ICCJ. Decizia nr. 1162/2015. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1162/2015
Dosar nr. 1352/1/2014
Şedinţa publică de la 13 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 7171 din 8 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. împotriva Sentinţei nr. 1439 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată şi, totodată, a respins recursul declarat de M.M. și M.C. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii judiciare cu care recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ vizează constatarea refuzului nejustificat al recurentei-pârâte SC C.N.A.D.N.R. SA de a emite un aviz şi, corelativ, obligarea la emiterea acestuia, precum şi repararea prejudiciului de natură materială (2.195.000 euro plus dobânda achitată B.R.D. în contul unui credit contractat anterior) şi morală (cuantum neprecizat).
Curtea de apel a apreciat că refuzul exprimat de compania naţională are caracter nejustificat întrucât din înscrisurile depuse de aceasta nu rezultă că s-ar fi declanşat vreo procedură de expropriere care să afecteze terenurile proprietatea reclamantului şi intervenientei accesorii.
Într-adevăr, în cuprinsul documentaţiei depuse la dosar de SC C.N.A.D.N.R. SA conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, la judecata în primă instanţă se face trimitere la un plan tehnic şi de situaţie elaborat de constructorul J.P.T.S., potrivit căruia „lotul 1726/2 se află situat pe traseul Autostrăzii Bucureşti - Braşov şi în zona de protecţie a acesteia”, însă nu se face nicio referire la stadiul procedurii de expropriere, în contextul în care coridorul de expropriere a suferit modificări care au fost sursa unor litigii anterioare promovate de acelaşi reclamant.
Cu toate acestea, după pronunţarea sentinţei de către curtea de apel, la data de 25 iunie 2013, s-a publicat în M. Of. Hotărârea H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti" care aprobă completarea amplasamentului lucrării de utilitate publică potrivit hărţii topografice din anexa nr. 2 (art. II) şi, totodată, aprobă declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe acelaşi amplasament (art. III), recurenţii Miron fiind individualizaţi ca proprietari ai terenurilor cu numerele cadastrale 1726/2/1/2; 1726/2/2 şi 1726/2/3/1, ce figurează la poz. 80429 - 80431 din Anexa nr. 1 a hotărârii de guvern.
Ca urmare, apare ca fiind fondată apărarea SC C.N.A.D.N.R. SA, reiterată ca motiv de recurs, potrivit căreia nu putea emite avizul pentru lucrarea „împrejmuire teren şi construire centrală termică/electrică” întrucât terenul proprietatea solicitanţilor era vizat de expropriere, apărare confirmată practic prin actul de autoritate analizat anterior.
Este reală susţinerea recurenţilor că autorităţile (centrale şi locale) implicate în procedura de expropriere au avut o poziţie oscilantă în privinţa traseului autostrăzii, ceea ce a generat litigii anterioare. S-a statuat cu caracter irevocabil că hotărârea de revocare a despăgubirilor nr. 41 bis emisă la 24 aprilie 2009 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 este legală pentru că nu a (mai) operat exproprierea, fiind modificat trasul iniţial al lucrării de interes public (Decizia nr. 2027 din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), ca şi faptul că recurenţilor Miron nu li se cuvin despăgubiri pentru că „intenţia de expropriere din 2008” deşi notată în cartea funciară nu a fost finalizată, „neoperând transferul dreptului de proprietate şi neplătindu-se o despăgubire prealabilă” (Decizia nr. 2586 din 14 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală).
Acest context nu poate conduce la concluzia că refuzul emiterii avizului solicitat la data de 20 iulie 2012 ar fi nejustificat pentru că nu s-a dovedit un element esenţial al acestui concept, şi anume excesul de putere al companiei naţionale (art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004).
Nu în ultimul rând, Înalta Curte a remarcat împrejurarea că în chiar cuprinsul certificatului de urbanism din 20 iulie 2012, de care recurenţii Miron s-au prevalat în cererea de eliberare a avizului, la pct. 1 Regimul juridic s-a stipulat că „imobilul teren este afectat de traseul propus al autostrăzii Bucureşti-Braşov”, confirmându-se, o dată în plus, că noua soluţie tehnică (noul coridor al autostrăzii) era deja cunoscută de autoritatea locală, Primăria Oraşului Voluntari.
Cum în materia contenciosului administrativ cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale nu are o existenţă de sine stătătoare (art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004), acordarea acestora depinzând în mod necesar de anularea actului administrativ nelegal sau de constatarea refuzului nejustificat, s-a reţinut că toate criticile formulate în această privinţă sunt nefondate.
