafaţa totală de 11,24 ha sunt proprietatea lor, fiind în litigiu cu privire la acestea pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Reclamantul F.G.V. a precizat că prin sentinţa civilă nr. 303 din 12 iunie 2007 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu-Severin, în Dosarul nr. 499/225/2006, i s-a reconstituit dreptul de proprietate cu privire la terenul agricol în suprafaţă de 1 ha, identificat de expertul topometru ca făcând parte din suprafaţa de 11,24 ha teren în litigiu, ceilalţi reclamanţi menţionând că litigiile lor sunt în curs de derulare, autorităţile publice pârâte invocând în apărare H.G. nr. 1075/2006 potrivit căreia terenul respectiv este în domeniul public al statului.

Reclamanţii au susţinut că H.G. nr. 1075/2006, respectiv anexa nr. 11, este nelegală în raport de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care stabilesc imperativ condiţiile în care se poate determina apartenenţa unui bun la domeniul public, subliniind că terenurile lor nu au fost niciodată deţinute de stat în baza unui titlu valabil, fiind preluate abuziv, iar deciziile fostului Consiliu Popular Mehedinţi invocate ca bază legală pentru includerea celor 11,24 ha în domeniul public al statului au fost abrogate şi sunt nule de drept, intrând în contradicţie cu legislaţia adoptată după anul 1991 în materie de restituire a proprietăţilor.

Pârâtul Consiliul Judeţean Mehedinţi a formulat întâmpinare, la data de 1 noiembrie 2007, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că reclamanţii au atacat în instanţă un act emis de o altă autoritate, respectiv o hotărâre a Guvernului României, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Guvernul României a solicitat, prin întâmpinarea formulată la data de 1 noiembrie 2007, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituţie şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, la emiterea sa fiind respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi ale H.G. nr. 50/2005.

La aceeaşi dată, Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin a formulat cerere de intervenţie în interes propriu.

Cererea de intervenţie în interes propriu a fost încuviinţată în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 29 noiembrie 2007.

La data de 28 noiembrie 2007, reclamanţii F.G.V., A.E. şi A.G. au formulat precizare la acţiune, în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute parţiale a anexei nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006 referitoare la suprafaţa de 11,24 ha teren agricol situat în comuna S., judeţul Mehedinţi.

De asemenea, reclamanţii au menţionat suprafeţele de teren revendicate, pentru care justifică interesul în promovarea acţiunii de anulare parţială a H.G. nr. 1705/2006.

Cereri precizatoare similare au fost formulate şi de reclamantele B.E., la data de 28 noiembrie 2007, şi B.A., la data de 21 august 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 27 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Mehedinţi, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi a respins acţiunea precizată, faţă de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin .

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut următoarele:

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a constatat că este nefondată, având în vedere că reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin cererea înregistrată la Guvernul României din 13 septembrie 2007, prin care au solicitat revocarea parţială a H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11 la aceasta.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Mehedinţi, a reţinut că aceasta este întemeiată, în condiţiile în care, faţă de obiectul litigiului dedus judecăţii, reprezentat de anularea parţială a H.G. nr. 1705/2006, calitatea procesuală pasivă revine Guvernului României, în calitate de emitent al actului administrativ contestat, legitimarea procesuală pasivă a autorităţii publice locale pârâte nefiind justificată de reclamanţi.

Pe fondul cauzei, analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamanţi, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, prin H.G. nr. 1705/2006 nu s-a stabilit şi nu s-a modificat regimul juridic al terenurilor, ci s-a realizat delimitarea proprietăţii publice de proprietatea privată a statului şi, pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la momentul includerii în domeniul public al statului a terenului în suprafaţă de 11,24 ha situat în comuna S., judeţul Mehedinţi, în favoarea reclamanţilor era reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

S-a mai arătat că terenul în discuţie se află în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin, conform deciziilor nr. 324/1981, nr. 325/1981, nr. 47/1983 şi nr. 94/1983 emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Mehedinţi, fiind ocupat de construcţii şi anexe strategice pentru buna funcţionare a unităţii, iar prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada nerespectării dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii H.G. nr. 1705/2006, concluzionându-se aşadar că acţiunea promovată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată, este neîntemeiată.

În ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, prin care s-a solicitat să se constate că terenul agricol în suprafaţă de 11,24 ha este domeniu public al statului, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, faţă de existenţa H.G. nr. 1705/2006, care atestă apartenenţa acestui bun la domeniul public al statului, act emis cu respectarea dispoziţiilor legale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii F.G.V., A.E., A.G. şi B.E., recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 772 din 12 februarie 2009, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că recurenţii-reclamanţi au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 247/2005, pentru diverse suprafeţe de teren din comuna S., judeţul Mehedinţi, aflate în administrarea intimatului Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, acţiunile reclamanţilor F.G.V. şi B.E. fiind chiar admise în primă instanţă, în hotărârile judecătoreşti astfel pronunţate reţinându-se, în esenţă, că reclamanţii au demonstrat dreptul de proprietate al autorilor lor asupra terenurilor în litigiu prin acte de proprietate şi file din registrul agricol (în temeiul art. 11 din Legea nr. 18/1991), în timp ce pârâţii nu au putut proba că ele fac parte din domeniul public al statului, neintrând în categoria celor la care se referă art. 136 alin. (3) din Constituţie, iar deciziile administrative invocate de pârâţi, din anii 1970-1990, nefiind de natura a reprezenta un titlu de proprietate pentru stat, în sensul legii.

Cu referire la considerentul Curţii de apel în sensul că reclamanţilor nu le-a fost reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile asupra terenului în litigiu anterior adoptării H.G. nr. 1705/2005, s-a reţinut că soluţiile examinate, chiar fără a fi irevocabile, conturează aparenţa dreptului de proprietate al recurenţilor şi justifică pe deplin legitimitatea interesului lor, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte a observat că nici intimaţii-pârâţi şi nici intimatul-intervenient nu au fost în măsură să justifice modalitatea concretă prin care imobilul vizat de actul administrativ atacat a intrat în proprietatea statului, în condiţiile în care toate înscrisurile prezentate în probaţiune, decizii sau procese-verbale, se referă numai la dreptul de administrare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 mai 2009, sub nr. 5627/2/2009, iar ulterior admiterii declaraţiei de abţinere a judecătorului care a soluţionat pricina în primul ciclu procesual, sub nr. 5627.1/2/2009.

În conformitate cu considerentele deciziei de casare, s-a administrat proba cu expertiză topografică.

Prin încheierile de şedinţă din data de 19 februarie 2013 şi 2 aprilie 2013 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamanţi, a moştenitorilor reclamanţilor decedaţi pe parcursul judecăţii, după cum urmează: F.G.D. şi U.A.L., moştenitori ai reclamantului F.G.V., respectiv A.G., A.D. şi S.S., moştenitori ai reclamantei A.E.

În ce priveşte excepţiile invocate în cauză, prin încheierea de şedinţă din data de 5 martie 2013, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Mehedinţi, invocată de acesta prin întâmpinare, reţinând că prin acţiune se solicită anularea unei hotărâri de Guvern de atestare a unui teren ca făcând parte din domeniul public al statului, iar acest pârât nu este emitent al actului administrativ atacat, nici titular al dreptului de proprietate şi nici emitent al actelor indicate ca bază legală a atestării terenului ca făcând parte din domeniul public, astfel că nu are legitimare pasivă în cauză. Pe cale de consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Consiliul Judeţean Mehedinţi, persoană fără calitate procesuală în cauză, nu a mai fost analizată.

La acelaşi termen, a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor F.G.D., U.A.L., C.I., D.F.N., D.N. şi N.I., invocată din oficiu, având în vedere că litigiile civile promovate de aceştia pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pe terenuri cu privire la care susţin că sunt în mod nelegal atestate ca făcând parte din domeniul public al statului prin H.G. nr. 1705/2006 au fost respinse irevocabil, astfel că nu îşi mai justifică interesul de a acţiona în prezenta cauză. În acest sens, Curtea a mai reţinut că motivul pentru care au fost respinse acţiunile civile ale reclamanţilor nu a fost acela că terenul pretins face parte din domeniul public al statului, ci, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii F.G.D. şi U.A.L., acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât au acceptat reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, prin decizia nr. 1472 din 29 noiembrie 2011 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, iar în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii C.I., D.F.N., D.N. şi N.I., acţiunea a fost respinsă ca nefondată, pe motiv că nu au făcut dovada că amplasamentul pretins a aparţinut autorului lor, că reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare la momentul respectiv şi că au fost de acord cu titlul de proprietate emis, prin decizia nr. 795 din 29 mai 2008 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă.

Excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii invocată de intervenient a fost respinsă ca nefondată la termenul de judecată din data de 4 iunie 2013, reţinându-se că din completarea raportului de expertiză rezultă că o parte din suprafaţa de teren asupra căreia reclamanţii pretind un drept de proprietate, respectiv 14,737 mp, este în continuare atestată ca făcând parte din domeniul public al statului şi dată în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin, potrivit hotărârii de Guvern a cărei anulare se solicită prin acţiune, cu modificările aduse acesteia prin H.G. nr. 1106/2012.

Prin sentinţa nr. 189 din 4 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Mehedinţi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca lipsită de interes acţiunea formulată de reclamanţii F.G.D., U.A.L., C.I., D.F.N., D.N. şi N.I., a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.G., A.D., S.S., B.E. şi B.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, şi intervenientul în nume propriu Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, astfel cum a fost precizată, a anulat în parte H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11, în ceea ce priveşte suprafaţa de 2,7147 ha (parcelele în suprafaţa de 1.936 mp şi 6.929 mp cu privire la care reclamanţii A.G., A.D. şi S.S. au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, respectiv parcelele în suprafaţă de 10.688 mp, 5.730 mp şi 1.864 mp cu privire la care reclamantele B.E. şi B.A. au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, identificate conform anexei nr. 1 „Schiţa terenului” la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expertul tehnic S.I.M.) din totalul de 11,24 ha atestate ca făcând parte din domeniul public al statului, a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 1.501,7 RON către reclamantul A.G. şi 150,85 RON către reclamanta B.A., cu titlul de cheltuieli de judecată, a obligat intervenientul la plata sumei de 1.501,7 RON către reclamantul A.G. şi 150,85 RON către reclamanta B.A., cu titlul de cheltuieli de judecată, a respins în rest cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut ca fiind dovedit interesul legitim al reclamanţilor de a acţiona în prezenta cauză, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru anularea H.G. nr. 1705/2006, având în vedere litigiile civile promovate de reclamanţi, stadiul soluţionării acestora, precum şi concluziile expertizelor topografice potrivit cărora terenurile litigioase asupra cărora reclamanţii solicită reconstituirea dreptului de proprietate sunt incluse în suprafaţa ce figurează în domeniul public al statului şi în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin conform actului administrativ atacat.

În ce priveşte motivul de nelegalitate invocat, referitor la faptul că suprafaţa de teren pretinsă de reclamanţi a fost în mod eronat inclusă în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului prin actul administrativ contestat, în condiţiile în care statul nu are un drept de proprietate asupra acesteia, Curtea a reţinut că este întemeiat.

În ceea ce priveşte terenurile pretinse de reclamanţi, incluse prin H.G. nr. 1705/2006 în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului, Curtea a reţinut că acestea nu fac parte dintre cele enumerate la art. 136 alin. (3) din Constituţie şi nici dintre cele la care se referă pct. 1 din anexa la Legea nr. 213/1998.

De asemenea, terenurile în discuţie nu se încadrează în categoria celor prevăzute la pct. 1.29 din anexă, invocat de intervenient.

Curtea a reţinut aşadar că terenurile pretinse de reclamanţi nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul public al statului prin efectul legii, astfel că pârâtul şi intervenientul, pentru a justifica includerea lor în inventarul aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 ar fi trebuit să facă dovada dobândirii în proprietate publică printr-unul din modurile prevăzute de lege.

S-a constatat însă că documentele în baza cărora au fost incluse în anexa nr. 11, din H.G. nr. 1705/2006 terenurile pretinse de reclamanţi, aşa cum au fost acestea menţionate de pârât, dar şi de Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi intervenient, autorităţile în administrarea cărora se află bunul imobil respectiv, nu fac dovada dobândirii dreptului de proprietate a statului, ci se referă exclusiv la dreptul de administrare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, de asemenea invocate de intervenient, Curtea a reţinut, având în vedere ansamblul reglementării, că textul art. 5 din Legea nr. 18/1991 este menit a diferenţia terenurile din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale de cele din domeniul privat al acestora, la care se referă art. 6 din lege, iar nu de a institui o categorie suplimentară de bunuri ce fac obiectul dreptului de proprietate publică prin destinaţia legii, în completarea celor prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie şi în anexa la Legea nr. 213/1998.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a reţinut că terenurile pretinse de reclamanţi au fost în mod nelegal incluse în inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului, în condiţiile în care acestea nu fac obiectul dreptului de proprietate publică prin efectul legii şi nici nu s-a făcut dovada dobândirii lor în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, prin care a solicitat să se constate că terenul în suprafaţă de 11,24 ha situat în comuna S., judeţul Mehedinţi este domeniu public al statului, aparţinând Ministerului Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se că suprafaţa de teren pretinsă de reclamanţi a fost în mod nelegal inventariată în domeniul public al statului, iar H.G. nr. 1106/2012 nu a fost contestată.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii N.I., D.F.N., C.I. şi D.N., pârâtul Guvernul României şi intervenientul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin.

