ICCJ. Decizia nr. 78/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 78/2014
Dosar nr. 127/43/2011
Ședința publică de la 14 ianuarie 20143
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 aprilie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. şi D.G.F.P. Mureş, anularea în parte a Deciziei nr. 360 din 15 decembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la 06 iulie 2010 emisă de A.N.A.F., şi, pe cale de consecinţă, admiterea în parte a contestaţiei în sensul anulării prevederilor corespunzătoare din Decizia nr. 687 din 10 iunie 2010 de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală emisă de pârâta de rând II, pentru o sumă totală de 626.924 lei, astfel: cap. 3/A - Impozitul pe profit lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 324.746 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar; cap. 3/A - Impozitul pe profit lit. b) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 99.324 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar; cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. c) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 104.247 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar; cap. 3/A – Impozitul pe profit lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 777 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar; cap. 3/B - taxa pe valoarea adăugată lit. b) lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 65.149 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată stabilită suplimentar; cap. 3/B - Taxa pe valoarea adăugată lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, referitor la suma de 32.681 lei reprezentând majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar.
A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtelor în solidar, la restituirea sumei de 626.924 lei, achitată în baza Deciziei nr. 687 din 10 iunie 2010 de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc., respectiv pct. 48 din Normele metodologice de aplicare ale C. fisc., în ceea ce priveşte deductibilitatea cheltuielilor reprezentând contravaloarea prestărilor de servicii încheiate cu cele 8 societăţi.
În privinţa cheltuielilor în sumă de 620.747 lei reprezentând contravaloarea ratelor aferente unui credit acordat de R.B. s-a arătat că, scopul real urmărit de părţi, respectiv conţinutul economic al tranzacţiei, menţionat de art. 11 alin. (1) C. fisc., a fost acela de a permite societăţii noastre să achite doar o parte a obligaţiilor sale de plată asumate ca şi garant fidejusor, şi eşalonat pe o perioadă de 36 de luni, obiective imposibil de realizat în cazul în care societatea reclamantă şi-ar fi păstrat calitatea de garant fidejusor în cadrul contractului de facilitate de credit din 22 iulie 2002 cu amendamentele ulterioare.
S-au adus argumente în sensul admiterii cererii cu privire la suma de 104.247 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, sumă stabilită în urma redimensionării bazei impozabile prin corecţia unor menţiuni rezultând din diferenţele de curs valutar.
Reclamanta a mai arătat că se impune o defalcare a costurilor care reprezintă contravaloarea licenţelor şi care se supun amortizării de celelalte cheltuieli care reprezintă în realitate prestări servicii, fiind deci supuse regimului de deducere.
Pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Mureş au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 60 din 23 martie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Mureş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 09 iunie 2010 de către D.G.F.P. Mureş s-a reţinut la cap. 3 lit. a) pct. 5 lit. a) faptul că, în perioada 01 mai 2004-31 august 2009, SC A. SRL a înregistrat în evidenţa contabilă, în contul 628 „Alte cheltuieli cu serviciile executate de terţi”, facturile fiscale emise de un număr de 8 societăţi (SC P.C.C. SRL, SC S.T. SRL, SC F. SRL, SC S.P.C. SRL, SC S.I.G. SRL, SC C.T. SRL, SC A. SRL şi SC P.T. SRL).
Organele de control fiscal au reţinut că în perioada în discuţie (mai 2004-august 2009), societatea verificată a avut angajate persoane specializate atât în vânzarea autovehiculelor (responsabil vânzări, director vânzări şi agenţi de vânzări), cât şi în serviciile post vânzare (director coordonator, director adjunct, directori ingineri, şef atelier, mecanici auto).
De asemenea, s-a reţinut că personalul specializat al unităţii verificate a crescut permanent, fapt ce se reflectă şi în trendul crescător de la un an la altul al cifrei de afaceri.
Totodată, potrivit informaţiilor extrase din baza de date furnizată de Oficiul Registrului Comerţului Mureş, precum şi a celor transmise de I.T.M. Mureş prin adresa din 25 noiembrie 2009, a rezultat că persoanele care au deţinut calitatea de administratori la cele 8 firme, care au emis facturile de prestări servicii, au avut în perioadele respective şi calitatea de salariaţi ai SC A. SRL, excepţie făcând o singură persoană.
