ICCJ. Decizia nr. 759/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 759/2014
Dosar nr. 2146/2/2010
Şedinţa publică de la 18 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin sentinţa nr. 5473 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC W.G. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi a dispus anularea parţială a deciziei nr. 364 din 05 octombrie 2009, a deciziei de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008, emisă de A.N.A.F., precum şi a raportului de inspecţie fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B., în ceea ce priveşte debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu titlu de TVA şi accesorii, respectiv impozit pe profit şi accesorii, reţinând caracterul nedatorat al acestuia. Instanţa de judecată a respins, totodată, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei şi a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 18600 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
1. Prin decizia de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., în baza raportului de inspecţie fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B. s-a stabilit în sarcina reclamantei, ca obligaţie suplimentare de plată, suma de 61.329 RON reprezentând TVA, cu accesorii de 64.348 RON, respectiv suma de 645.542 RON impozit pe profit, cu accesorii de 461.501 RON.
2. Prin decizia nr. 364 din 05 octombrie 2009 a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor a fost respinsă contestaţia reclamantei în privinţa sumei totale de 766.536 RON stabilită prin decizia de impunere menţionată, reprezentând: 407.031 RON - impozit pe profit; 247.690 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 61.329 RON - taxa pe valoarea adăugată; 50.304 RON - majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.
De asemenea, decizia de impunere a fost desfiinţată pentru suma totală de 293.258 RON, reprezentând 12.425 RON impozit pe profit, suma de 1.603 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma de 190.086 RON - impozit pe venit şi 89.144 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe venit.
În privinţa sumelor reprezentând TVA şi impozit pe profit, cu accesorii aferente, contestate în prezenta procedură judiciară, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut următoarele:
2.1. În privinţa sumei totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 16.562 RON.
Factura emisă de SC W. SA, care nu poartă menţiunea "reconstituit", cu specificarea numărului şi datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea, nu îndeplineşte calitatea de document justificativ, deci nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a cauzei.
Având în vedere că justificarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se poate face numai cu documente reconstituite potrivit legii şi faptul că factura nu este reconstituită potrivit prevederilor legale mai sus citate, rezultă că taxa pe valoarea adăugată in sumă de 14.755 RON înscrisă în această factură nu este deductibilă.
2.2. În privinţa sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit pe profit şi 247.690 RON majorări de întârziere aferente
Sumele încasate de societate din tarifele de racordare la reţeaua de distribuţie a clienţilor consumatori de gaze naturale reprezintă venituri din exploatare şi nu venituri înregistrate în avans care privesc exerciţiile financiare viitoare.
Prin urmare, în mod legal organele de inspecţie fiscală au procedat la reîntregirea bazei impozabile cu veniturile din încasarea tarifelor de racordare la reţeaua de distribuţie a gazelor naturale a clienţilor astfel că se datorează impozit pe profit în sumă de 407.031 RON.
3. Examinând actele administrative contestate în lumina criticilor aduse de reclamantă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
3.1. În privinţa sumei totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 16.562 RON.
În perioada de referinţă în prezenta cauză, soluţia legislativă pentru exercitarea dreptului de deducere în speţă este dată de dispoziţiile art. 145 alin. (8) lit. a), astfel: „(8) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcţie de felul operaţiunii, cu unul din următoarele documente: a) pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (8), şi este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Beneficiarii serviciilor prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. b) şi art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, justifică taxa dedusă, cu factura fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin. (4)”.
De asemenea, în raport de această reglementare, definirea documentelor legale la care face referire art. 145 alin. (8) lit. a) din legea susmenţionată este dată de pct. 51 alin. (1) din titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată”, cap. 10 „Regimul deducerilor. Dreptul de deducere” din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003, astfel: „(1) Justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 145 alin. (8) C. fisc. În cazuri excepţionale de pierdere, sustragere sau distrugere a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată cu documentul reconstituit potrivit legii”.
Ordinul MFP nr. 1850/2004 privind registrele şi formularele financiar-contabile stabileşte următoarea procedură de reconstituire a documentelor justificative şi contabile pierdute, sustrase sau distruse, la lit. E art. 28, 30-32:
28. Orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor documente justificative sau contabile are obligaţia să încunoştinţeze, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare, conducătorul unităţii (administratorul unităţii, ordonatorul de credite sau altă persoană care are obligaţia gestionării unităţii respective).
În termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării, conducătorul unităţii trebuie să încheie un proces-verbal, care să cuprindă:
- datele de identificare a documentului dispărut;
- numele şi prenumele salariatului responsabil cu păstrarea documentului;
- data şi împrejurările în care s-a constatat lipsa documentului respectiv.
