ICCJ. Decizia nr. 1348/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1348/2015
Dosar nr. 58/57/2013
Şedinţa publică de la 24 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, Dosar nr. 58/57/2013, reclamanţii M.M. şi C.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale, Unitatea Militara nr. X Bucureşti, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor, Unitatea Militară nr. Y Bucureşti şi Unitatea Militară nr. Z Câmpia Turzii ca prin hotărâre judecătoreasca sa se dispună:
- anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen şi s-a stabilit răspunderea materiala în sarcina reclamanţilor M.M. şi C.E.;
- anularea deciziei administrativ-jurisdicţionale din 17 octombrie 2012 comunicata pe data 14 ianuarie 2013 emisă de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale numai în ceea ce priveşte respingerea plângerilor formulate de reclamanţi;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că ordinul emis şi procedura cercetării administrative sunt tardiv formulate, deoarece conform art. 16 din Decretului nr. 207/1976, termenul pentru efectuarea cercetării administrative era de cel mult 60 de zile de la data la care s-a luat cunoştinţa de producerea pagubei (9 mai 1996), termen ce putea fi prelungit cu cel mult 60 de zile pentru motive temeinic justificate, la cerere, prin ordin scris al comandantului eşalonului superior. S-a arătat că, atunci când nu a fost antrenată în termen răspunderea reclamanţilor datorită omisiunii efectuării cercetării administrative, răspunderea pentru pagubă conform art. 19 se poate imputa doar celor vinovaţi de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea ordinului de zi de imputare. În situaţia reclamanţilor nu poate opera instituţia repunerii în termen, deoarece nu au existat şi nu există motive întemeiate pentru amânarea efectuării cercetării administrative ce ar fi trebuit să stabilească modalitatea efectivă de aducere la îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către angajaţii unităţii.
Reclamanţii au mai arătat că nu au fost niciodată cercetaţi penal cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu, iar procesul penal în care Ministerul Apărării Naţionale s-a constituit parte civilă a avut ca scop tragerea la răspundere penală şi civilă a persoanelor ce au fost cercetate şi/sau găsite vinovate de săvârşirea de infracţiuni ce au condus la producerea unei pagube materiale.
Cu privire la apărările pe fondul cauzei, reclamanţii au invocat prescripţia dreptului material la acţiune potrivit Decretului nr. 167/1958, arătând că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. S-a precizat că în cauză nu a existat niciuna dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a prescripţiei prevăzute de lege, în principal nu a existat niciun moment recunoaşterea vinovăţiei de către contestatori, poziţia lor fiind aceea de a susţine nevinovăţia faţă de faptele reţinute şi prejudicial existent.
Referitor la condiţiile de antrenare a răspunderii materiale a reclamanţilor s-a susţinut că în cauză acestea nu sunt îndeplinite.
Astfel, prin deciziile atacate s-a reţinut în sarcina reclamanţilor, printr-o formulare ambiguă, nerespectarea obligaţiilor de serviciu.
Totodată, s-a arătat că în aceste acte nu se nominalizează precis în ce constă încălcarea obligaţiilor şi unde sunt cuprinse aceste obligaţii: în acte normative, în regulamentele interioare sau în fişa postului, ceea ce echivalează cu neindicarea concretă a faptelor culpabile reţinute în sarcina lor. De asemenea, că vinovăţia este stabilită raportat la un contract ce nu exista la momentul izbucnirii incendiului, obligaţii ce ar fi trebuit să derive din acesta.
Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale reprezentant legal al Unităţii Militare nr. X Bucureşti, Unităţii Militare nr. Y Bucureşti şi al Unităţii Militare nr. Z Câmpia Turzii, a formulat întâmpinare invocând pe cale de excepţie prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte primul capăt de cerere privind anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 raportat la prevederile art. 11 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală.