Cu privire la serviciile de consultanţă pentru afaceri şi management în domeniul auto-servicii post vânzare, ce ar fi fost prestate unităţii verificate de către SC A. SRL, instanţa de fond a constatat că aceasta nu a avut angajată nicio persoană în perioada iulie 2007-august 2009 care să fi realizat lucrările respective, singurul angajat al firmei menţionate fiind contabila B.L. pe perioada 01 noiembrie 2004-01 ianuarie 2009.
În perioada ianuarie 2005-martie 2007, unitatea a înregistrat pe cheltuieli suma de 620.774 lei, prin articolele contabile „Alte cheltuieli financiare” „Debitori diverşi” şi „Alte cheltuieli financiare” „Decontări din operaţii în curs de clarificare.”
Prima instanţă a reţinut că toate aceste împrejurări relevă faptul că societăţile emitente ale facturilor de prestări servicii nu aveau din punct de vedere al personalului capacitatea de a presta serviciile respective, iar pe de altă parte administratorii acestor societăţi, aveau obligaţia în calitate de angajaţi ai SC A. SA să găsească clienţi, nemaifiind justificată încheierea de contract de consultanţă cu aceştia pentru suma de 1.984.025 lei.
Curtea a reţinut că, din analiza fişei postului pentru angajat în post de agent vânzări auto show-room şi consultant vânzări la SC A. SRL prezentate de reclamantă, este prevăzută expres întocmirea dosarului intern al clientului, aferent fiecărei tranzacţii finalizate, urmărirea şi rezolvarea problemelor apărute post-vânzare. Deci, respectivele documente prezentate în justificarea serviciilor de intermediere vânzări de autovehicule au fost întocmite de salariaţi ai SC A. SRL şi reflectă situaţia comisioanelor pentru vânzările realizate de persoane angajate ale societăţii, dar în conţinutul acestora nu figurează denumirea societăţilor prestatoare de servicii de intermediere.
Fără a pune la îndoială realitatea serviciilor de intermediere, valoarea sau modalitatea de plată a comisioanelor facturate de cele 6 societăţi, judecătorul fondului a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind necesitatea prestării acestor servicii de intermediere pentru desfăşurarea activităţii şi nici nu s-a dovedit modul în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societăţii, condiţii cumulative legale de acordare a deductibilităţii cheltuielilor la calculul profitului impozabil, conform art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 rep., la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Referitor la serviciile de consultanţă pentru afaceri şi management în domeniul auto-servicii post vânzare prestate reclamantei de către SC A. SRL, organele de inspecţie fiscală au constatat că această societate nu a avut angajată nicio persoană în perioada iulie 2007-august 2009 care să fi realizat lucrările respective, în condiţiile în care singurul angajat al firmei menţionate, pe perioada 01 noiembrie 2004-01 ianuarie 2007 a fost contabila B.L.
Cu privire la serviciile de consultanţă pentru afaceri şi management, servicii de documentare şi analiză facturate de SC P.T. SRL, reclamanta a prezentat, în justificarea înregistrării la cheltuieli deductibile fiscal amintite, procesul-verbal de predare-primire din 29 decembrie 2006 prin care firma prestatoare preda sinteze cu activitatea care ar fi fost prestată, procesul-verbal de predare-primire însoţit de trei tabele şi respectiv trei scheme, despre care organele de inspecţie fiscală au constatat că nu conţin data încheierii şi nici nu au fost înregistrate ca material documentar intrat la unitatea verificată, precum şi un material listat în data de 20 mai 2010, de pe paginile de internet, informaţii generale, referitoare la programul informatic Automaster, materiale care nu pot proba participarea firmei sus menţionate la vânzarea autovehiculelor şi nici realizarea efectivă a serviciilor de consultanţă pentru afaceri, intermediere şi consultanţă.
În cauză sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, coroborate cu cele ale pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. unde se specifică „Cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile sunt cheltuielile înregistrate cu realizarea şi comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”.