În motivarea căii de atac formulată împotriva sentinţei nr. 1819/2013 şi a încheierii din 5 martie 2013, recurenţii C.I., D.F.N., D.N. şi N.I. au susţinut netemeinicia şi nelegalitatea hotărârilor recurate, au invocat ca temei legal dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că acţiunea formulată în ceea ce îi priveşte este lipsită de interes.

Recurenţii au arătat că expertiza efectuată în cauză relevă faptul că terenul în litigiu a fost preluat de stat de la autorul lor, regăsindu-se în terenul deţinut în prezent de Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, fiind cuprins în anexa nr. 11 a H.G. nr. 1075/2006.

De asemenea, concluziile raportului de expertiză realizat în cauză nu sunt contrazise de decizia civilă nr. 795/2008, care statuează asupra valabilităţii titlului de proprietate prin raportare la situaţia de fapt existentă la momentul respectiv.

În situaţia în care se anulează actul atacat şi cu privire la terenul deţinut de autorul recurenţilor, ar interveni schimbarea situaţiei de fapt şi ar avea deschisă calea unei noi acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 1/2000 şi Legii nr. 247/2005.

Recurenţii susţin că au interesul legitim şi actual în cauza dedusă judecăţii, astfel că în mod eronat a fost admisă excepţia lipsei de interes prin încheierea din 5 martie 2013, fără a fi analizată acţiunea pe fond în ceea ce-i priveşte.

Recurentul Guvernul României în motivarea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 1819/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de A.G., A.D., S.S., B.E. şi B.A., ca neîntemeiată.

Recurentul menţionează că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind respectate şi normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată şi de regulamentul aprobat prin H.G. nr. 50/2005, republicată, proiectul fiind avizat de Ministerul Justiţiei şi Consiliul Legislativ conform avizului din 8 august 2006.

Se susţine, în esenţă, că soluţia instanţei de fond de anulare în parte a H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11, în ceea ce priveşte suprafaţa de 2,7147 ha a fost pronunţată cu încălcarea, aplicarea greşită a legii, fiind formulate în esenţă următoarele critici:

- instanţa de contencios administrativ şi-a depăşit competenţa şi s-a pronunţat în sensul inexistenţei, nevalabilităţii dreptului de proprietate a statului, aspect ce nu a făcut obiectul solicitărilor formulate de reclamanţi;

- nu sunt îndeplinite condiţiile legii privind existenţa unui drept recunoscut de lege, pretins vătămat şi a legăturii de cauzalitate între actul administrativ şi vătămarea pretinsă de reclamanţi, în condiţiile în care aceştia nu au făcut dovada unui drept actual de proprietate reconstituit la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006;

- instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 5 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fără a ţine cont de anexa la Legea nr. 213/1998.

Recurentul Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, în motivarea căii de atac a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi Legii nr. 247/2005, întrucât pe terenul în litigiu există anexe strategice. Făcând referire la terenul pe care este amplasat depozitul de cartofi, se susţine că acesta face parte din domeniul public, fiind inclus în exploataţia agricolă ce se află în administrarea sa şi nu poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente;

- reclamanţii nu au justificat un interes legitim privind anularea H.G. nr. 1705/2006 care nu mai este în vigoare, fiind emisă o altă H.G. nr. 1106/2012, de atestare a domeniului public al statului.

Au fost depuse la dosarul cauzei de către acest recurent şi concluzii scrise în cuprinsul cărora au fost reiterate criticile expuse în recursul formulat.