Prin sentinţa nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Admite acţiunea formulată de reclamanţii M.M. şi C.E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale Unitatea Militară X „Cj”, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor, UM Y, Ministerul Apărării Naţionale şi UM Z Câmpia Turzii şi s-a anulat în totalitate decizia administrativ-jurisdicţională din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen şi s-a stabilit răspunderea materială a reclamanţilor M.M. şi C.E.; s-a anulat decizia administrativ jurisdicţională din 17 octombrie 2012 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din Ministerul Apărării Naţionale numai în ceea ce priveşte respingerea plângerilor formulată de reclamanţii M.M. şi C.E. Au fost obligate pârâtele să plătească fiecărui reclamant suma de 3.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond analizând, mai întâi, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte primul capăt de cerere privind anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011, iar apoi fondul cauzei, a constatat raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, că prin decizia administrativ-jurisdicţionala din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen şi s-a stabilit răspunderea materială în sarcina reclamanţilor, fără a li se comunica acestora soluţia din decizie, deşi acest lucru îi privea în mod direct pe reclamanţi.
S-a reţinut că repunerea în termen nu a afectat drepturile reclamanţilor până la momentul în care nu s-a emis decizia de imputare, astfel ca numai de la data emiterii şi comunicării produce efecte, acest termen fiind un termen de prescripţie, pârâta fiind în culpă.
A constatat prima instanţă că sancţiunea pentru necomunicarea acesteia este lipsa producerii efectelor sau comunicarea dincolo de acest termen înseamnă amânarea momentului de la care decizia produce efectele, deoarece potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ de mai sus produce efecte de la data comunicării.
În cauză, de asemenea, s-a reţinut că a fost încălcat şi principiul contradictorialităţii, având în vedere faptul că nu s-a comunicat, chiar şi tardivă decizia administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen şi s-a stabilit răspunderea materiala în sarcina reclamanţilor M.M. şi C.E.
În consecinţă s-a concluzionat că excepţia invocată de pârât este neîntemeiata.
Cu privire la fondul cauzei s-a arătat în sentinţa atacată că deciziile emise în cauza de către pârâţi nu întrunesc toate elementele de formă, procedură şi de fond pentru valabilitatea acestora, nefiind apte de a produce efecte juridice .
În acest sens au fost amintite prevederile art. 49, art. 50 şi art. 51 din O.G. nr. 121 /1998.
Astfel, a reţinut prima instanţă că la data de 9 mai 1996, data producerii pagubei, era în vigoare Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor, în consecinţă, procedura de stabilire şi recuperare a pagubelor care trebuia urmată de către pârâte este cea prevăzută, de acest act normativ, potrivit art. 15, art. 16, art. 17 şi art. 18.
S-a arătat că prin sentinţa penală nr. 117 din 24 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Sibiu în Dosarul penal nr. 7894/306/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în Dosarul penal nr. 7894/306/2008 s-a dispus ca 80% din valoarea pagubei să fie suportată de inculpatul S.V. în solidar cu partea responsabilă civilmente SC I. SA Braşov, 20% din valoarea pagubei să fie suportată de partea civilă, Ministerul Apărării Naţionale, proporţional cu culpa reţinută de instanţele penale care au soluţionat cauza.
Ministerul Apărării Naţionale a înregistrat o pagubă în valoare de 161.687,6 dolari S.U.A., reprezentând 20% din valoarea de 808.438 dolari S.U.A., prejudiciu total produs Ministerului Apărării Naţionale de către SC I. SA Braşov, urmare a incendiului care a avut loc la data de 9 mai 1996.
S-a reţinut că Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene a formulat o cerere de repunere în termen, înregistrată în data de 11 noiembrie 2011 care a fost înaintată, în vederea soluţionării, Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor. Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor prin decizia administrativ-jurisdicţională din data de 8 decembrie 2011 a admis cererea de repunere în termen formulată de Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene, privind începerea cercetării administrative.