Faţă de situaţia de fapt şi având în vedere prevederile legale anterior menţionate, instanţa de fond a reţinut că SC A. SRL a majorat nejustificat cheltuielile deductibile fiscal din perioada ianuarie 2005-martie 2007 cu suma de 620.774 lei, pentru care nu a prezentat prin contestaţie şi nici pe parcursul căii administrative de atac, argumente şi documente justificative prin care să probeze în ce mod respectivele cheltuieli financiare au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile la nivelul societăţii contestatoare, aşa cum se prevede la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu completările şi modificările ulterioare.
Din probele administrate în cauză nu rezultă cum prin asumarea de către garantul SC A. SRL a riscurilor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor contractuale faţă de bancă, de către SC P.T. SA, s-ar fi ajuns la încheierea de noi contracte generatoare de venituri la nivelul societăţii contestatoare.
S-a apreciat că înregistrarea sumei de 416.988 lei la cheltuieli deductibile aferente anului 2004, contravine prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., motiv pentru care a fost redimensionată baza impozabilă a impozitului pe profit prin majorarea acesteia cu respectiva sumă stabilind în sarcina societăţii impozit pe profit suplimentar în sumă de 104.247 lei.
Având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. „Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general cesionat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării”, întrucât societatea şi-a însuşit rezultatul inspecţiei fiscale materializate prin procesul verbal din 21 iunie 2004, s-a apreciat că demersul respectiv de stornare a unui venit ce a fost luat în considerare la depunerea declaraţiei fiscale aferente perioadei în care s-a efectuat operaţiunea, perioadă care a fost supusă deja inspecţiei fiscale, ar presupune o reluare a verificării operaţiunii iniţiale înregistrate în luna decembrie 2002, fapt ce contravine prevederilor legale anterior expuse.
Referitor la invocarea de către expertul contabil a prevederilor art. 21 alin. (2) lit. j) şi lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., s-a reţinut că aceasta nu are relevanţă în soluţionarea favorabilă a cauzei, deoarece respectivele prevederi legale definesc mai multe feluri de cheltuieli care concură la realizarea de venituri impozabile. Or, dreptul de deducere la calculul profitului impozabil a cheltuielilor ocazionate de implementarea soluţiei informatice integrate O.A. şi sistemului software Socrate, precum şi achiziţia softului A.M. este expres reglementată de art. 24 alin. (1), alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările şi completările ulterioare, temeiuri legale în baza cărora organul de soluţionare a respins contestaţia societăţii.
În ceea ce priveşte accesoriile în sumă totală de 659.152 lei care au fost calculate pentru întregul impozit pe profit în sumă de 537.187 lei, fără ca suma accesoriilor să poată fi defalcată pentru fiecare categorie de impozit în parte, prin Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010 s-a desfiinţat decizia de impunere pentru obligaţiile fiscale suplimentare de plată din 10 iunie 2010 pentru suma totală de 659.152 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, astfel încât nemaiexistând un titlu de creanţă fiscală pentru această sumă, ea nu poate face obiectul unei acţiuni în instanţă. Abia după emiterea unui nou titlu, acesta va putea fi contestat în condiţiile legii.
Referitor la T.V.A. aferentă serviciilor de intermediere în vânzări auto şi consultanţă pentru afaceri şi management în domeniul auto în sumă de 65.149 lei, s-a reţinut că în perioada 01 august 2008-31 octombrie 2009, societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 65.149 lei, înscrisă în facturi care vizează operaţiuni a căror realitate nu a putut fi dovedită, conform aspectelor constatate la cap. 3/A lit. a), referitor la impozit pe profit din R.I.F. din 09 iunie 2010.
Din dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. rezultă că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri este condiţionat de destinaţia bunurilor achiziţionate, în sensul că acestea trebuie să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.
Pentru aceleaşi argumente avute în vedere la verificarea legalităţii stabilirii impozitului pe profit cu privire la aceleaşi operaţiuni, instanţa de fond a apreciat că utilizarea serviciilor de intermediere în vânzări auto şi consultanţă pentru afaceri şi management nu a avut ca efect realizarea de operaţiuni taxabile.
