ICCJ. Decizia nr. 3570/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3570/2014
Dosar nr. 366/33/2012
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea adresată Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta E.A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a solicitat anularea parţială a deciziei din 31 octombrie 2011 şi a deciziei de impunere din 18 iulie 2011, emise de pârâtă, a raportului de inspecţie fiscală generală din 18 iulie 2011, întocmit de pârâtă şi constatarea inexistenţei creanţei invocate, care totalizează 660.181 RON (principal, 539.500 RON şi accesorii, 120.359 RON).
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul că a fost anulată, în parte, decizia din 31 octombrie 2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, cu privire la suma de 239.366 RON, reprezentând diferenţă suplimentară de impozit pe profit şi suma reprezentând majorări de întârziere aferente, precum şi cu privire la suma de 288.287 RON, reprezentând diferenţă suplimentară de TVA şi suma reprezentând majorări de întârziere aferente.
Instanţa a menţinut decizia din 31 octombrie 2011 emisă de pârâtă cu privire la stabilirea sumei de 10.134 RON, reprezentând diferenţă suplimentară de impozit pe profit şi suma reprezentând majorările de întârziere aferente, precum şi cu privire la suma de 12.035 RON, reprezentând diferenţă suplimentară de TVA şi majorările de întârziere aferente acesteia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin decizia de impunere din 18 iulie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, în baza raportului de Inspecţie fiscală din 18 iulie 2011, s-a stabilit în sarcina reclamantei E.A. SRL obligaţia de plată a sumei de 660.181 RON, reprezentând: 239.500 RON, diferenţă suplimentară de impozit pe profit, 117.747 RON, majorări de întârziere aferente diferenţei suplimentare de impozit pe profit, 300.322 RON, diferenţă suplimentară de taxă pe valoare adăugată şi 2.612 RON, majorări de întârziere aferente diferenţei suplimentare de TVA.
Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestaţie, potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc., care a fost respinsă prin decizia din 31 octombrie 2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut faptul că în ceea ce priveşte impozitul pe profit, pârâta a constatat că acesta se compune din următoarele sume: 10.134 RON, aferentă anului 2007 (stabilit cu titlu de impozit pe profit aferent sumei de 63.340 RON, reprezentând cheltuielile înregistrate de societate pentru serviciile de consultanţă, facturate de către SC B. SRL, în legătură cu managementul clădirilor de birouri şi al spaţiilor comerciale), 56.085 RON, provenită din cheltuielile refacturate de E.R. SRL către E.A. SRL, considerate nedeductibile, cheltuieli în cuantum total de 350.526 RON (41.906 RON+3.432 RON+305.188 RON); 173.281 RON, provenită din cheltuielile aferente serviciilor de management şi marketing în sumă de 1.083.008 RON, considerate nedeductibile fiscal.
Cu privire la taxa pe valoare adăugată, a reţinut pârâta că suma de 300.322 RON contestată, reprezentând TVA dedus de societate pentru care a fost anulat dreptul de deducere, se compune din următoarele sume: 12.035 RON, reprezentând TVA aferent unor servicii reprezentând consultanţă privind managementul clădirilor şi al spaţiilor comerciale (înscris în facturile fiscale privind serviciile de consultanţă emise de către SC B. SRL, pentru care societatea reclamantă şi-a exercitat dreptul de deducere), 66.876 RON, reprezentând TVA aferent serviciilor refacturate de reclamantă (cu privire la această sumă, reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere al TVA înscris în facturile emise de E.R. SRL prin care au fost refacturate utilităţi, fie în plus faţă de documentele prezentate în justificare - suma de 652 RON - fie care erau aferente unei perioade anterioare pentru care reclamanta nu avea contract de închiriere - suma de 7.962 RON - ori se referă la diverse servicii - consultanţă juridică, dobânzi, piese schimb, amenzi, penalităţi, întreţinere auto, asigurări auto, combustibili, chirie autoturisme, întreţinere utilaje, alte cheltuieli cu autoturisme, costuri O., - pentru care societatea nu avea întocmite contracte şi nu a putut justifica că sunt destinate realizării operaţiunilor sale taxabile); 221.414 RON, reprezentând TVA aferentă unor servicii de marketing şi management achiziţionate de la E.H. [această sumă a fost evidenţiată, potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (2) C. fisc., în decontul de taxă prevăzut la art. 1562, atât ca taxă colectată cât şi ca taxă deductibilă, taxa pe valoare adăugată aferente serviciilor de marketing şi management prestate în Germania şi facturate de către E.H.].
În ceea ce priveşte suma de 63.340 RON, reprezentând cheltuieli de consultanţă facturate de către SC B. SRL, această sumă reprezintă valoarea cu care, în urma controlului efectuat, organul de inspecţie fiscală a diminuat pierderea înregistrată de societate pentru anul 2007.
A susţinut reclamanta că această sumă reprezintă cheltuielile înregistrate de societate privind serviciile de consultanţă facturate de către SC B. SRL în legătură cu managementul clădirilor de birouri şi al spaţiilor comerciale.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de fond a constatat că în mod corect au reţinut organele fiscale că suma de 63.340 RON, înregistrată în cursul anului 2007 (impozit pe profit suplimentar: 10.134 RON, TVA aferent: 12.035 RON), nu îndeplineşte condiţia cerută de normele legale, pentru a fi considerată deductibilă fiscal, nici prin prisma impozitului pe profit şi nici din perspectiva TVA-ului, această concluzie fiind însuşită, în mod corect, şi de către expertul desemnat de instanţă pentru efectuarea expertizei tehnice fiscale.