Procesul-verbal se semnează de către:
- conducătorul unităţii;
- conducătorul compartimentului financiar-contabil al unităţii sau persoana împuternicită să îndeplinească această funcţie;
- salariatul responsabil cu păstrarea documentului şi
- şeful ierarhic al salariatului responsabil cu păstrarea documentului, după caz.
Salariatul responsabil este obligat ca, odată cu semnarea procesului-verbal, să dea o declaraţie scrisă asupra împrejurărilor în care a dispărut documentul respectiv.
Când dispariţia documentelor se datorează însuşi conducătorului unităţii, măsurile prevăzute de prezentele norme se iau de către ceilalţi membri ai consiliului de administraţie, după caz.
(…)
30. Reconstituirea documentelor se face pe baza unui "dosar de reconstituire", întocmit separat pentru fiecare caz.
Dosarul de reconstituire trebuie să conţină toate lucrările efectuate în legătură cu constatarea şi reconstituirea documentului dispărut, şi anume:
- sesizarea scrisă a persoanei care a constatat dispariţia documentului;
- procesul-verbal de constatare a pierderii, sustragerii sau distrugerii şi declaraţia salariatului respectiv;
- dovada sesizării organelor de urmărire penală sau dovada sancţionării disciplinare a salariatului vinovat, după caz;
- dispoziţia scrisă a conducătorului unităţii pentru reconstituirea documentului;
- o copie a documentului reconstituit.
31. În cazul în care documentul dispărut a fost emis de altă unitate, reconstituirea se va face de unitatea emitentă, prin realizarea unei copii de pe documentul existent la unitatea emitentă. În acest caz, unitatea emitentă va trimite unităţii solicitatoare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea cererii, documentul reconstituit.
32. Documentele reconstituite vor purta în mod obligatoriu şi vizibil menţiunea "RECONSTITUIT", cu specificarea numărului şi datei dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.
Documentele reconstituite conform prezentelor norme constituie baza legală pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate.
(…)”.
Instanţa de fond a apreciat că se impunea aplicarea principiului efectivităţii şi neutralităţii TVA consacrat de CJUE în cauza Ecotrade SpA C-95/07, care stabileşte prevalenţa fondului asupra formei, statuând că nerespectarea formalităţilor privind exercitarea dreptului de deducere nu poate priva persoana impozabilă de dreptul său de deducere, principiul neutralităţii fiscale impunând ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. S-a mai arătat că „trebuie să se răspundă instanţei de trimitere că art. 18 alin. (1) lit. d) şi art. 22 din a Şasea directivă se opun unei practici de rectificare şi de recuperare care sancţionează o nerespectare, precum cea comisă în acţiunile principale, pe de o parte, a obligaţiilor care rezultă din formalităţile stabilite de reglementarea naţională în aplicarea art. 18 alin. (1) lit. d) şi, pe de altă parte, a obligaţiilor contabile (…)”.
Mai mult decât atât, în cauza de faţă, un aspect esenţial în raţionamentul juridic al cauzei l-a constituit împrejurarea că în aceeaşi perioadă fiscală, recte luna septembrie, s-a emis factura finală pentru operaţiunea în cauză, iar dreptul de deducere s-a exercitat în baza acesteia, factură finală de regularizare prezentată organelor fiscale în original.
Or, dincolo de deducerea exercitată în baza acestei facturi finale, aceasta din urmă, corect înregistrată în contabilitate, probează fără putinţă de tăgadă (de altminteri, nici s-a contestat), realitatea operaţiunii economice.
Prin urmare, prima instanţă a reţinut că în mod eronat organele fiscale au refuzat reclamantei dreptul de deducere.
3.2. În privinţa sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit pe profit şi 247.690 RON majorări de întârziere aferente.
Problema care se pune este aceea dacă sumele încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuţie, a clienţilor, consumatori de gaze naturale, reprezintă venituri din exploatare sau venituri în avans.
Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil V.P.G., sumele încasate de reclamantă cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuţie pentru branşamente nu reprezintă venituri din exploatare, cum a reţinut organul fiscal, deoarece nu reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat clienţilor săi, ci o „finanţare” – dispusă de o H.G. – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branşamente).
În această ordine de idei, arată expertul, reclamanta a înregistrat în mod eronat în perioada 2006-2007 taxa de racordare în contul 704 „Venituri din lucrări executate şi servicii prestate”, însă ulterior, în mod corect, a transferat aceste sume pe contul 138 „Alte sume primite cu caracter de subvenţii pentru investiţii”.