Privitor la majorările de întârziere în cuantum de 32.681 lei, prima instanţă a reţinut că, întrucât acestea reprezentă o măsură accesorie în raport cu debitul stabilit suplimentar, majorările de întârziere urmează soarta acestuia.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată apreciind că aceasta nu respectă exigenţele impuse de legislaţia română precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Consideră recurenta că prin raportare la criteriile jurisprudenţiale invocate, sentinţa primei instanţe este criticabilă în condiţiile în care nu există nici o dovadă că în soluţionarea pricinii, judecătorul fondului ar fi cercetat în mod efectiv susţinerile acesteia privind nelegalitatea actelor administrative atacate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă aceasta a susţinut în esenţă că în mod eronat a fost respins de către instanţa de fond, capătul de cerere privind impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 324.746 lei prevăzut în Cap. 3 A lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, suma reprezentând cheltuielile efectuate de societate şi care reprezentau contravaloarea serviciilor efectuate în perioada 1 mai 2004-30 septembrie 2009 de către şase societăţi comerciale.
Susţine recurenta că în mod greşit s-a reţinut atât de către organul de control fiscal cât şi de către instanţa de fond că aceste cheltuieli nu ar fi deductibile întrucât societăţile de intermediere nu dispuneau de personal pentru desfăşurarea acestei activităţi de intermediere fără a analiza şi posibilitatea prestării acestei activităţi chiar de către administratorii respectivelor societăţi, care până la data de 29 iunie 2007 nu puteau avea calitatea de salariat.
Apreciază recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte necesitatea prestării serviciilor pentru desfăşurarea activităţii că printr-o interpretare greşită a legii de către instanţa de fond s-a reţinut că aceasta nu a fost dovedită iar din cifra de afaceri a societăţii care a înregistrat creşteri de la an la an, rezultă eficienţa acestei măsuri, respectiv contribuţia cheltuielilor de intermediere la realizarea veniturilor societăţii.
Prin raportare la prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenta a criticat sentinţa recurată în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect impozitul pe profitul suplimentar în cuantum de 99.324 lei, cuprins în Cap. 3/A lit. b) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a reţinut caracterul nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 620.774 lei, reprezentând contravaloarea ratelor aferente unui credit acordat de R.B. prin Convenţia din 30 iulie 2004.
În acest sens recurenta a susţinut că motivarea instanţei de fond este lacunară şi extrem de succintă, fără a analiza argumentele invocate de către aceasta, potrivit cărora asumarea calităţii de garant fidejusor al SC P.T. SRL a determinat obţinerea de către societate de venituri impozabile, prin emiterea de scrisori de garanţie de către această societate, care i-au permis participarea la unele licitaţii care s-au finalizat prin încheierea de contracte.
Recurenta a criticat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respingerea capătului de cerere privind anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 104.247 lei cuprins în cap. 3/A lit. c) din Decizia nr. 360 din 15 noiembrie 2010, susţinând că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale întrucât prin operaţiunea de rectificare înregistrate în contul „cheltuieli din diferenţe de curs valutar” a sumei de 416.988 lei a fost efectuată o corecţie a veniturilor impozabile înregistrate în mod eronat în anul 2002, rectificare care nu contravine dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. fisc. şi art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. întrucât prevederile pct. 6. 9. din Ol.M.F., nr. 306/2002 aplicabil la data efectuării operaţiunii permitea corectarea unei erori contabile cu afectarea rezultatului financiar în care aceasta a fost constatată.
Au fost formulate critici în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de către recurenta-reclamantă şi cu privire la respingerea capătului de cerere privind anularea impozitului pe profit suplimentar în sumă de 777 lei, cuprins în Cap. 3/A lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susţinându-se în esenţă că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
În acest sens, recurenta a susţinut că a înregistrat pe cheltuieli o parte din sumele plătite în baza a patru contracte privind implementarea O.A., Sistemului S.A.M.S. şi sistemul Socrates şi pentru furnizare suport tehnic privind sistemul de software automatic iar intimatele cât şi instanţa de judecată au calificat aceste cheltuieli aferente achiziţionării de programe informatice, conform art. 24 pct. 10 C. fisc. deşi societatea a achiziţionat în fapt un drept de utilizare neexclusiv, acordat în baza unei licenţe, ceea ce impune defalcarea costurilor reprezentând contravaloarea licenţelor de celelalte cheltuieli care reprezintă prestări de servicii şi care sunt supuse regimului de deducere.