Astfel, a reţinut instanţa de fond că aceste servicii de consultanţă au fost prestate de către B. SRL în beneficiul reclamantei, în cursul anului 2007, în baza contractului încheiat între părţi la data de 15 august 2005, care prevedea obligaţia SC B. SRL la prestarea următoarelor activităţi: mentenanţă clădiri utilizate de către reclamantă (întreţinere/reparaţii clădiri, construcţii, urmărirea consumurilor şi a costurilor, întreţinere service, siguranţă, firmă pază etc.); mentenanţă maşini şi echipamente tehnice (îngrijirea parcului de autovehicule, intensificare software maşini, urmărirea consumurilor şi a costurilor); instruire/supervizare personal (supravegherea, respectarea normelor legale şi administrativ-tehnice, răspunderea de personalul tehnic, implementarea regulilor de securitate şi sănătate în muncă, formarea/instruirea forţei de muncă, siguranţă resurse umane, etc.).
Cu privire la impozitul pe profit, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 19 C. fisc., profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1), pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.
Cu privire la prestările de servicii, astfel cum este şi situaţia sumei de 63.340 RON, reprezentând servicii de consultanţă, instanţa a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) lit. m) C. fisc., în conformitate cu care cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora, în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte, sunt considerate cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit.
A reţinut instanţa că rezultă din textele legale faptul că, pentru a putea fi calificate ca fiind cheltuieli deductibile, acestea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, respectiv: serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract care să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuţie, serviciile prestate şi tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfăşurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului; prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare; contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.
În cauza dedusă judecăţii, a reţinut instanţa că serviciile de consultanţă au fost prestate în baza unui contract, respectiv a celui încheiat la data de 15 august 2005, în acest sens fiind emise mai multe facturi fiscale, însoţite de anexe cu detalii privind activităţile desfăşurate de SC B. SRL.
În acest context, instanţa a reţinut, la fel ca şi expertul desemnat în cauză, că în anul 2007, în evidenţa mijloacelor fixe singurele construcţii aflate în gestiune sunt: depozit hală, birou planificare producţie, căsuţă portar, sistem blocaj intrare hală, iar potrivit extraselor de carte funciară şi a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2007, reclamanta mai deţinea în proprietate un post de transformare şi casă ventilatoare, ambele înregistrate în contul contabil corespunzător terenurilor.
De asemenea, în anul 2007, reclamanta nu a avut nici un angajat, obţinând venituri din exploatare, în proporţie covârşitoare din închirierea mijloacelor fixe, aspect ce rezultă din datele financiar-contabile.
Or, raportat la obligaţiile ce incumbau SC B. SRL, în baza contractului de consultanţă încheiat şi descrise anterior, precum şi la faptul că societatea reclamantă, pe de o parte, nu deţinea în proprietate clădiri cu destinaţie administrativă şi nici salariaţi pentru anul 2007, obţinând venituri, în proporţie covârşitoare din închirierea mijloacelor fixe, este evident că suma de 63.340 RON, reprezentând cheltuieli efectuate în baza acestui contract, nu a fost necesară activităţii reclamantei, neputând fi dedusă de la calculul impozitului pe profit.
De altfel, a constatat instanţa că această situaţie nici nu a fost contestată de reclamantă, aceasta invocând doar principiul autonomiei de gestiune, precum şi faptul că acest acord a avut ca premisă că reclamanta va prelua gestiunea şi costurile aferente gestiunii clădirii din Cluj, Bd. M. 1-15 cu începere din 2005, determinarea chiriei aferente fiind făcută şi în considerarea gestiunii continue de către E.A. SRL.
În ceea ce priveşte împrejurările în care a fost încheiat acest acord comercial, faţă de cele reţinute anterior, aceste împrejurări sunt lipsite de relevanţă, câtă vreme nu este demonstrată necesitatea efectuării acestor cheltuieli.
Referitor la principiul libertăţii de gestiune, invocat, Curtea a constatat, la fel ca şi expertul desemnat în cauză, că potrivit acestui principiu, contribuabilului îi este permis să angajeze toate cheltuielile pe care le consideră necesare afacerii sale fără ca autoritatea fiscală să-i poată cenzura deciziile, dar acest principiu nu înlătură condiţia necesităţii efectuării acestor cheltuieli pentru activitatea contribuabilului, în caz contrar aflându-ne pe tărâmul abuzului de drept fiscal.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că în mod corect aceste cheltuieli au fost considerate ca nedeductibile, motiv pentru care a fost diminuată pierderea înregistrată de societate pentru anul 2007.
În ceea ce priveşte TVA aferent acestei sume, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (1) lit. a) C. fisc., o persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Normele de aplicare ale Titlului VI şi art. 146 C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite următoarele condiţii: bunurile sau serviciile care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său urmează a fi utilizate pentru operaţiuni care dau drept de deducere; persoana impozabilă trebuie să deţină o factură sau un alt document legal aprobat prin care să se justifice suma taxei pe valoare adăugată aferente bunurilor sau serviciilor achiziţionate.