Cum, decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia a rămas definitivă la data de 30 iunie 2011, s-a apreciat că până la aceasta data operează termenul de întrerupere a stabilirii răspunderii materiale, de la aceasta data curge termenul prevăzut de art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din Decretul nr. 207/1976, astfel că cererea de repunere în termen a cercetării administrative a fost emisa cu depăşirea termenului legal de 15 zile, fiind tardivă. Pe cale de consecinţă, întrucât pârâtul Ministerul Apărării Naţionale nu a declanşat cercetarea administrativă, s-a constatat că în mod nelegal Comisia de jurisdicţie a aprobat cererea de repunere în termen a cercetării administrative întocmită de Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene în data de 11 noiembrie 2011, deci cu depăşirea termenului imperativ de 15 zile, adică pe 8 decembrie 2011.
S-a arătat în sentinţa atacată că procedura cercetării administrative este tardiv formulată, deoarece conform art. 16 din Decretului nr. 207/1976, termenul pentru efectuarea cercetării administrative era de cel mult 60 de zile de la data la care s-a luat cunoştinţa de producerea pagubei, în condiţiile în care, în speţă, s-a luat cunoştinţă de producerea pagubei la data rămânerii definitive a deciziei penale pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, termen ce putea fi prelungit cu cel mult 60 de zile pentru motive temeinic justificate, la cerere, prin ordin scris al comandantului eşalonului superior.
La data de 24 aprilie 2012 s-a emis procesul-verbal de cercetare administrativa prin care s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei reţinută în sarcina Ministerului Apărării Naţionale prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în sarcina reclamanţilor M.M. şi C.E., împreună cu alte persoane.
La data de 15 mai 2012 s-a emis ordinul de imputare împotriva reclamanţilor M.M. şi C.E.
La data de 17 octombrie 2012 s-a aprobat decizia Comisiei de jurisdicţie prin care s-a redus valoarea pagubei, s-a anulat ordinul de imputare şi s-a menţinut procesul-verbal de cercetare administrativa prin care s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei reţinută în sarcina reclamanţilor M.M. şi C.E., împreună cu alte persoane.
La data de 14 ianuarie 2013 a fost comunicata decizia din 17 octombrie 2012, cu depăşirea termenului de 15 zile, conform Decretului nr. 207/1976 art. 25 alin. (4).
La data de 27 februarie 2013 a fost aprobată decizia Comisiei de jurisdicţie prin care s-a repus în termen o nouă cercetare administrativă, iar la data de 13 iunie 2013 prin procesul-verbal de cercetare administrativă reclamanţii M.M. şi C.E. sunt consideraţi nevinovaţi de producerea pagubei pricinuite Ministerului Apărării Naţionale în 9 mai 1996, stabilindu-se răspunderea materială pentru recuperarea pagubei în sarcina altor persoane.
Deşi reclamanţii au invocat ca şi apărare de fond prescripţia dreptului material la acţiune, potrivit Decretului nr. 167/1958, apreciat judecătorul fondului că aceasta apărare nu poate fi primită întrucât a existat o cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, respectiv prin pornirea şi existenţa procesului penal, între anii 1996-30 iunie 2011
Raportat la data pronunţării deciziei penale nr. 784 din 30 iunie 2011 pronunţată de către Curtea de Apel Alba-Iulia, termenul de prescripţie nu a fost încălcat, deoarece prin această decizie penală fiind stabilită în mod definitiv şi culpa Ministerului Apărării Naţionale în producerea prejudiciului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţilor din Ministerul Apărării Naţionale Unitatea Militară X Cluj-Napoca, Ministerul Apărării Naţionale-Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor-UM Y Bucureşti şi Ministerul Apărării Naţionale-Unitatea Militară Z Câmpia Turzii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de către recurenţii-pârâţi conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia recurată având ca obiect atât soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea deciziei din 8 decembrie 2011 cât şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziilor contestate şi de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor cu privire la contestarea deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 recurenţii arată că aceasta este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998, act normativ în vigoare la data producerii pagubei.