De asemenea, expertul subliniază că „deşi banii încasaţi de W. ca tarif de racordare provin de la persoane fizice şi juridice, această operaţiune contabilă este în esenţă o „finanţare” acordată în baza unei hotărâri de guvern – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branşamente) şi se încadrează din punct de vedere economic în categoria subvenţiilor pentru investiţii”.
Prin urmare, s-a reţinut, în raport şi de concluziile expertului, încadrarea eronată de către organul fiscal a sumelor obţinute din încasarea tarifelor de racordare ca venituri din exploatare, cu consecinţa stabilirii ca obligaţie de plată a sumei de 654.721 RON cu titlu de impozit pe profit şi accesorii.
4. În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a sumei achitate, instanţa de fond a stabilit inadmisibilitatea acesteia, în raport de prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., care constituie temei al cererii de restituire, text potrivit căruia „(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
(…)
f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii”.
Textul, coroborat cu prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004, care reglementează procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, impune ca procedură adresarea unei cereri în acest sens organului fiscal, subsecvent obţinerii hotărârii judecătoreşti de anulare a actului de impunere.
În lumina tuturor considerentelor de fapt şi de drept care preced, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, în măsura care se desprinde din cele de mai sus, astfel că – în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004 – a reţinut că se impune anularea parţială a deciziei nr. 364 din 05 octombrie 2009, anularea parţială a deciziei de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., precum şi anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B., în ceea ce priveşte debitul în sumă totală de 686.038 lei, cu titlu de TVA şi accesorii, respectiv impozit pe profit şi accesorii, reţinând caracterul nedatorat al acestuia.
Capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei, a fost respins ca inadmisibil.
Întrucât au căzut în pretenţii, aflându-se în culpă procesuală, pârâtele au fost obligate, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., să achite reclamantei suma de 18.600 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal au declarat recurs pârâtele, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
2.1. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
Printr-un prim set de critici recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii primei instanţe, derivând din neanalizarea susţinerilor părţilor prin raportare la textele de lege incidente în cauză şi respectiv, din preluarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.
Cu referire la fondul cauzei, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În acest sens s-a arătat, în ceea ce priveşte contoarele achiziţionate în vederea realizării operaţiunilor de branşare a clienţilor la sistemul de distribuţie gaze naturale că reclamanta-intimată a înregistrat aceste cheltuieli în contabilitate, beneficiind de dublă deductibilitate, pe de o parte ca investiţie, făcând parte din patrimoniul propriu, iar pe de alta, urmare a facturării lor către clienţi, fără a le mai înregistra în contabilitate.
În această situaţie, recurenta a indicat că veniturile realizate de intimată din încasarea tarifelor de racordare la reţeaua de distribuţie a clienţilor reprezintă venituri din exploatare iar societatea reclamantă avea obligaţia de a le înregistra ca atare în contabilitate şi de a declara veniturile obţinute.
Cu referire la suma de 654.821 RON reprezentând impozit pe profit şi obligaţii fiscale accesorii, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta A.N.A.F. a arătat, în esenţă, că sumele încasate de societate din tarifele de racordare la reţeaua de distribuţie a clienţilor consumatori de gaze naturale reprezintă venituri din exploatare şi nu venituri înregistrate în avans care privesc exerciţiile financiare viitoare, şi, nici subvenţii, raportat la reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a CEE, Cap.II, Secţiunea 7.8, referitoare la subvenţiile ce pot fi primite doar de la guvern sau alte instituţii similare.
În ceea ce priveşte suma de 31.317 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi obligaţii fiscale accesorii s-a susţinut că în mod corect prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a reţinut că societatea nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi care nu îndeplineşte calitatea de document justificativ, în condiţiile în care intimata nu a prezentat originalul facturii şi nu face dovada că aceasta a fost pierdută, sustrasă sau distrusă.
Raportat la prevederile art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, se impunea a se constata că dreptul de deducere nu poate fi exercitat în condiţiile neprezentării originalului facturii fiscale în discuţie, o simplă copie xerox, cum este cazul în speţă, nefiind suficientă, cu atât mai mult cu cât nici reconstituirea facturii nu s-a realizat conform prevederilor OMFP nr. 1850/2004.
În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susţinut că obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 18.600 RON apare ca fiind excesivă, impunând fie respingerea unei atare cereri, în ipoteza admiterii recursului, fie, în subsidiar, micşorarea corespunzătoare, dată fiind lipsa culpei procesuale a A.N.A.F., în cauză.