A reţinut instanţa de fond faptul că întrucât legea nu defineşte ce se înţelege prin achiziţii destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, în mod corect expertul a analizat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în acest domeniu, iar potrivit acestei jurisprudenţe, existenţa unei legături directe şi imediate între o anumită operaţiune în amonte şi una sau mai multe operaţiuni în aval ce dau naştere unui drept de deducere este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA-ului în amonte să îi fie recunoscut persoanei impozabile şi pentru a determina întinderea unui astfel de drept.
Din jurisprudenţa CJUE a reţinut instanţa de primă jurisdicţie faptul că rezultă cu evidenţă că existenţa dreptului de deducere este determinată în funcţie de operaţiunile în aval cărora le sunt afectate operaţiunile din amonte, dreptul respectiv existând în cazul în care operaţiunea în amonte supusă TVA-ului are o legătură directă şi imediată cu una sau mai multe operaţiuni în aval care dau drept de deducere. Dacă nu este cazul, trebuie să se examineze dacă cheltuielile efectuate pentru a achiziţiona bunuri sau servicii în amonte fac parte din cheltuielile generale legate de ansamblul activităţii economice a persoanei impozabile. În ambele cazuri, existenţa unei legături directe şi imediate presupune că valoarea prestărilor din amonte este încorporată în preţul anumitor operaţiuni în aval sau, respectiv, în preţul bunurilor sau al serviciilor furnizate de persoana impozabilă în cadrul activităţii sale economice.
A constatat instanţa de fond că aceste concluzii cu caracter general ale expertului, rezultate din jurisprudenţa comunitară, nu au fost contestate de nici una dintre părţile în litigiu.
Aplicând cele reţinute anterior la prezenta cauză, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte suma de 63.340 RON, reprezentând cheltuieli de consultanţă conform contractului încheiat cu SC B. SRL, astfel cum s-a menţionat şi la analiza impozitului pe profit, rezultă, pe de o parte, că cheltuielile cu serviciile de întreţinere prestate de B. nu sunt în legătură directă şi imediată cu serviciile de închiriere de mijloace fixe prestate de către reclamantă şi, pe de altă parte, că, datorită unor circumstanţe de fapt, constând în inexistenţa personalului pentru anul 2007, a unor construcţii destinate activităţilor productive, a unor autovehicule pentru care să se presteze servicii, nu se poate identifica o legătură între achiziţiile de servicii de întreţinere din amonte şi operaţiuni care dau drept de deducere în aval, astfel încât, nu se poate concluziona că serviciile respective au fost achiziţionate în scopul operaţiunilor care dau drept de deducere a taxei.
În consecinţă, Curtea constată că, referitor la suma de 63.340 RON, reprezentând cheltuieli de consultanţă potrivit contractului încheiat cu SC B. SRL, în mod corect organele fiscale nu au recunoscut drept de deducere, nici prin prisma impozitului pe profit şi nici din cel al TVA-ului, nefiind îndeplinite exigenţele cerute de normele legale în materie.
În ceea ce priveşte cheltuielile refacturate de către E.R. SRL către E.A. SRL, în cuantum de 350.526 RON, pentru care s-a calculat impozit pe profit suplimentar în cuantum de 56.086 RON şi TVA în cuantum de 66.873 RON, Curtea constată că, la data de 01 februarie 2008, între reclamantă, în calitate de chiriaş şi E.R. SRL, în calitate de proprietar, a fost încheiat contractul de închiriere a unor bunuri imobile, teren şi hală, situate în Cluj-Napoca, Bd. M. nr. 1-15, contractul intrând în vigoare la data de 01 februarie 2008, potrivit clauzelor contractuale, chiriaşul având obligaţia de a achita contravaloarea tuturor utilităţilor aferente spaţiului închiriat, a serviciilor de curăţenie şi întreţinere a imobilului, a costului serviciului de telefonie, de internet, precum şi a oricăror alte servicii folosit în cadrul imobilului sau care servesc la întreţinerea imobilului.
La data de 14 august 2007, reclamanta a încheiat un acord de cooperare cu E.R. SRL, G.E. GmbH Mtallbearbeitung und Montagetechnik şi G.E. GMBH & Co Electromechanische fertigung KG, potrivit căruia, începând cu anul 2008, reclamanta preia activitatea productivă a grupului E. în România şi un număr de 5 autovehicule sunt închiriate de către E.R. în beneficiul reclamantei. De asemenea, potrivit contractelor de comodat din data de 01 februarie 2008, E.R. a oferit spre folosinţă reclamantei 2 autoturisme K.S., un autoturism T. şi un autoturism K.S. În baza acestor contracte, reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă o serie de cheltuieli pentru care organul fiscal a apreciat că nu avea drept de deducere, nici din punct de vedere al impozitului pe profit şi nici din cel al taxei pe valoare adăugată, cheltuieli care sunt formate din 3 categorii: 41.906 RON, reprezentând cheltuieli cu utilităţile pe care organele de inspecţie fiscală le-au considerat a fi aferente lunii ianuarie 2008; 3.432 RON, reprezentând cheltuieli cu utilităţi, facturate în lunile iunie şi octombrie 2008, care depăşesc valoarea documentelor justificative şi 305.188 RON, reprezentând consultanţă juridică, dobânzi, piese de schimb, amenzi, penalităţi, întreţinere auto, asigurări auto, combustibili, chirie autoturisme, întreţinere utilaje, alte cheltuieli cu autoturisme, costuri O., majorări leasing.