Se arată că instanţa de fond în mod nelegal a argumentat respingerea excepţiei în baza Decretului nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor act normativ abrogat prin dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, fiind aplicabile dispoziţiile art. 33 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Din această reglementare rezultă că cererea de repunere în termen nu este supusă contradictorialităţii, cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond că este, ci are doar două părţi, pe de-o parte pe comandantul unităţii competent să execute cercetarea administrativă, fiind vorba despre o cerere a acestuia care cuprinde motive temeinice de fapt şi de drept care să justifice această cerere şi, pe de altă parte, organul administrativ-jurisdicţional decident. Căruia îi este adresată cererea de repunere în termen, respectiv Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, care, analizând cererea, conform procedurii legale, o poate admite sau respinge dar, numai motivat, soluţia pronunţată fiind definitivă şi comunicată, exclusiv, solicitantului repunerii în termen, adică comandantului îndreptăţit.
Deci, contrar interpretării greşite dată de către instanţa de fond, nici cererea de repunere în termen şi nici decizia pronunţată asupra acest cereri (în speţă decizia administrativ-jurisdicţională din 8 decembrie 2011) nu sunt supuse comunicării altor persoane (în speţă reclamanţilor), nici la momentul emiteri deciziei şi nici ulterior, în cursul desfăşurării cercetării administrative.
Un argument în plus pentru această afirmaţie este şi faptul că la data analizării cererii repunere în termen a cercetării administrative, în şedinţa Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din 8 decembrie 2011 (în urma căreia a fost pronunţată decizia administrativ-jurisdicţională), nu putea fi cunoscut a priori şi rezultatul acestei cercetări, adică nu puteau fi cunoscute persoanele vinovate de producerea prejudiciului, înainte de efectuarea cercetării administrate întrucât cererea de repunere în termen a fost făcută tocmai pentru a se putea executa cercetarea administrativă care, din motive temeinice (existenţa unui proces penal pe rol) nu a putut fi executată în termenul legal.
La momentul formulării cererii de repunere în termen de către Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene, nu erau identificate persoanele culpabile de producerea prejudiciului din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, procedura cercetării administrative fiind demarată ulterior admiterii cererii de repunere în termen de către Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, astfel încât nici cererea şi nici decizia administrativ-jurisdicţională din 8 decembrie 2011 nu puteau fi comunicate din motive obiective, reclamanţilor.
Activitatea de cercetare administrativă urma să se desfăşoare tocmai pentru a stabili cauzele şi împrejurările care au condus la producerea pagubei, persoanele responsabile şi persoanele care urmau să răspundă material pentru recuperarea acesteia.
Pe fondul cauzei recurenţii-reclamanţi arată că soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei din 8 decembrie 2011 şi a deciziei din 17 octombrie 2012 este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998 atât în ceea ce priveşte analizarea cererii de repunere în termen dispusă prin decizia din 8 decembrie 2011 cât şi în ceea ce priveşte emiterea deciziei din 17 octombrie 2012.
Prin decizia din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen pentru efectuarea cercetării administrative şi stabilirea răspunderii militare a reclamanţilor intimaţi.
Motivul temeinic care a împiedicat efectuarea cercetării administrative a fost existenţa unui proces penal având ca obiect cercetarea circumstanţelor şi stabilirea vinovăţiei în producerea prejudiciului cauzat Ministerului Apărării Naţionale, iar cererea de repunere în termen, înaintată Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, prin adresa din 11 noiembrie 2011, s-a făcut înlăuntrul termenului prevăzut de articolul de lege sus menţionat, termen care a început să curgă de la data la care comandantul UM Z Câmpia Turzii a primit, de la şeful Centrului asigurare procesuală teritorială din Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul şi asistenţă juridică, sentinţa penală şi decizia penală pronunţate în procesul penal, definitivate şi investite cu formulă executorie, respectiv de la 1 noiembrie 2011.