În fine, fără a nega existenţa unor inconveniente şi chiar a unor prejudicii materiale şi morale suferite de persoanele vizate de expropriere, generate de modul în care autorităţile implicate în procedura reglementată de art. 5-8, 31 şi 32 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, au gestionat aspectele legate de traseul autostrăzii Bucureşti-Braşov, Înalta Curte a remarcat alegerea unei căi procedurale inadecvate, care nu permite tranşarea aspectelor învederate, în lipsa unor legături de cauzalitate cu refuzul exprimat de SC C.N.A.D.N.R. SA.
Împotriva Deciziei nr. 7171 din 8 noiembrie 2013, M.M. şi M.C. au formulat contestaţie în anulare.
Prin motivele invocate se arată că la termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2013, instanţa de recurs, constatând nelegalitatea timbrării recursului de către recurenta-pârâtă C.N.A.D.N.R., a pus în vedere reprezentantului acesteia să depună la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei pentru recursul promovat, până la sfârşitul şedinţei de judecată, sub sancţiunea anulării căii de atac ca netimbrate.
La filele 163 şi 164 din dosar se află două chitanţe emise la data de 08 noiembrie 2013 în cuantum de 2 lei fiecare, achitate de C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei Sector 6 Bucureşti, respectiv în contul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin concluziile scrise formulate, dar depuse la dosarul cauzei ulterior pronunţării instanţei de recurs, s-a solicitat instanţei ca în situaţia în care obligaţia de timbraj instituită în sarcina C.N.A.D.N.R. va fi îndeplinită de reprezentantul C.N.A.D.N.R., respectiv Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, să se verifice îndeplinirea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea 146/1997, respectiv dacă taxa judiciară de timbru a fost plătită în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are sediul fiscal recurenta C.N.A.D.N.R. - Bucureşti, respectiv Sectorul 1, Bucureşti.
Solicitarea a avut ca temei faptul că Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, în calitate de reprezentant al C.N.A.D.N.R. îşi are sediul în Bd. Iuliu Maniu, sector 6, Bucureşti, iar în măsura în care taxa judiciară de timbru nu va fi plătită de recurenta C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei Sector 1 Bucureşti (deschis la Trezoreria Sector 1, C. fisc. - 12293095), să se dispună de către instanţa de recurs, în temeiul art. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, admiterea excepţiei netimbrării recursului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei şi anularea acestuia ca netimbrat.
La fila 4 alin. (2) din conţinutul deciziei contestate, se reţine de către instanţa de recurs faptul că înainte de închiderea şedinţei de judecată, reprezentantul C.N.A.D.N.R. a depus la dosarul cauzei taxă judiciară de timbru aferentă cererii de recurs în cuantum de 14 lei.
Dovada că instanţa de recurs nu s-a aplecat asupra chitanţelor aflate la filele 163 şi 164 din dosar stă şi faptul că aceasta, cu ocazia depunerii a analizat, sumar, doar cuantumul taxei depuse, acesta fiind de 2 lei fiecare, iar nu de 7 lei, cum instanţa de recurs a reţinut în încheiere.
Prin urmare, se consideră că în situaţia în care instanţa de recurs ar fi verificat conturile în care taxele judiciare de timbru au fost achitate de C.N.A.D.N.R. ar fi observat faptul că niciuna dintre acestea nu a fost plătită în contul Primăriei Sector 1 Bucureşti, respectiv în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are sediul fiscal recurenta.
Înalta Curte, examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, constată că prezenta contestaţie în anulare este neîntemeiată.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
De asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, prin motivele contestaţiei se susţine că recursul formulat de SC C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Bucureşti trebuia anulat ca netimbrat, motiv pentru care se solicită anularea deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond.
Înalta Curte are în vedere faptul că intimata-pârâtă SC C.N.A.D.N.R. SA este persoană juridică română de interes strategic naţional, care se organizează şi funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, conform legilor în vigoare.
Conform art. 295 din codul fiscal, (II) Constituie venit la bugetul local sumele provenite din: b) taxele judiciare de timbru prevăzute de lege: ce se achita în contul primăriei în raza căreia unitatea îşi are sediul.
Având în vedere că sediul D.R.D.P. Bucureşti este în Sector 6, B-dul Iuliu Maniu, din Bucureşti, precum şi faptul că cererea de recurs a fost formulată de pârâtă, Înalta Curte constată că plata taxei de timbru s-a realizat în mod legal în contul bugetului local al Primăriei sectorului 6, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1461997, cu modificările şi completările ulterioare, privind taxele judiciare de timbru, cu cele ale Legii nr. 571/2003 - codul fiscal precum şi cu cele ale H.G. nr. 797/2005 privind aprobarea nivelurilor aplicabile în anul fiscal 2006.
Prin urmare, se constată că susţinerile contestatorilor nu pot fi primite, iar instanţa de recurs în mod temeinic a apreciat că taxa de timbru a fost achitată conform prevederilor legale.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.M. şi M.C. împotriva Deciziei nr. 7171 din 8 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1145/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1107/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