În fine, recurenta-reclamantă a criticat în temeiul art. 3041 C. proc. civ. şi modul de soluţionare a capetelor de cerere privind anularea sumei de 65.149 lei (Cap. 3/B lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010), reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 32.681 lei (Cap. 3/B lit. d) considerând că în mod greşit s-a reţinut atât de către organele fiscale cât şi de către instanţă că acest sume sunt datorate deşi din probatoriul administrat în cauză a rezultat realitatea serviciilor de intermediere efectuate cât şi a comisionului plătit către cele 6 societăţi.
Totodată recurenta-reclamantă a solicitat ca urmare a admiterii recursului promovat şi a anulării actelor administrative atacate, restituirea sumei de 626.924 lei în baza art. 21 alin. (4) raportat la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) C. proc. fisc.
Intimata D.G.F.P. Mureş a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat ca nefondat şi menţinerea sentinţei criticate ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă că criticile formulate nu sunt pertinente nefiind de natură a determina modificarea sau casarea acesteia.
Examinând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 și 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu, concluziile instanţei superioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod corect examinate de către instanţa sesizată (C.E.D.O., Hotărârea din 28 aprilie 2005, 30 publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 1049 din 25 noiembrie 2005).
Cu alte cuvinte, art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: … 5. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.”
Potrivit acestor dispoziţii, instanţa are obligaţia de a demonstra în scris motivele pentru care a adoptat soluţia pronunţată şi pentru care a admis ori a respins susţinerile părţilor, obligaţie prevăzută de lege, printre altele şi în vederea posibilităţii exercitării controlului judecătoresc în căile de atac.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. dar şi cele impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. privind respectarea dreptului părţii la un proces echitabil prevăzut de art. 6 și 1 din Convenţie, întrucât prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate.
În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante prin raportare la prevederile art. 3041 C. proc. civ. privind respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 324.746 lei cuprinse în Cap. 3/A lit. a) din Decizia nr. 360 15 decembrie 2010, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, suma stabilită cu titlu de impozit pe profit suplimentar a fost determinată de includerea nejustificată şi înregistrarea în categoria cheltuielilor deductibile la calculul profitului impozabil a facturilor fiscale emise de către 8 societăţi, fără a fi îndeplinite condiţiile legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. fisc., raportat la pct48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal, pentru a fi considerate deductibile cheltuielile cu serviciile trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale, respectiv pe lângă dovada existenţei contractelor şi prestarea efectivă a serviciilor trebuie dovedită şi necesitatea efectuării respectivelor serviciu pentru desfăşurarea activităţii cât şi modul efectiv în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor.
Ori în speţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada prin documentele prezentate cu ocazia inspecţiei fiscale şi nici în faţa instanţei de fond, a prestării efective a serviciilor facturate către cele opt societăţi comerciale şi a necesităţii acestor servicii cât şi a modului concret în care acestea au contribuit la realizarea de venituri.
Pe de altă parte, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, şi cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond, societăţile emitente ale facturilor de prestări servicii nu aveau capacitatea de a presta serviciile respective din punct de vedere al personalului angajat.
Cum administratorii societăţilor respective aveau în acelaşi timp şi calitatea de angajaţi ai recurentei care aveau obligaţia de a furniza clienţi acesteia nu se justifică încheierea contractelor de consultanţă cu aceste societăţi în baza cărora a fost achitată suma totală de 1.984.025 lei.
Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, raportat la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 din Normele metodologice, s-a reţinut prin sentinţa atacată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind necesitatea prestării acestor servicii de intermediere pentru desfăşurarea activităţii şi nici nu s-a dovedit modul în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societăţii, condiţii pentru acordarea deductibilităţii acestora la calculul profitului impozabil.
Înalta Curte constată că sunt nefondate şi nu pot fi reţinute nici criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 99.324 lei cuprins în Cap. 3/A lit. b) din decizia contestată.
Suma contestată reprezintă impozitul suplimentar stabilit prin actul de control ca urmare a constatării caracterului nedeductibil al cheltuielilor în sumă de 620.774 lei, reprezentând contravaloarea ratelor achitate de către recurenta-reclamantă către R.B., în calitate de garant fidejusor al SC P.T. SRL.