Cu referire la cheltuielile cu utilităţi în sumă de 41.906 RON, acestea reprezintă cheltuieli cu utilităţile refacturate de către locator potrivit contractului de închiriere încheiat la data de 01 februarie 2008.
Or, din facturile fiscale din 06 februarie 2008, având ca obiect suma de 30.333,45 RON, reprezentând cheltuieli cu energie electrică, din 29 februarie 2008, având ca obiect suma de 810,3 RON, reprezentând cheltuielile cu apa şi factura fiscală din 12 februarie 2008, având ca obiect suma de 6.546,14 RON, reprezentând cheltuielile cu gazul, rezultă că toate aceste cheltuieli sunt aferente unor utilităţi furnizate în luna ianuarie 2008, lună în care contractul de închiriere de care s-a prevalat reclamanta şi care intra în vigoare abia la data de 01 februarie 2008 nu exista.
În ceea ce priveşte cheltuielile în sumă de 3.432 RON, reprezentând cheltuieli aferente utilităţilor facturate în lunile iunie şi octombrie 2008, este evident că acestea au fost efectuate în baza contractului de închiriere menţionat anterior, reclamanta având obligaţia suportării cheltuielilor cu utilităţile aferente bunurilor închiriate.
Organul fiscal a considerat că această sumă nu poate fi dedusă fiscal, întrucât depăşeşte valoarea documentelor justificative anexate.
În acest context, la fel ca şi expertul desemnat în cauză, Curtea constată că, potrivit pct. 48 din Normele de aplicare ale Titlului II C. fisc., pentru a deduce cheltuielile cu servicii de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, acestea trebuie să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege. Or, în condiţiile în care modificarea tarifului stabilit între părţi a fost acceptată prin efectuarea plăţilor, Curtea apreciază că, între acestea, s-a încheiat un contract în formă simplificată, permis de dispoziţiile art. 36 C. com., în vigoare la acel moment.
În ceea ce priveşte suma de 305.188 RON, reprezentând consultanţă juridică, dobânzi, piese de schimb, amenzi, penalităţi, întreţinere auto, asigurări auto, combustibili, chirie autoturisme, întreţinere utilaje, alte cheltuieli cu autoturisme, costuri O., majorări leasing, etc., a considerat pârâta că societatea reclamantă nu a dovedit existenţa vreunui contract care să le justifice, ci doar a unui acord comercial prin care, în opinia acesteia, reclamanta nu poate justifica decât costurile de refacturare ale utilităţilor aferente spaţiului închiriat.
Contrar celor susţinute de pârâtă, Curtea apreciază, la fel ca şi expertul desemnat în cauză, că aceste cheltuieli au fost prestate în baza acordului de cooperare încheiat la data de 14 august 2007, completat cu o serie de contracte de comodat şi închiriere începând cu data de 01 februarie 2008. De asemenea, cheltuielile de cazare, călătorie etc. rezultă din detaşarea administratorului director general din data de 01 februarie 2008.
În consecinţă, a reţinut instanţa de fond că din suma totală de 350.526 RON, singurele cheltuieli care nu au la bază un contract sunt cele în sumă de 37.689,89 RON.
În ceea ce priveşte necesitatea efectuării acestora, prin specificul activităţii desfăşurate, este evident că cele în sumă de 4.216,11 RON, reprezentând utilităţi şi de 3.432 RON, reprezentând utilităţi aferente lunilor iunie şi octombrie 2008, au fost necesare efectuării activităţii reclamantei, aspect care nu poate fi contestat de către pârâtă.
Cu privire la suma de 305.188 RON, reprezentând consultanţă juridică, dobânzi, piese de schimb, amenzi, penalităţi, întreţinere auto, asigurări auto, combustibili, chirie autoturisme, întreţinere utilaje, alte cheltuieli cu autoturisme, costuri O., majorări leasing, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză că o parte din cheltuieli, respectiv suma de 139.997,58 RON, reprezintă costuri asupra cărora beneficiarul şi-a asumat obligaţia de a le suporta în virtutea contractelor încheiate cu prestatorul E.R. SRL, contracte prin care E.R. SRL a pus la dispoziţia reclamantei un număr de 4 autoturisme, hala de producţie şi utilajul de prelucrare numerică, fiind evidenţiate în tabelul nr. 3 din raportul de expertiză şi în legătură directă cu bunurile puse la dispoziţia reclamantei, fiind necesare activităţii sale.
De asemenea, cheltuielile efectuate cu cazarea administratorului M.A. reprezintă cheltuieli necesare desfăşurării activităţii reclamantei, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e) C. fisc. şi ale pct. 27 din H.G. nr. 44/2004. De altfel, potrivit actului adiţional la contractul de angajare încheiat în data de 18 ianuarie 2008, drepturile privind cazarea şi transportul sunt suportate de reclamantă, astfel încât, este evident că aceste cheltuieli au fost necesare activităţii reclamantei, fiind deductibile.