2.2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti
Invocând ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă D.G.F.P.M.B., prin motivele de recurs dezvoltate, a susţinut în esenţă nelegalitatea parţială a hotărârii primei instanţe prin care au fost anulate în parte actele administrative atacate, în ceea ce priveşte debitul de 686.038 RON, cu consecinţa reţinerii caracterului nedatorat al acesteia.
Astfel, cu referire la suma totală de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 16.562 RON, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod eronat a apreciat prima instanţă că s-a justificat dreptul de deducere pe baza unui document reconstituit, cu atât mai mult cu cât s-a şi făcut referire la prevederile art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care însă nu au fost respectate. Pe acest aspect s-a mai învederat că referirea instanţei de fond la principiul neutralităţii TVA şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (cauza Ecotrade SpA) nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât o cu totul altă problemă a fost tratată în acea cauză.
În privinţa sumei totale de 654.721 RON, compusă din impozit pe profit în sumă de 407.031 RON şi 247.690 RON majorări de întârziere aferente, recurenta D.G.F.P.M.B. a susţinut că în mod eronat şi-a însuşit instanţa de fond concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, în sensul că tarifele de racordare nu se încadrează în categoria veniturilor din exploatare, cu atât mai mult cu cât expertiza încuviinţată de către instanţă nu a vizat lămurirea unor împrejurări de fapt, ci, în esenţă, dezlegarea unor probleme de drept. S-a mai arătat că de altfel, instanţa de fond nu a adus nici un argument pentru a inlătura motivarea organului de soluţionare a contestaţiilor.
În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susţinut greşita şi nelegala obligare, prin hotărârea atacată, la plata cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite, cu referire la autorităţile pârâte, nici una din condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., respectiv, nici culpa procesuală şi nici determinarea prin atitudinea avută în cursul procesului, a acestor cheltuieli.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor înfăţişate de cele două recurente, raportat la prevederile legale aplicabile şi la probatoriul administrat dar şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate recursurile promovate, în considerarea celor în continuare arătate.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă de mai sus, cu referire atât la situaţia de fapt dar şi la considerentele sentinţei atacate, reclamanta-intimată a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea parţială a actelor administrativ fiscale emise de autorităţile recurente în ceea ce priveşte debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu titlu de TVA şi accesorii, respectiv impozit pe profit şi accesorii, cu consecinţa reţinerii caracterului nedatorat al acestuia. Printr-un capăt de cerere distinct reclamanta intimată a solicitat şi obligarea autorităţilor pârâte la restituirea sumei de 686.038 RON.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea dispunând anularea actelor administrativ fiscale atacate în sensul solicitat de reclamanta intimată, respingând totodată ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei de 686.038 RON.
Înalta Curte, reţinând similitudinea criticilor expuse de cele două recurente urmează a le examina grupat, răspunzându-le prin argumente comune, după cum urmează.
3.1. Cu referire la suma totală de 31.317 RON, reprezentând TVA şi majorări de întârziere (14.755 RON + 16.562 RON)
Argumentele pentru care autorităţile fiscale nu au acordat intimatei-reclamante dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi (factura din 1 mai 2005) au vizat împrejurarea că originalul facturii a fost pierdut, iar copia documentului conformă cu originalul, prezentată organelor de inspecţie nu fusese reconstituită potrivit Ordinului MFP nr. 1850/2004, astfel că nu îndeplinea calitatea de document justificativ.
Raportat la contextul factual dar şi faţă de împrejurarea că realitatea operaţiei economice ilustrată prin factura în discuţie nu a fost contestată, şi Înalta Curte apreciază că se impunea ca organele fiscale să facă aplicarea principiilor preeminenţei fondului asupra formei şi a neutralităţii dreptului de deducere a TVA, reflectată în jurisprudenţa CJUE, aplicabilă direct în cauză din perspectiva supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului naţional.
Principiul preeminenţei fondului asupra formei are în vedere tocmai evitarea situaţiei în care în lipsa unei analize adecvate a raporturilor comerciale şi a relaţiilor economice pe care contribuabilul se bazează şi a aplicării excesiv formaliste şi astfel limitate asupra textelor de lege aplicabile se tinde la luarea unor măsuri nelegale, cu consecinţa imposibilităţii exercitării dreptului de deducere.
Principiul care stă la baza regimului de deducere al TVA este cel al neutralităţii deducerii, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa comunitară. Astfel, cu valoare de principiu, în hotărârea de referinţă Jeunehomme din 1988 (C-123 şi 330/89), instanţa comunitară a decis că „persoanele impozabile nu trebuie să fie împiedicate, prin numărul şi natura cerinţelor tehnice ce trebuie completate, să exercite dreptul lor de a deduce TVA sau să îl facă practic imposibil sau foarte dificil de executat”.