Critica instanţei a pornit de la aprecierea greşită de către aceasta a momentului de la care a curs termenul de 15 zile pentru formularea cererii de repunere în termen şi de la interpretarea eronată a textului de lege referitor la cine are dreptul să formuleze cererea şi să execute cercetarea administrativă.
Astfel, persoana competentă să dispună executarea cercetării administrative, precum şi să formuleze cererea de repunere în termen, când cercetarea nu s-a efectuat în termenul legal, este, conform art. 23 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998: „comandantul (şeful) unităţii competent” şi nu Ministerul Apărării Naţionale ori reprezentantul acestuia în procesul penal, iar momentul de la care curge termenul pentru formularea cererii de repunere în termen este momentul în care acesta a luat la cunoştinţă despre producerea păgubiţi, în cazul nostru, data la care i s-au comunicat cele două hotărâri judecătoreşti definitive şi investite cu formulă executorie (1 noiembrie 2011) şi nu data la care a încetat procesul penal prin pronunţarea deciziei penale definitive (30 iunie 2011).
Că data de la care a curs termenul pentru repunerea în termen nu putea să fie data pronunţării deciziei penale nr. 784/2011, rezultă şi din considerente logice şi practice. Astfel, în mod firesc şi din considerente juridice legale, evidente şi logice, documentul nu a fost redactat pe loc (a fost redactat în 13 iulie 2011), iar o eventuală cerere de repunere în termen, în următoarele 15 zile calendaristice, aprobarea acesteia şi, ca urmare, efectuarea unei cercetări administrativa şi chiar emiterea unui titlu executoriu privind răspunderea materială a persoanelor vinovate nu se puteau baza doar pe relatările reprezentantului Ministerului Apărării Naţionale, prezent Ia şedinţa finală a instanţei de judecată. Atât comandantul competent să formuleze cererea de repunere în termen, cât şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, care trebuia să admită sau să respingă această cerere, nu puteau să-şi motiveze acţiunile în absenţa unei hotărâri judecătoreşti redactată şi investită cu formulă executorie.
Din aceleaşi considerente, nici cercetarea administrativă nu se putea executa şi, cu atât mai mult, finaliza, prin emiterea unei decizii de imputare în sarcina celor vinovaţi, în lipsa temeiului legal de efectuare a cercetării şi de imputare a pagubei. De altfel, persoanele care au fost chemate pe timpul cercetării administrative să dea note explicative (inclusiv intimaţii-reclamanţi) au solicitat, în primul rând, o copie a deciziei penale nr. 784/2011, care le-a fost pusă la dispoziţie.
În consecinţă, termenul pentru solicitarea repunerii în termen curge de la momentul în care comandantul sau şeful unităţii competent a luat cunoştinţă despre existenţa pagubei constatată definitiv prin decizia penală nr. 784/2011 şi nu de la pronunţarea acestei decizii şi nici din momentul în care reprezentantul Ministerului Apărării Naţioanle a luat la cunoştinţă despre acest fapt, întrucât acesta nu are nici calitatea de comandant sau şef şi nici competenţa legală să formuleze o asemenea cerere.
Apreciază recurenţii că cererea de repunere în termen a fost făcută în termenul legal fiind emisă decizia administrativ-jurisdicţională din 17 octombrie 2012.
