ICCJ. Decizia nr. 726/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 726/2014
Dosar nr. 782/45/2012
Şedinţa publică de la 14 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 50 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de către reclamanta P.I. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a anulat hotărârea din 31 august 2012 emisă de aceasta şi a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să i se recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin înscrisurile depuse de-a lungul întregii proceduri, reclamanta a dovedit persecuţia etnică şi refugiul, în condiţiile şi în limitele impuse de dispoziţiile legale aplicabile.
Reclamanta a învederat că în anul 1944 a fost evacuată împreună cu familia (în condiţiile în care în anul 1944 avea vârsta de 3 ani), din comuna B., sat P., judeţ Baia (Neamţ în prezent) în localitatea H., judeţ Dorohoi, din cauza ocupaţiei trupelor sovietice. Situaţia evocată de către reclamantă a fost confirmată prin declaraţiile autentice ale martorilor M.T. şi M.A., aceştia arătând că în anul 1944 luna mai, P.I. a fost „strămutată-evacuată” împreună cu mama şi fratele său din satul P., comuna B., judeţ Baia în localitatea H., judeţ Dorohoi, revenind la data de 20 septembrie 1944. Martorii au mai arătat că au fost evacuaţi odată cu familia reclamantei, călătorind în acelaşi convoi.
Din extrasul din 8 octombrie 2010, eliberat de Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Botoşani, a rezultat că în tabelul cu locuitorii evacuaţi din comuna D., judeţul Baia şi stabiliţi în comuna S., judeţul Botoşani, figurează numita C.I.G.M., mama martorului M.T., împreună cu 5 „suflete”. Obiecţia pârâtei referitor la declaraţia autentică a martorului M.T. potrivit căreia „martorul nu figurează indicat nominal ca persoană refugiată”, a fost considerată ca lipsită de relevanţă, atât timp cât martorului M.T., prin decizia din 20 mai 2011 a Casei Judeţene de Pensii Neamţ, i se stabileşte indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 189/2000, indemnizaţie ce nu poate fi acordată şi plătită efectiv decât ca urmare a stabilirii calităţii de beneficiar al acestei legi, prin hotărâre emisă de comisia abilitată din cadrul aceleiaşi instituţii.
Instanţa de fond a apreciat că înlăturarea şi neluarea în consideraţie a declaraţiei martorului M.T. sunt artificiale şi complet lipsite de suport, cu atât mai mult cu cât cerinţa ca martorii să fie ei însuşi beneficiari ai Legii nr. 189/2000 nu izvorăşte din lege, ci este impusă în mod unilateral şi arbitrar de către Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, deşi şi în aceste condiţii, în cauza de faţă este dovedit, atât cu înscrisul eliberat de Arhivele Naţionale, cât şi prin decizia de pensionare, că martorul M.T. este beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Teritorială de Pensii Iaşi a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pentru dovedirea refugiului contestatoarea a depus declaraţiile autentificate ale martorilor M.T. şi M.A. întrucât Serviciul Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale a comunicat că nu deţine evidenţe nominale cu locuitorii evacuaţi din satul P., comuna B., judeţul Neamţ, în localitatea H., judeţul Dorohoi.
Pentru martorul M.T. a fost depus un extras de pe tabelul cu locuitorii evacuaţi din comuna D., judeţul Baia, însă acesta face dovada refugiului d-nei C.I.G.M. cu cinci membri de familie.
Se mai susţine că nu figurează indicat nominal martorul ca persoană refugiată.
Recurenta mai arată că prima instanţă, în mod greşit, a reţinut ca fiind valabilă declaraţia acestuia motivat de faptul că este beneficiar al Legii nr. 189/2000, drepturile fiindu-i stabilite de către Comisia din cadrul Casei Teritoriale de Pensii Neamţ.
De asemenea, recurenta consideră că în mod greşit, instanţa de fond a reţinut declaraţia martorei M.A. ca fiind valabilă. Într-adevăr, sunt din ce în ce mai puţine persoane majore la acel moment şi care să fie în viaţă în prezent, dar nici mărturia unui copil care la acea dată avea 5 ani nu poate fi reţinută ca pertinentă şi concludentă, dacă avem în vedere dezvoltarea cognitivă a copilului la această vârstă. Emoţional, evenimentele respective probabil că şi-au pus puternic amprenta asupra acesteia dar este o vârsta la care copii memorează cu uşurinţă şi rapiditate dar uită la fel de uşor.
Este adevărat ca Legea nr. 189/2000, modificată şi completată, nu condiţionează calitatea de martor de îndeplinirea anumitor condiţii, dar comisia în activitatea pe care o desfăşoară are în vedere pe lângă dispoziţiile legale şi normele de aplicare ale acesteia, îndrumări şi recomandări pentru aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 189/2000.
Calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 presupune acordarea unei indemnizaţii şi a mai multor drepturi reglementate de lege de care persoana beneficiază în timpul vieţii, legea acordând drepturi şi soţului supravieţuitor. În această situaţie, dovedirea refugiului trebuie făcută cu înscrisuri sau cu declaraţii de martori valabile. Nu poate fi stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pe bază de prezumţii juridice.
În cazul contestatoarei, dacă se înlătură declaraţiile martorilor întrucât nu reflectă situaţia de fapt, cererea formulată nu este dovedită. Nici un înscris din cele depuse de către contestatoare în dovedirea refugiului nu face referire expresă la persoana acesteia.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Intimata-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul emiterii eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărârile prin care li se recunoaşte martorilor calitatea de persoană refugiată, însă instanţa, pentru elucidarea stării de fapt trebuia să audieze nemijlocit aceşti martori.
Din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ. părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc, situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de fată, instanţa de fond nu a audiat martorii.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să audieze nemijlocit martorii.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis, iar sentinţa atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Casa Teritorială de Pensii Iaşi împotriva sentinţei nr. 50 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 725/2014. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 727/2014. Contencios → |
|---|
