ICCJ. Decizia nr. 1163/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1163/2015
Dosar nr. 1982/1/2014
Şedinţa publică de la 13 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de A.N.I. împotriva sentinţei nr. 114/R din 22 iunie 2012 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat sentința atacată în sensul că a respins contestația formulată de reclamantul P.A. împotriva Raportului de evaluare nr. 119050/G/II din 07 noiembrie 2011 emis de A.N.I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Raportul de evaluare nr. 119050/G/II din 07 noiembrie 2011, A.N.I. a concluzionat, ca urmare a evaluării elementelor privind conflictul de interese, că reclamantul, deputat în Parlamentul României, nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese întrucât a propus angajarea fiicei sale şi a avizat contractul de muncă al acesteia, prin care a fost angajată în cadrul Biroului Parlamentar - Colegiul uninominal nr. 4 Harghita, încălcând astfel prevederile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003.
În aplicarea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 96/2006, Camera Deputaţilor, reprezentată prin Secretarul general, în calitate de angajator, a încheiat contractul individual de muncă pe perioadă determinată - 1 mai 2009 până la sfârşitul mandatului deputatului, pentru funcţia de șef de cabinet, în cadrul Biroului parlamentar al deputatului P.A., cu angajata P.K., fiica reclamantului.
Având în vedere dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, s-a reţinut că angajarea s-a realizat la propunerea deputatului, iar contractul de muncă este avizat de către deputat şi de funcţionarii din cadrul D.R.U.S.S.J.
Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care stabilesc că persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit legii.
Înalta Curte a reținut că noţiunea de „interes personal patrimonial” are o interpretare largă în această materie, neputând fi reţinut sensul comun al termenului de „personal”- „propriu”, referitor exclusiv la persoana celui vizat.
Noţiunea de „personal” este opusă celei de „public”, conflictul fiind între un interes privat şi cel public.
Curtea a mai constatat că, prin propunerea pe care, potrivit legii, deputatul o face în vederea angajării unei anumite persoane la biroul parlamentar, acesta are o contribuţie esenţială la procesul decizional privind selecţia şi recrutarea personalului. Concret, la efectuarea propunerii de angajare a rudei de gradul I în cadrul biroului parlamentar, este posibilă manifestarea unei imparţialităţi în procesul de selectare a personalului, intrând în conflict interesul de natură privată ca ruda de gradul I să obţină venituri din salariul cuvenit pentru munca respectivă, respectiv interesul public ca, în cadrul biroului parlamentar, finanţat din bugetul Camerei Deputaţilor, să fie angajată o persoană cu cea mai bună pregătire profesională.
Este de necontestat că ruda demnitarului poate avea în fapt o pregătire profesională corespunzătoare celor mai exigente cerinţe, însă demnitarul nu poate lua decizia respectivă chiar dacă apreciază că este pe deplin obiectiv, deoarece are obligaţia de a nu participa la decizia în care interesul personal este de natură să afecteze obiectivitatea, ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor legale.
Prevenirea conflictului între interesele personale şi cele publice, în apărarea principiilor enunţate de legiuitor: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, constituie un imperativ esenţial într-o societate democratică, legiuitorul reţinând în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 faptul că „unui dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror demnităţi publice şi funcţii publice, este asigurată prin titlul IV privind conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor”. „Prevederile Titlului IV se înscriu, totodată, pe linia documentelor internaţionale în materie şi se regăsesc în unele legislaţii europene”.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că sunt îndeplinite în cauză şi celelalte condiţii prevăzute în definiţia cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003, interesul personal putând fi reprezentat şi de un beneficiu patrimonial pe care o rudă sau o persoană apropiată îl obţine ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, de natură a influenţa exercitarea cu obiectivitate a atribuţiilor.
Susținerile reclamantului referitoare la încălcarea, de către A.N.I., a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României privind neretroactivitatea legilor, nu au fost primite, în condițiile în care situaţia juridică generatoare a stării de incompatibilitate, în cauză, este reglementată de normele de drept substanţial cuprinse în art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare şi în perioada avută în vedere de inspectorul de integritate (anul 2008 - 7 noiembrie 2011), numai activitatea procedurală de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților efectuându-se, de către A.N.I., conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și evident cu respectarea principiului tempus regit actum, atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.
Împotriva Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, P.A. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că instanţa de control judiciar a admis recursul, fără a se pronunţa asupra excepţiei ridicate, de neretroactivitate a Legii nr. 176/2010, pronunţând o decizie având la bază o greşeală de aplicare constituţională a legii.
Contestatorul mai arată că într-un alt Dosar al instanţei supreme, cu nr. 1121/57/2011, a fost menţinută hotărârea instanţei de fond, prin Decizia nr. 1350 din 18 martie 2011, cauză identică, temeiul juridic-excepţia neretroactivităţii Legii nr. 176/2010 fiind admisă în acest caz. Această excepţie a fost invocată şi în prezenta cauză, dar instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să se pronunţe, fapt cunoscut doar după comunicarea deciziei motivate. S-a mai arătat că în Dosarul nr. 1121/57/2011, C.I., contestatorul raportului de evaluare A.N.I., invocând excepţia neretroactivităţii legii, a câştigat atât la fond cât şi la recurs, motivele invocate fiind identice, respectiv neretroactivitatea Legii nr. 176/2010.
Contestatorul a fost găsit în conflict de interese, deoarece a propus angajarea fiicei sale la biroul parlamentar pe perioada 15 decembrie 2008- 31 aprilie 2012, beneficiind de un venit total de 33.939 lei.
Contestatorul susţine că a luat la cunoştinţă faptul că instanţa de recurs nu a cercetat şi a omis să cerceteze şi să se pronunţe asupra unor motive doar după comunicarea deciziei motivate în data de 30 aprilie 2014. În drept, contestaţia de faţă a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, va respinge prezenta contestaţie în anulare.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În speţa de faţă, criticile formulate de contestator privesc greşita apreciere a probelor care demonstrau o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de recurs, precum şi greşita interpretare a prevederilor legale de drept substanţial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.
Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.
Totodată omisiunea de analizare a unor motive de recurs nu poate fi reţinută deşi se afirmă în contestaţia în anulare formulată că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei privind neretroactivitatea Legii nr. 176/2010, invocată de contestator, în realitate, instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la această excepţie aşa cum rezultă din pag. 7 a deciziei contestate.
Practic, prin cererea sa, contestatorul critică soluţia instanţei de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile şi raportându-se la motivele de recurs. Contestatorul consideră că instanţa de recurs nu ar fi trebuit să analizeze aplicarea în speţă a regimului conflictelor de interese, ci ar fi trebuit să accepte a priori concluziile altei decizii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o altă cauză.
O astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestaţii în anulare, întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de recurs, ceea ce este inadmisibil.
Neexaminarea, în mod real şi adecvat a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei şi a prevederilor legale de drept substanţial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestaţie în anulare.
Trebuie precizat că, aşa cum s-a relevat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiţie, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii, de la data publicării.
În consecinţă, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanţă judecătorească, trebuie să dea eficienţă dispozitivului şi considerentelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, atât în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat a priori, cât şi în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestaţie în anulare, omisiunea analizării reale şi adecvate a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa C.E.D.O., presupune, aşa cum a susţinut contestatorul, examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.A. împotriva Deciziei nr. 7487 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1149/2015. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1166/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