Prin decizia administrativ-jurisdicţională din data de 17 octombrie 2012, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor a admis plângerile formulate de comandantul şi şeful biroului financiar din UM A Sibiu şi a respins plângerile formulate de şeful de stat major, locţiitorul tehnic şi ofiţerul responsabil cu cazarmarea, toţi din UM B Sibiu - cpt. cdor. (r) M.M., cpt. cdor. (r) C.E., respectiv mr. (r) V.D. şi a anulat decizia de imputare. Comisia a apreciat astfel că nu toate persoanele obligate la plată prin decizia de imputare erau vinovate de producerea pagubei, decizia de imputare fiind emisă şi împotriva altor persoane decât cele care au produs paguba. Potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, acesta constituie motiv de repunere în termenul de cercetare administrativă, fapt care a determinat ulterior formularea unei cereri în acest sens de către comandantul unităţii care a emis decizia de imputare, această cerere, fiind admisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor prin decizia administrativ-jurisdicţională din 27 februarie 2013.
Recurenţii-reclamanţi arată emiterea ambelor decizii a fost legală în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească definitivă, în cauză decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011 instanţa a stabilit că pentru 20% din valoarea pagubei cauzată ca urmare a incendiului din 9 mai 1996 de la hangarul UM B Sibiu, culpa revine recurentului Ministerului Apărării Naţionale. Ulterior, în baza art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 s-a admis cererea de repunere în termen privind cercetarea administrativă de către Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene. După terminarea cercetării administrative a fost emisă decizia din 17 octombrie 2012 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamanţilor-intimaţi pe o parte din pagubă decizie care a fost contestată şi nu a fost executată.
Se apreciază ca inadmisibilă contestaţia formulată în condiţiile în care pe parcursul soluţionării cauzei a fost emisă o nouă cerere de repunere în termen prin decizia din 27 februarie 2013 şi o nouă deciziei de imputare prin care reclamanţii-intimaţi, din prezenta cauză au fost exoneraţi de la recuperarea prejudiciului, cererea reclamanţilor fiind apreciată ca rămasă fără obiect.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată recurenţii-pârâţi apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. deoarece reclamanţii nu au aşteptat finalizarea procedurii administrative prin care s-a constatat că aceştia nu sunt persoane vătămate de producerea pagubei.
În subsidiar se solicită aplicarea de către instanţa de recurs a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cheltuielile fiind apreciate ca nejustificate raportat la valoarea pricinii şi la volumul de muncă depus de reprezentantul reclamanţilor.
În baza art. 304 C. proc. civ. s-au depus acte în soluţionarea recursului.
La dosar reclamanţii-intimaţi au formulat întâmpinare în care au invocat în principal excepţia lipsei de interes în formularea recursului şi pe fond respingerea recursului ca nefondat.
În termenul de amânare a pronunţării ambelor părţii au depus la dosar concluzii scrise.
Excepţia lipsei de interes în formularea recursului, pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din 24 februarie 2015 urmează a fi respinsă pentru următoarele motive:
Recurenţii-pârâţi justifică interesul în promovarea căii de atac având în vedere că prin hotărârea recurată a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi admisă pe fond acţiunea formulată dispunându-se anularea celor două decizii contestate de către reclamanţii-intimaţi, ca persoane vătămate prin aceste decizii.
Faptul că ulterior emiterii acestor decizii şi anterior pronunţării sentinţei atacate au fost emise alte decizii, prin care reclamanţii nu au mai fost consideraţi ca persoane vătămate pentru producerea pagubei stabilită în sarcina autorităţii recurente nu atrage lipsa de interes în promovarea căii de atac în condiţiile în care actele administrativ contestate în prezenta cauză nu au fost revocate expres prin actele administrativ emise ulterior privind cercetarea administrativă şi stabilirea răspunderii materiale individuale.
Pentru aceleaşi considerente nu poate fi reţinute excepţia lipsei de obiect a acţiunii reclamanţilor invocată de reclamanţii-pârâţi, deoarece prin actele emise ulterior respectiv decizia administrativ-jurisdicţională din 27 ianuarie 2013 nu au fost revocate actele anterioare, chiar în condiţiile în care răspunderea materială a fost stabilită în final, în sarcina altor persoane decât reclamanţii-intimaţi.
În consecinţă, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. va respinge excepţia lipsei de interes a recurenţilor-pârâţi în promovarea recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.