Recurenta-reclamantă a susţinut că garantarea ca fidejusor a SC P.T. SRL a fost asumată în condiţiile în care ambele societăţi făceau parte dintr-un grup de firme, care îşi acordau sprijin prin emiterea de scrisori de garanţie bancară care le-au permis participarea la unele licitaţii.
Aceste susţineri nu pot fi însă primite întrucât astfel cum însăşi recurenta-reclamantă recunoaşte şi cum în mod corect s-a reţinut şi prin sentinţa criticată, nu poate fi stabilită o legătură între plata obligaţiilor acesteia în calitate de fidejusor şi încheierea contractelor invocate.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar în sumă de 107.247 lei, prevăzut la Cap.3/A lit. c) din Decizia 360 din 15 decembrie 2010, recurenta-reclamantă a criticat în temeiul art. 304 pct. 9 considerând că în mod greşit, s-a reţinut atât de către organul fiscal cât şi de către instanţa de fond, că rectificarea efectuată prin înregistrarea sumei de 416.988 lei în contul „cheltuieli din diferenţe de curs valutar” ar încălca prevederile art. 19 alin. (1) din C. fisc. şi art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.
Potrivit susţinerilor recurentei-reclamante suma de 416.988 lei a fost înregistrată în perioada octombrie -decembrie 2004 în contul „cheltuieli din diferenţe de curs valutar” aceasta reprezentând corecţia unor venituri impozabile înregistrate în mod eronat în anul 2002.
Întrucât luna decembrie 2002 în care s-a produs înregistrarea eronată a fost supusă unei inspecţii fiscale ale cărei rezultate au fost consemnate în Procesul-verbal din 21 iunie 2004, fără ca acesta să fie contestat, iar stornarea acestui venit a fost avut în vedere la depunerea declaraţiei fiscale aferente perioadei în care s-a efectuat operaţiunea, verificarea susţinerilor recurentei-reclamante ar presupune o reluare a verificării operaţiunii iniţiale, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., astfel cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond prin sentinţa atacată.
Recurenta-reclamantă a formulat critici şi cu privire la suma de 777 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar potrivit Cap. 3/A lit. d) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010, susţinând că instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia privind menţinerea acestei sume.
Verificând susţinerile recurentei, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin sentinţa criticată că suma este datorată, întrucât societatea recurentă nu a respectat prevederile pct. 64, pct. 86, pct. 79 şi pct. 81 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene precum şi dispoziţiile art. 21 alin. (1), (3) lit. d), alin. (10) şi (11) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Potrivit acestor dispoziţii legale, cât şi a clauzelor contractuale studiile de evaluare, condiţii şi parametri de hard şi soft ai clientului, vizând implementarea programelor informatice achiziţionate de la terţi pentru uzul propriu precum şi analiza finală a rezultatelor implementării fostului A.M., fac parte din categoria imobilizărilor necorporale care se recuperează pe calea amortizării şi nu prin majorarea cheltuielilor de exploatare, astfel cum în mod eronat a procedat recurenta-reclamantă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. cu privire la respingerea capătului de cerere având ca obiect taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar în sumă de 65.149 lei (cap. 3/B lit. a) din Decizia nr. 360 din 15 decembrie 2010), instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, T.V.A.-ul aferent serviciilor de intermediere în vânzări auto şi consecinţă pentru afaceri şi management în domeniul auto nefiind deductibile întrucât recurenta-reclamantă nu se regăseşte în situaţia unor achiziţii de servicii destinate operaţiunilor taxabile prevăzute astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. pentru aplicarea dreptului de deducere.
Întrucât suma stabilită suplimentar drept taxă pe valoare adăugată în cuantum de 65.149 lei nu este deductibilă nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea acesteia recurenta-reclamantă datorează şi majorările aferente în cuantum de 32.681 lei, aceasta fiind o măsură accesorie în raport cu debitul stabilit suplimentar.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, nefiind întrunite motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici alte aspecte în sensul art. 3041 C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 60 din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 71/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 83/2014. Contencios → |
|---|