Cu privire la suma de 165.190,42 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 305.188 RON şi cea de 139.997,58 RON, considerată deductibilă, expertul a arătat pe larg de ce nu poate fi considerată deductibilă fiscal, din analiza facturilor depuse de reclamantă rezultând cu certitudine că acestea reprezintă costuri aferente furnizării de bunuri şi servicii pentru care nu s-a făcut dovada că au fost folosite de aceasta în activitatea proprie.
Analizând deductibilitatea sumei de 350.526 RON din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, instanţa de fond a reţinut că persoana impozabilă trebuie să utilizeze bunurile sau serviciile achiziţionate în scopul operaţiunilor care dau drept de deducere a taxei şi să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.
Astfel a constatat instanţa că utilităţile au fost furnizate în legătură cu imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere folosit în activitatea productivă a reclamantei, astfel încât, pentru acestea sunt îndeplinite condiţiile de deducere a taxei pe valoare adăugată.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că şi suma de 3.432 RON, reprezentând consum de utilităţi aferente lunilor iunie şi octombrie 2008 a avut la bază un contract, respectiv unul în formă simplificată, reglementat de dispoziţiile art. 36 C. com.
În ceea ce priveşte ajustarea bazei de impozitare a taxei deductibile aferentă tranzacţiilor încheiate între persoane afiliate, a reţinut instanţa de primă jurisdicţie faptul că s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia dată la data de 09 iunie 2011 în cauza C.E.S. SA, în care a concluzionat că baza de impozitare a TVA trebuie stabilită strict pe baza procedurilor din Directiva 77/388/CEE, care stabilesc criteriile generale de determinare a bazei de impozitare şi nu pe baza unor reguli specifice, stabilite de către autorităţile fiscale. S-a mai arătat în această decizie că stabilirea bazei impozabile în cazul tranzacţiilor între părţi afiliate aşa încât să reflecte preţul de piaţă, va avea loc numai pentru tranzacţiile care au loc cu titlu gratuit în cadrul livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii asimilate. În cazul în care s-a încasat o contrapartidă în mod real, chiar dacă aceasta este vădit mai mică decât preţul pieţei, nu mai suntem în prezenţa unei tranzacţii cu titlu gratuit, ci a uneia cu titlu un oneros.
De asemenea, în cauza C-621/2010, CJUE a concluzionat că, atunci când se livrează bunuri sau se prestează servicii la un preţ redus sau majorat în mod artificial între părţi care beneficiază deopotrivă de un drept complet de deducere a TVA-ului, nu există evaziune fiscală sau fraudă în această etapă. Numai la nivelul consumatorului final - sau în cazul unei persoane impozabile mixte, care beneficiază de un drept proporţional de deducere - un preţ redus sau majorat în mod artificial poate determina o evaziune fiscală, astfel încât, doar atunci când persoana vizată de operaţiune nu beneficiază de un drept complet de deducere există un risc de evaziune fiscală sau de fraudă, cu privire la care art. 80 alin. (1) din directivă conferă statelor membre dreptul de a-l preveni.
Prin urmare, a concluzionat instanţa, dată fiind jurisprudenţa comunitară, faptul că TVA aferentă sumei de 3.432 RON este deductibilă, întrucât reclamanta efectuează doar operaţiuni impozabile cu drept de deducere.
Cu privire la suma de 57.986 RON, reprezentând TVA aferentă sumei de 305.188 RON, o parte din această sumă, respectiv 139.997,58 RON a reprezentat contravaloarea serviciilor refacturate de către E.R. SRL în beneficiul reclamantei şi necesare activităţii acesteia.
A reţinut instanţa de fond faptul că în ceea ce priveşte criteriile necesare a fi analizate pentru a concluziona dacă o operaţiune compusă dintr-un fascicul de elemente este o operaţiune unică sau reprezintă prestaţii diferite, CJUE s-a pronunţat prin deciziile date în cauzele C-349/1996, Card Protection Plan Ltd/Commissioners of Customs&Excise, C-308/1996 şi C-94/1997.
Din aceste decizii rezultă că, în situaţia în care o companie primeşte de la furnizorii săi de servicii compuse din servicii de închiriere de bunuri şi servicii de întreţinere a aceloraşi bunuri, iar aceste ultime prestaţii deţin o mică parte din preţul total, acele servicii de întreţinere achiziţionate de terţi nu constituie pentru beneficiar un scop în sine, ci un mijloc de a se bucura mai bine de serviciul principal, caz în care serviciile de întreţinere rămân auxiliare serviciului principal; în cazul în care compania primeşte de la furnizorii săi, în plus faţă de serviciile de închiriere şi servicii de întreţinere, care exced prestaţiilor care în mod regulat revin acestor furnizori şi care nu pot fi efectuate fără un efect semnificativ asupra preţului perceput, serviciile de întreţinere nu pot fi calificate ca fiind auxiliare.
De asemenea, rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE că existenţa dreptului de deducere este determinată în funcţie de operaţiunile în aval cărora le sunt afectate operaţiunile în amonte, dreptul respectiv existând în cazul în care operaţiunea în amonte supusă TVA-ului are o legătură directă şi imediată cu una sau mai multe operaţiuni în aval care dau drept de deducere.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că serviciile de care a beneficiat reclamanta şi care fac obiectul prezentei analize au constat în închirieri de bunuri mobile şi imobile, iar din contravaloarea acestora, o parte, respectiv suma de 139.997,58 RON a reprezentat contravaloarea serviciilor refacturate de către E.R. SRL în beneficiul reclamantei şi necesare activităţii acesteia, iar suma de 165.190,42 RON reprezintă contravaloarea serviciilor aferente unor bunuri pentru care nu există dovada că au fost utilizate de reclamantă.