Acest recurent a formulat întâmpinare la recursul formulat de către Guvernul României, prin care a solicitat admiterea acestuia, apreciind ca fondate motivele invocate de acesta.

În cuprinsul întâmpinării formulate la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, acelaşi recurent a solicitat respingerea acestuia, considerând criticile ca fiind nefondate şi susţinând că dreptul de administrare nu i-a fost restrâns în condiţiile Legii nr. 213/1998.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosarul cauzei concluzii scrise în cuprinsul cărora au reiterat faptul că terenul care a fost preluat de stat de la autorul lor este deţinut în prezent de Penitenciarul Drobeta Turnnu-Severin şi este cuprins în anexa nr. 11 a H.G. nr. 1075/2006.

În opinia acestora, schimbarea situaţiei juridice a terenului de pe vechiul amplasament prin anularea parţială a H.G. nr. 1075/2006, deschide în orice moment calea unei noi acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, neavând relevanţă că le-a fost emis titlul de proprietate pe un alt amplasament.

De asemenea, se arată că în prezent au înregistrat o nouă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, invocând şi prevederile Legii nr. 165/2013.

În cauză au formulat concluzii scrise şi intimaţii-reclamanţi A.G. şi B.E., în cuprinsul cărora a combătut criticile formulate de recurenţi şi au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, constatând existenţa unor critici comune, va analiza împreună recursurile formulate de recurenţii Guvernul României şi Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, reţinând că acestea sunt nefondate.

Instanţa de contencios administrativ a fost investită cu o acţiune având ca obiect anularea H.G. nr. 1705/2006, anexa nr. 11, pentru terenurile pretinse de reclamanţi, în temeiul Legii nr. 554/2004.

Potrivit H.G. nr. 1106/2012, de modificare şi completare a anexei nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, au intervenit modificări privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al statului, aflate în administrarea Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin, suprafaţa de teren fiind diminuată la 62729 mp, conform sentinţelor civile de retrocedare menţionate în cuprinsul acesteia.

Analizând cuprinsul H.G. nr. 1106/2012, se reţine că nu există dispoziţii referitoare la abrogarea unor dispoziţii total, parţial din H.G. nr. 1705/2006.

Deci H.G. nr. 1106/2012 a operat doar modificări în ceea ce priveşte anexa nr. 11 a H.G. nr. 1705/2006, acestea neavând valoarea unui act de abrogare a acesteia din urmă, cum eronat a susţinut recurentul-intervenient.

În altă ordine, în mod corect instanţa de fond, în raport cu obiectul acţiunii formulate şi argumentele expuse în susţinerea acesteia, a cercetat legalitatea H.G. nr. 1705/2006 din perspectiva modului de dobândire a dreptului de proprietate publică al statului asupra terenurilor în litigiu, astfel că nu a avut loc vreo depăşire a competenţei primei instanţe, criticile în acest sens fiind nefondate.

În ceea ce priveşte criticile care vizează dovada vătămării unui drept sau a unui interes legitim, acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea acţiunii în anularea actului administrativ menţionat este condiţionată de dovada vătămării unui drept sau a unui interes legitim.

Problema privind dovada interesului legitim al reclamanţilor a fost tranşată irevocabil prin decizia nr. 772/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că nu mai poate fi readusă în discuţie.

De altfel, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că a fost dovedit interesul legitim al reclamanţilor în prezenta cauză conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fapt care nici nu a constituit obiect al criticilor recurenţilor.

Întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, H.G. nr. 1705/2006 nu a fost abrogată, este evident că interesul legitim al acestora, în sensul anulării parţiale, subzistă, fiind şi actual.

În ceea ce priveşte dreptul vătămat al reclamanţilor-intimaţi, este adevărat că acestora nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate în mod irevocabil la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006, însă, fiind dovedit interesul legitim, condiţiile ce decurg din cuprinsul art. 1 alin. (1) din legea menţionată, sunt îndeplinite.

Mai mult, după cum s-a menţionat, legalitatea H.G. nr. 1705/2006 în mod corect a fost analizată prin raportare la modul de dobândire de către statul român a dreptului de proprietate publică asupra bunurilor imobile în litigiu, prin prisma dispoziţiilor art. 6, art. 7, art. 20 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, instanţa de fond în mod corect a analizat cauza, după casare şi în raport de situaţia de fapt reţinută şi necontestată cu privire la bunurile în litigiu de la momentul soluţionării litigiului în fond, conform probelor administrate în cauză.