Analizând, pe fond, recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerentele că sentinţa atacată este dată cu aplicarea corectă a legii atât în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011 cât şi în ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii pe fond şi de anulare a actelor contestate sentinţa atacată este dată cu aplicare corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte la aplicarea legii privind soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte decizia din 8 decembrie 2011.
Prin această decizie din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen formulată de şeful UM C Bucureşti privind efectuarea cercetării administrative şi stabilirii persoanelor vinovate material pentru paguba stabilită în sarcina recurentului-pârât Ministerul Apărării Naţionale prin sentinţa penală nr. 117 din 24 februarie 2011, definitivă prin decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia.
Fapt de necontestat această decizie nu a fost comunicată reclamanţilor-intimaţi deoarece nu îi privea direct, aceştia luând cunoştinţă de existenţa deciziei în mod direct cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate în termen împotriva ordinului de zi pe unitate (de imputare) din 15 mai 2012.
Împotriva acestui ordin de imputare reclamanţii-intimaţi în calitate de persoane vătămate prin imputarea, în sarcina lor a unei părţi din suma totală de 1.452.709,39 RON au formulat în termen contestaţie care faţă de reclamanţii-intimaţi a fost respinsă prin decizia administrativ-jurisdicţională din 17 octombrie 2012 contestată de reclamanţi în prezenta cauză potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998, în condiţiile Legii nr. 554/2004.
De la această dată 17 octombrie 2012, curge faţă de reclamanţii-intimaţi termenul de prescripţie de 6 luni de contestare a actelor administrative prevăzute de art. 11 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004 inclusiv faţă de decizia din 8 decembrie 2011 deoarece această din urmă decizie nu a fost comunicată fiind prezumat a fi adusă la cunoştinţă reclamanţilor cel mai târziu la data de 17 octombrie 2012.
În consecinţă, acţiunea formulată la data de 31 ianuarie 2013 pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia este formulat în termenul de prescripţie de 6 luni şi de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a respinsă excepţia dreptului la acţiune a reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea deciziei administrativ-jurisdicţionale din 8 decembrie 2011, reclamanţii contestând, în termen această decizie care i-a vătămat în drepturi recunoscute de lege, deoarece prin această decizie s-a dispus repunerea în termen privind o cercetare administrativă la finalul căreia în sarcina reclamanţilor-intimaţi s-a stabilit o pagubă materială conform ordinului de imputare menţinut prin decizia din 17 octombrie 2012, contestată în termen de reclamanţi.
Pe fond, Curtea apreciază că soluţia pe fond dispusă numai în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii-intimaţi este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor dispoziţii care sunt aplicabile în raport de data producerii pretinsei pagube, evenimentul din 9 mai 1996.
Sentinţa atacată în mod corect a apreciat că a operat pe perioada procesului penal, respectiv până la data de 30 iunie 2011 data pronunţării deciziei penale nr. 784 din 30 iunie 2011 o întrerupere a cursului prescripţiei stabilirii răspunderii penale, respectiv a termenului de 15 zile prevăzut de art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din Decretul nr. 207/1976.
Fapt de necontestat cererea de repunere în termen a fost formulată la data de 11 decembrie 2011 de Şeful Statului Major al Forţelor Aeriene fiind admisă pentru începerea cercetării disciplinare prin decizia din 8 decembrie 2011.
În mod corect s-a constatat tardivitatea începerii cercetării disciplinare respectiv de repunere în termen, fiind depăşit atât termenul de 15 zile cât şi termenele de 60 de zile respectiv 120 de zile de la data pronunţării deciziei penale definitive din 30 iunie 2011 de la acea dată 30 iunie 2011 au început să curgă termenele de 60 de zile şi respectiv 120 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare, termene împlinite cel mai târziu la 30 octombrie 2011 şi depăşite la data de 11 noiembrie 2011.