În consecinţă, Curtea a constatat că este deductibilă doar taxa pe valoare adăugată aferentă sumei de 139.997,58 RON.
3. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 958 din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj şi reclamanta E.A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă, pentru următoarele motive:
Soluţia de anulare în parte a deciziei din 31 octombrie 2011 este nelegală, aceasta fiind rezultatul asimilării de către prima instanţă a rezultatelor raportului de expertiză, care nu era util soluţionării cauzei, atât timp cât rolul expertului se rezumă, în special, la interpretarea dispoziţiilor legale pe care se întemeiază actul de control (atribut ce revenea instanţei de fond) şi nu la analiza în detaliu a legăturilor dintre documentele contabile puse la dispoziţie organului de control fiscal de către reclamantă şi care au stat la baza deducerilor şi activităţii efective desfăşurate de aceasta.
Astfel, instanţa de fond a aprobat soluţia expertului tehnic, care, la rândul său, s-a referit la jurisprudenţa comunitară şi nu la înscrisurile efective care dovedesc relaţia comercială dintre reclamanta şi E.R. SRL.
O altă greşeală care reflectă superficialitatea cu care a fost analizată cauza, se regăseşte la pagina 13 alin. (3) din hotărâre, unde, instanţa a apreciat că existenţa unui contract cadru cu prevederi generale este un document justificativ, suficient pentru ca reclamanta să accepte facturi care împovărează cheltuielile cu sume reprezentând chirii aleatorii, care nu se regăsesc negociate printr-un contract încheiat cu proprietarul.
Un alt exemplu edificator al preluării întocmai a concluziilor raportului de expertiză, se regăseşte la pagina 13 alin. (5) din sentinţa atacată, cu privire la analiza sumei de 305.188 RON reprezentând consultanţă juridică, dobânzi, piese de schimb, amenzi, penalităţi, întreţinere auto, asigurări auto, etc.
În scriptul intitulat „Punctul de vedere al organului de control referitor la raportul de expertiză fiscală judiciară privind pe E.A. SRL”, care a fost depus la dosarul instanţei de fond pentru termenul din data de 27 septembrie 2012, s-a răspuns de către organul fiscal tuturor problemelor care au făcut obiectul controlului fiscal şi în legătura cu care, instanţa de fond a cerut părerea unui expert.
Rolul expertizei nu trebuia să fie acela al refacerii inspecţiei fiscale, ci instanţa de fond trebuia să încuviinţeze doar acele obiective utile justei soluţionări a cauzei, în dovedirea faptului că organul fiscal a ignorat sau a interpretat înscrisurile din evidenţa contabilă a societăţii contrar dispoziţiilor legale.
În susţinerea recursului, reclamanta E.A. SRL a invocat motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., învederând că instanţa de fond a reţinut greşit starea de fapt şi drept consecinţă, a calificat greşit actele juridice supuse cenzurii sale, pronunţând o soluţie parţial greşită.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a relevat, în primul rând, referitor la cheltuielile de consultanţă în cuantum de 63.340 RON, înregistrate în cursul anului 2007, că organul de control fiscal şi expertul numit în cauză au reţinut greşit starea de fapt, întrucât contractul încheiat cu SC B. SRL este un contract cadru, care s-a derulat pe o perioadă îndelungată, iar serviciile au fost negociate global, societatea reclamantă obţinând venituri din producţie, pentru care era necesară folosirea clădirii cu privire la care au fost contractate serviciile SC B. SRL.
De asemenea, organului fiscal i s-au prezentat documentele justificative ale prestării efective a serviciilor de către SC B. SRL, documente constând în rapoarte de lucru şi situaţii de lucrări, prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile legale de deductibilitate.
În legătură cu taxa pe valoare adăugată aferentă în cuantum de 12.035 RON, reclamanta a considerat că, în speţă, condiţiile de deducere a TVA sunt îndeplinite. Organul fiscal operează o confuzie între deductibilitatea anumitor sume de la calculul impozitului pe profit [se invocă raţiuni care trimit la art. 21 alin. (4) C. fisc.] şi deductibilitatea TVA.
În speţă, sunt puse în discuţie operaţiuni taxabile, schimburi oneroase, iar societatea este angajată doar în operaţiuni taxabile, aspect care nu a fost observat de către organul fiscal.
Chiar dacă prin reducere la absurd, serviciile în discuţie nu îndeplinesc exigenţa „necesităţii”, atunci, în orice caz, din perspectiva TVA, există o legătură directă între servicii şi „operaţiunile din aval”, aşa cum arată expertul, deoarece, ele determină o medie a preţului chiriei mai mică, pentru un imobil care a fost, în mod necontestat, folosit de societate în activitatea sa productivă.
În ceea ce priveşte cheltuielile refacturate de către E.R. SRL către E.A. SRL, în cuantum de 350.526 RON, reclamanta a susţinut că acestea sunt aferente obţinerii de venituri, având în vedere că sunt derivate direct din acordul comercial aferent halei de producţie. Cheltuielile au fost justificate cu dovada costurilor refacturate, iar expertizele administrate în cauză au demonstrat acest lucru şi au punctat în detaliu facturile şi serviciile în discuţie.