În ceea ce priveşte criticile formulate, cu referire la faptul că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4, art. 5, art. 35 din Legea nr. 18/1918, instanţa apreciază că acestea sunt nefondate.

Din probele administrate în cauză, respectiv expertiza topografică-cadastrală şi înscrisuri, rezultă că terenurile pentru care reclamanţii-intimaţi invocă un drept de proprietate sunt incluse în suprafaţa de teren menţionată în actul administrativ atacat care se află în administrarea recurentului-intervenient, iar pe aceste terenuri nu se află obiective strategice, acestea făcând parte dintr-o exploataţie agricolă, fapt recunoscut de toate părţile în litigiu.

Clădirea cu destinaţia de depozit de cartofi nu se încadrează în categoria construcţiilor de interes public şi nici în categoria acelora în care penitenciarul îşi desfăşoară activitatea specifică pentru a fi incidente prevederile din anexa la Legea nr. 213/1998 şi cele ale art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991.

De asemenea, terenurile exploatate agricol nu pot fi incluse în domeniul public al statului pentru că acestea nu sunt afectate desfăşurării activităţii specifice penitenciarului astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond pentru a fi aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 213/1998.

În concluzie, terenurile fiind folosite doar pentru culturi nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul public al statului, acestea nefiind afectate de obiective strategice, cum eronat susţin pârâtul şi intervenientul din cauza de faţă.

Mai mult, aserţiunile acestora legate de aceste aspecte nu sunt întemeiate întrucât din înscrisurile depuse la dosar, respectiv H.G. nr. 1106/2012, rezultă că suprafaţa totală deţinută în administrare de penitenciar şi folosită ca exploataţie agricolă a suferit modificări, fiind diminuată urmare a sentinţelor judecătoreşti de retrocedare, fapt care întăreşte concluzia reţinută anterior.

Prin urmare, toate aceste considerente conduc la concluzia că sentinţa recurată este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii-reclamanţi C.I., D.F.N., D.N., N.I., Înalta Curte reţine că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Deşi aceşti recurenţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu a fost dezvoltat fiind doar enumerat.

Însă, examinând hotărârile recurate, se reţine că acestea respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind expuse motivele de fapt şi de drept care conduc către soluţia din dispozitiv.

În altă ordine, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea acestor reclamanţi ca fiind lipsită de interes.

Aceştia susţin că efectele anulării H.G. nr. 1705/2006 şi cu privire la terenurile indicate de aceştia, le-ar putea deschide calea unor noi acţiuni pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament identificat de aceştia ca făcând parte din perimetrul terenului, exploataţie agricolă aflat în administrarea penitenciarului, chiar dacă le-a fost emis titlul de proprietate pe alte amplasamente.

De asemenea, au susţinut că au înregistrat, după judecarea în fond a cauzei, o nouă cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, invocând şi dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Or, în contextul în care procesul de restituire a imobilelor, terenurilor indicate de aceşti recurenţi-reclamanţi s-a finalizat, fiindu-le emis titlul de proprietate acceptat, necontestat, aceştia nu mai pot invoca, dovedi un interes legitim în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 la momentul soluţionării cauzei de faţă, criticile invocate de aceştia nefiind întemeiate şi în raport cu obiectul acţiunii deduse judecăţii şi dispoziţiilor legale incidente acesteia.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România nu este incidentă, nu prezintă relevanţă în cauza dedusă judecăţii, întrucât aceasta are un alt obiect, respectiv anularea parţială a H.G. nr. 1705/2006 şi nu vizează în nici un fel procedura de restituire, în natură, a terenurilor preluate abuziv instituită prin legile de retrocedare speciale.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, apreciază ca fiind legală şi temeinică atât sentinţa nr. 1819/2013, cât şi încheierea din 5 martie 2013, urmând să respingă recursurile ca nefondate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României va fi obligat la cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A.G. şi B.E., conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul cauzei, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de C.I., D.F.N., D.N., N.I., Guvernul României şi Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin împotriva sentinţei nr. 1819 din 4 iunie 2013 şi a încheierii din 5 martie 2013 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Guvernul României la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A.G. şi B.E.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 681/2014. Contencios. Anulare act...  ICCJ. Decizia nr. 709/2014. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 702/2014. Contencios