În cauză Curtea nu va reţine apărarea recurenţilor-pârâţi privind începerea curgerii termenului de 15 zile de la 1 noiembrie 2011 dată de la care comandatul unităţii a primit copia deciziei penale la data de 30 iunie 2011.
Recurenţii-pârâţi au avut calitatea de părţi în dosarul penal finalizat la data de 30 iunie 2011, hotărârea le era opozabilă, iar soluţia dispusă confirma culpa de 20% a autorităţilor recurente în producerea pagubei cu ocazia evenimentului din 9 mai 1996. la data de 30 iunie 2011 s-a constat definitiv paguba de recuperat în sarcina autorităţilor neputându-se reţine aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte anularea deciziei din 8 decembrie 2011.
În mod corect fiind anulată faţă de reclamanţi decizia prin care s-a repus nelegal în termen faţă de o cercetare disciplinară a fost anulată şi decizia din 17 octombrie 2012 numai în ceea ce priveşte plângerile formulate de către reclamanţi prin care a fost respinsă nelegal, pe fond plângerea lor formulată împotriva ordinului de zi (de imputare) a pagubei prin care se stabileşte o altă sumă de început, în sarcina reclamanţilor. La data formulării de chemare în perioada 31 ianuarie 2013 actele contestate nu erau revocate, reclamanţii-intimaţi fiind consideraţi vinovaţi de procedura pagubei prin emiterea actelor contestate.
Nelegalitatea pe fond a actelor emise şi contestate în prezenta cauză a fost confirmată prin însăşi poziţia autorităţilor emitente care pe parcursul soluţionării cauzei au emis noi acte care nu îi privesc şi nu îi vatămă pe reclamanţi prin care s-a admis o nouă cerere de repunere în termen prin decizia din 27 februarie 2013 şi un nou proces de cercetare administrativă din 13 iunie 2013 prin care reclamanţii din prezenta cauză nu au mai fost consideraţi vinovaţi de producerea vreunei pagube materiale.
Aceste acte au fost emise după data formulării cererii de chemare în judecată 31 ianuarie 2013 şi ele probează pe fond nelegalitatea actelor contestate în prezenta cauză, acte prin care în mod tardiv şi nelegal pârâţii-recurenţi au stabilit în sarcina reclamanţilor o pagubă materială şi un prejudiciu de recuperat, reclamanţii-intimaţi fiind consideraţi vinovaţi de producerea pagubei în baza ordinului de imputare din 15 mai 2012 şi în baza deciziei din 17 octombrie 2012. Aceste acte nelegale pe fond, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi privind valoarea de recuperat nu au fost invocate de către autoritatea emitentă în condiţiile în care prin acte ulterioare reclamanţii nu au mai fost consideraţi vinovaţi de paguba stabilită în sarcina autorităţilor, în mod definitiv la data de 30 iunie 2011.
În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate privind acordarea cheltuielilor de judecată acordate în fond aceasta s-a făcut cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenţii-pârâţi având calitatea de „parte căzută în pretenţii” în raport de soluţia dispusă.
Iar cuantumul de 3.000 RON pentru fiecare reclamant este apreciat ca rezonabil, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa de fond.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenţii la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor în valoare de câte 3.000 RON reprezentând onorarii de avocat depuse la dosar, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru a se aprecia asupra cuantumului care este rezonabil în raport de obiectul cauzei, şi de munca îndeplinită de avocatul ales al reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei de interes a recurenţilor-pârâţi în promovarea recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi.
Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale-Comisia de Jurisdicţie a Imputaţilor din Ministerul Apărării Naţionale UM X Cluj-Napoca, Ministerul Apărării Naţionale-Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor-UM Y Bucureşti şi Ministerul Apărării Naţionale-UM Z Câmpia Turzii împotriva sentinţei nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor reclamanţi M.M. şi C.E., în valoare de câte 3.000 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 672/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1740/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