Astfel, cheltuielile în cuantum de 37.689,89 RON au la bază un contract.
De asemenea, suma de 165.190,42 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 305.188 RON şi suma considerată de instanţă deductibilă, şi anume, 139.997,58 RON, reflectă servicii prestate în baza unui acord comercial încheiat în scopul de a ţine profit şi prin urmare, cheltuielile au fost destinate obţinerii de venituri.
Referitor la TVA-ul aferent, reclamanta a învederat că reiterează argumentele expuse anterior.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, pentru argumentele formulate în apărare pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
În conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, întrucât criticile de nelegalitate formulate de pârâtă în susţinerea cererii de recurs se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate de instanţa de control judiciar în raport de acest temei de drept.
Mai mult, dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. invocate de recurentă, permit examinarea cauzei sub toate aspectele, în situaţia în care hotărârea judecătorească criticată nu poate fi atacată cu apel.
Pe fondul cauzei, analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 18 iulie 2011 şi decizia de impunere din 18 iulie 2011, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 660.181 RON reprezentând: 239.500 RON diferenţă suplimentară de impozit pe profit, 117.747 RON majorări de întârziere aferente diferenţei suplimentare de impozit pe profit, 300.322 RON diferenţă suplimentară de taxă pe valoare adăugată şi 2.612 RON majorări de întârziere aferente diferenţei suplimentare de TVA.
Prin decizia din 31 octombrie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată de reclamantă.
Sentinţa recurată a relevat, în mod amplu, fiecare stare de fapt care a condus la crearea unor debite fiscale suplimentare, instanţa de fond pronunţându-se argumentat asupra legalităţii măsurilor fiscale.
Susţinerile recurentei-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj cu privire la utilitatea probei cu expertiză tehnică administrată de către instanţa de fond, sunt neîntemeiate.
În raport de aspectele reţinute de organele de control fiscal şi de soluţionare a căii administrative de atac în actele administrativ fiscale contestate, de motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi de caracterul specific al circumstanţelor de fapt din litigiul dedus judecăţii, se constată că soluţionarea judicioasă a procesului nu putea fi realizată de către instanţa de fond decât după exprimarea opiniei unui specialist, potrivit dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ. Prin urmare, în mod întemeiat judecătorul fondului a admis, ca fiind concludentă şi utilă, solicitarea reclamantei de administrare a probei cu expertiză tehnică contabilă, specialitate fiscalitate, cu obiectivele indicate expres prin cererea de probaţiune.
În mod evident, opinia expertului tehnic nu este obligatorie pentru instanţă, în speţă, judecătorul supunând-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.
Astfel, se constată că sumele pentru care instanţa de fond a anulat actele administrativ fiscale privesc obligaţii fiscale rezultate din schimburi comerciale încheiate în baza unor înţelegeri la care părţile implicate au achiesat, fiind lipsită de suport probatoriu afirmaţia recurentei-pârâte, potrivit căreia sumele respective vizează facturare de cheltuieli dintr-o perioadă extracontractuală.
Referitor la relaţia comercială dintre reclamantă şi E.R. SRL, prima instanţă a avut în vedere documentele contabile aferente fiecărei sume analizate, astfel cum au fost detaliate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică.
În ceea ce priveşte trimiterea făcută de recurenta-pârâtă la considerentele sentinţei atacate, prin indicarea unor pagini din hotărâre, în cuprinsul cărora instanţa de fond ar fi procedat la calificarea unui contract cadru drept document justificativ, este de observat că recurenta nu indică, în concret, categoria de cheltuieli şi suma apreciată de către instanţă ca având un caracter deductibil, fiind formulate numai aprecieri cu caracter general, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar.
De asemenea, critica formulată de pârâtă vizând analiza de către prima instanţă a deductibilităţii sumei de 305.188 RON reprezentând cheltuieli efectuate pentru consultanţă juridică, dobânzi, piese de schimb, amenzi, penalităţi, etc., este nefondată. În mod judicios, pe baza probatoriului administrat în cauză, s-a constatat că serviciile au fost prestate efectiv şi aceste cheltuieli au fost necesare activităţii desfăşurate de către reclamantă.
Expertul tehnic a analizat documentele contabile puse la dispoziţie de reclamantă, iar instanţa de fond nu a preluat interpretările date de către expert situaţiei de fapt, ci a examinat în concret, pentru fiecare categorie de cheltuieli, îndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea caracterului deductibil.
Expertiza tehnică administrată a avut rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar-contabile supusă analizei, însă aprecierea probelor s-a făcut în baza raţionamentului judecătorului, prin corelarea cu celelalte probe administrate în cauză şi analizarea acesteia prin prisma normelor juridice aplicabile în materie. În acest context, a fost invocată şi jurisprudenţa comunitară pronunţată în materie de deducere a taxei pe valoare adăugată.