Prin urmare, raportat la principiile comunitare enunţate, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile recurentelor pe aspectul arătat, nefiind aduse argumente de natură a înlătura raţionamentul primei instanţe, pertinent fundamentat şi pe considerentele cu valoare de principiu cuprinse în Hotărârea CJUE Ecotrade din 8 mai 2008 (cauzele conexe C-95/07 şi C-96/07) ce consacră tocmai prevalenţa cerinţelor de fond asupra cerinţelor de formă, aplicabil, mutatis mutandis şi în cazul facturii din 1 septembrie 2005, prezentată organelor fiscale în copie, conformă cu originalul.
3.2. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi asupra sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente.
Prin critici distincte, recurentele-pârte au susţinut nemotivarea de către instanţa de fond a hotărârii pronunţate, cu referire directă la analiza aspectelor de legalitate vizând încadrarea sumelor încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuţie a clienţilor, consumatori de gaze naturale.
Recurentele-pârâte au învederat că prima instanţă nu şi-a motivat soluţia, preluând pur şi simplu concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză.
Nu sunt întemeiate criticile şi susţinerile recurentelor-pârâte.
Instanţa de fond, în adevăr, şi-a fundamentat raţionamentul juridic, în sensul de a stabili că sumele încasate de reclamanta intimată cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuţie pentru branşamente nu reprezintă venituri din exploatare, astfel cum a reţinut organul fiscal, pe concluziile cuprinse în raportul de expertiză dispus în cauză. Dar o atare raportare s-a realizat prin analiza, chiar dacă succintă, atât a prevederilor cuprinse în H.G. nr. 1043/2004 cât şi a elementelor de fapt examinate deopotrivă de expertul contabil.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., mai cu seamă că, astfel cum în mod constant s-a decis în jurisprudenţa dezvoltată în această materie, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, în susţinerea acestor capete de cerere.
Nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi criticile formulate asupra problemei de fond ce a fost dezlegată, referitoare la stabilirea naturii juridice a sumelor încasate de intimată cu titlu de tarif la lucrările de racordare la sistemul de distribuţie pentru branşamente, respectiv ca venituri din exploatare sau ca subvenţii pentru investiţii.
Concluzia instanţei de fond în sensul celor cuprinse în raportul de expertiză tehnică, în sensul încadrării respectivelor sume în categoria subvenţiilor pentru investiţii, împărtăşită şi de Înalta Curte, se fundamentează pe prevederile art. 18 şi 26 din H.G. nr. 1043/2004, pentru aprobarea Regulamentului privind accesul la sistemul naţional de transport al gazelor naturale şi a Regulamentului privind accesul la sistemele de distribuţie a gazelor naturale.
Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că „tariful de racordare” este o taxă fixă, reglementată prin actul normativ respectiv, nu este negociabil şi nu produce un profit intimatei-reclamante.
Taxa de racordare nu reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de reclamantă clienţilor săi, ci o investiţie în mijloace fixe amortizabile, branşamentele nefiind vândute către clienţi, rămânând în proprietatea reclamantei, astfel cum de altfel a concluzionat şi expertul contabil care, în analiza sa, a examinat un amplu material documentar constatând că toate branşamentele efectuate de W.G. au fost înregistrate în contabilitatea societăţii ca mijloace fixe (cont 212) cu o perioadă de amortizare de 15 ani.
3.3. Cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei-intimate
Înalta Curte reţine că nici sub acest aspect criticile recurentelor nu pot fi primite.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei intimate şi astfel a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., acordând, la solicitarea reclamantei intimate doar suma de 18.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, din totalul de 45.110,48 RON cerut a fi plătit.
În sensul normei legale citate, „a cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul.
Câtă vreme acţiunea reclamantei-intimate a fost pornită în contradictoriu cu autorităţile pârâte-recurente, emitente ale actelor administrativ fiscale parţial anulate de instanţă, urmare a admiterii acţiunii, în sensul arătat, cheltuielile de judecată au fost corect acordate. Mai mult, instanţa şi-a exercitat şi prerogativa conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că a micşorat onorariul de avocat solicitat a fi acordat de către reclamanta-intimată.
Drept urmare, faţă de toate considerentele sus-arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge aşadar, ca nefondate, recursurile promovate de autorităţile pârâte-recurente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5473 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3570/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1020/2014. Contencios → |
|---|