Solicitarea formulată de recurenta-pârâtă vizând luarea în considerare a punctului de vedere al organului de control, depus la dosarul instanţei de fond cu titlu de obiecţiuni la raportul de expertiză, nu poate fi primită. În acord cu opinia primei instanţe, se reţine că în cuprinsul acestui punct de vedere au fost reiterate constatările efectuate pe parcursul controlului de către organele fiscale, fără a fi formulate, în mod real, obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de către reclamanta E.A. SRL, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, în legislaţia fiscală naţională, regimul cheltuielilor deductibile este reglementat de art. 21 C. fisc.
Potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
Prin acelaşi text s-a enunţat, în alin. (2), că prin cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri se înţeleg şi cheltuielile de reclamă, publicitate, pentru popularizarea firmei, produselor, serviciilor, cheltuielilor de marketing, studiul pieţei, promovare pe pieţele existente sau noi, cheltuieli pentru perfecţionarea managementului.
Totodată, conform alin. (4) lit. m) din acelaşi articol, nu sunt deductibile fiscal, cheltuielile cu servicii de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte.
Se constată că legiuitorul a lăsat o marjă suficientă de apreciere contribuabilului, care are dreptul să-şi aleagă cele mai adecvate mijloace pentru dezvoltarea afacerii.
În considerarea acestui aspect, prin legislaţia secundară, respectiv pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, s-a prevăzut că pentru deducerea cheltuielilor din această categorie trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: să fie executate în baza unui contract, justificarea prestării efective realizându-se prin situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare; contribuabilul să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.
În cauză, referitor la suma de 63.340 RON reprezentând servicii de consultanţă, înregistrată în cursul anului 2007 (impozit pe profit suplimentar în sumă de 10.134 RON, TVA aferent în sumă de 12.035 RON), în mod just, instanţa de fond a menţinut constatările organelor fiscale şi a înlăturat susţinerile reclamantei, potrivit cărora această sumă reprezintă cheltuielile înregistrate de societate privind serviciile de consultanţă facturate de către SC B. SRL în legătură cu managementul clădirilor de birouri şi al spaţiilor comerciale.
După cum a reţinut şi prima instanţă, având în vedere obligaţiile ce reveneau SC B. SRL potrivit contractului de consultanţă încheiat cu reclamanta la data de 15 august 2005, precum şi faptul că societatea reclamantă nu deţinea în proprietate clădiri cu destinaţie administrativă şi nici personal pentru anul 2007, nu s-a dovedit necesitatea efectuării cheltuielilor în sumă de 63.340 RON, prin prima activităţii desfăşurate de către reclamantă.
Împrejurările în care a fost încheiat acordul comercial şi invocarea de către reclamantă a principiului autonomiei de gestiune, nu sunt de natură a înlătura condiţia necesităţii efectuării acestor cheltuieli pentru activitatea desfăşurată, condiţie, care, în speţă, nu a fost probată.
Instanţa de fond a reţinut în mod judicios că nu sunt întemeiate nici susţinerile reclamantei referitoare la dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată în sumă de 12.035 RON, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (1) lit. a) C. fisc.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, o persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Totodată, conform pct. 45 alin. (2) din Normele de aplicare ale Titlului VI şi art. 146 C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe: persoana impozabilă să utilizeze bunurile sau serviciile achiziţionate în scopul operaţiunilor care dau drept de deducere a taxei; să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc.
În speţă, în urma analizării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prevederile legale menţionate, rezultă că serviciile prestate de SC B. SRL în beneficiul reclamantei nu au fost efectuate în scopul operaţiunilor taxabile, astfel că nu dau dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată.
De asemenea, organele de control fiscal au constatat corect că societatea reclamantă nu a dovedit existenţa vreunui contract care să justifice deducerea de la plată a sumei de 37.689,89 RON, reprezentând cheltuieli aferente unor utilităţi furnizate în luna ianuarie 2008, în condiţiile în care contractul de închiriere cu E.R. SRL a fost încheiat la data de 01 februarie 2008.
În mod legal a fost stabilită prin actele administrativ fiscale contestate şi obligaţia recurentei-reclamante de a plăti suma de 165.190,42 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 305.188 RON şi suma de 139.997,58 RON, considerată deductibilă. Din analiza facturilor fiscale puse la dispoziţia organelor de control de către reclamantă, situaţie care a fost detaliată de expertul tehnic, a rezultat că suma de 165.190,42 RON reprezintă costuri aferente furnizării de bunuri şi servicii, pentru care nu s-a făcut dovada că au fost folosite de reclamantă în activitatea proprie.
În ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată aferentă sumei de 37.689,89 RON, se reţine că dreptul de deducere a fost în mod corect neacordat de către organele fiscale, în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (1) lit. a) C. fisc. Această sumă reprezintă costuri aferente furnizării de utilităţi într-o perioadă în care bunul imobil căruia îi erau destinate nu se afla în posesia reclamantei, astfel încât, aceste servicii nu pot fi considerate ca fiind destinate operaţiunilor impozabile ale reclamantei.
Referitor la deductibilitatea sumei de 165.190,42 RON, din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, constatările organelor fiscale sunt întemeiate, având în vedere că, după cum s-a reţinut anterior, această sumă reprezintă contravaloarea serviciilor aferente unor bunuri pentru care nu s-a făcut dovada că au fost utilizate de reclamantă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanta E.A. SRL şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, invocată de reclamanta SC E.A. SRL Cluj Napoca.
Respinge recursurile declarate de SC E.A. SRL şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 958 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3106/2014. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 759/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
