ICCJ. Decizia nr. 672/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DECIZIA Nr. 672/2015
Dosar nr. 1490/2/2011*
Şedinţa publică de la 18 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin Acţiunea înregistrată la 17 februarie 2011, reclamantele A.A., A.A.C.R.R., A.C.I.L.P.E., F.C.R.J., F.C.E.I.P.R.C. - C.R.I.S.S. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., să se dispună:
- anularea în parte a Hotărârii nr. 366 din 24 noiembrie 2010, emisă de pârât, respectiv pct. 4 din dispozitiv, în sensul de a se constata că M.A.E. este de asemenea răspunzător pentru faptele de discriminare sesizate prin Petiţia nr. 1567 din 26 februarie 2010 şi obligarea pârâtului să sancţioneze adecvat această instituţie;
- obligarea pârâtului să sancţioneze adecvat (cu avertisment sau cu amendă) faptele de discriminare constatate la pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 366 din 24 noiembrie 2010;
- să se constate că declaraţiile sesizate de reclamante în Petiţia nr. 1567 din 26 februarie 2010 încalcă prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi să fie obligat pârâtul să emită un nou act administrativ pentru încălcarea prevederilor art. 15 şi art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
În motivarea acţiunii, reclamantele au susţinut că Hotărârea nr. 366 din 24 noiembrie 2010 a fost adoptată de pârât cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (5) şi art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece pentru contravenţia constatată a emis numai o recomandare neprevăzută de lege şi nu a aplicat o sancţiune contravenţională.
Reclamantele au mai arătat că pârâtul nu s-a pronunţat explicit în dispozitivul hotărârii atacate, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi nu a constatat o conduită discriminatorie faţă de M.A.E., deşi acesta este de asemenea răspunzător pentru declaraţiile publice rasiste ale Ministrului Afacerilor Externe din data de 11 februarie 2010, declaraţii care au cauzat un prejudiciu grav şi cert comunităţii rome.
Prin Sentinţa civilă nr. 7125 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată, dar această sentinţă a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca urmare a admiterii recursului declarat de către reclamante prin Decizia nr. 5026 din 17 aprilie 2013 pronunţată de I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele deciziei instanţei de recurs s-a reţinut că, deşi persoanele reclamate - Ministrul Afacerilor Externe şi M.A.E. au fost citate în faza administrativ-jurisdicţională şi Hotărârea nr. 366 din 24 noiembrie 2010 a fost emisă în contradictoriu cu acestea, în faza judecătorească, la instanţa de fond, s-a omis citarea lor, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului lor la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, conform prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că instanţei de rejudecare îi revine obligaţia de a stabili dacă au fost încălcate prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi dacă există răspunderea persoanei juridice, în ipoteza întrunirii elementelor constitutive ale contravenţiei.
De asemenea, s-a constatat că legislaţia în materia prevenirii şi sancţionării tuturor formelor de discriminare, materializată prin O.G. nr. 137/2000, nu cunoaşte sancţiunea recomandării dispusă de C.N.C.D., motiv pentru care instanţa de rejudecare urmează să aprecieze asupra legalităţii recomandării înscrise la pct. 3 din dispozitivul Hotărârii nr. 366 din 24 noiembrie 2010.
2. Soluţia instanţei de fond
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 3977 din 11 decembrie 2013, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat Hotărârea nr. 366 din 24 noiembrie 2010 emisă de pârâtul C.N.C.D., a obligat pârâtul C.N.C.D. la emiterea unei hotărâri prin care să aplice pârâtului Ministrul Afacerilor Externe - T.B. o sancţiune contravenţională pentru fapta prevăzută de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
Hotărând astfel, instanţa de fond a constatat că este întemeiată critica reclamantelor vizând nelegalitatea măsurii recomandării aplicate de C.N.C.D. prin Hotărârea nr. 366 din 24 noiembrie 2010, măsură care nu este prevăzută de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi nu se regăseşte nici în lista sancţiunilor contravenţionale principale sau complementare prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 2/2001.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantelor de încadrare a faptei constatate şi pe prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile cumulative pentru incidenţa acestui text de lege, pentru că nu a fost dovedită existenţa scopului pe care îl implică încălcarea dreptului de demnitate. În acest sens, s-a avut în vedere că nu a existat intenţia de a leza demnitatea etniei rome sau crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, fapt care denotă lipsa vinovăţiei, ca element constitutiv al răspunderii contravenţionale.
Instanţa de fond a apreciat, ca nefondată, şi solicitarea reclamantelor vizând sancţionarea contravenţională a M.A.E., reţinând că afirmaţia în cauză a fost postată pe site-ul autorităţii publice exclusiv în contextul unei declaraţii de presă a ministrului, în virtutea garantării dreptului la informare în legătură cu activitatea acestuia, fără a fi însuşită de către minister.
Astfel, s-a avut în vedere că, declaraţia respectivă a fost adaptată prompt pe site în acord cu criticile formulate în scrisoarea de protest semnată de organizaţiile neguvernamentale şi prin acest demers, ministerul s-a disociat de afirmaţia în cauză.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamantele A.A., A.A.C.R.R., A.C.I.L.P.E., F.C.R.J., F.C.E.I.P.R.C. - C.R.I.S.S., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a se reţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, precum şi răspunderea M.A.E., pentru următoarele motive invocate în baza dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. din 1865 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004:
3.1. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la soluţia de respingere a cererii de constatare a încălcării prevederilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
Recurentele au învederat că, în cadrul a patru paragrafe consecutive, instanţa de fond a reţinut două opinii vădit contradictorii: prima, în sensul că art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu este condiţionat de existenţa scopului/intenţiei, iar a doua, în sensul că, scopul/intenţia este o condiţie esenţială pentru aplicarea acestuia.
3.2. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000.
Recurentele au susţinut că instanţa de fond a interpretat, în mod greşit, art. 15 din O.G. nr. 137/2000, reţinând că scopul/intenţia este o condiţie esenţială pentru aplicarea acestuia, deşi în materia contravenţiilor, forma de vinovăţie cerută de lege este inclusiv culpa şi deci în lipsa unei norme speciale contrare, contravenţiile pot fi săvârşite şi din culpă, nu numai cu intenţie.
Chiar dacă s-ar disocia cerinţa scopului de analiza formelor de vinovăţie, recurentele au arătat că nu se poate ajunge la concluzia că art. 15 din O.G. nr. 137/2000 este condiţionat de existenţa unui scop.
În opinia recurentelor, concluzia C.N.C.D. şi a instanţei de fond că scopul este o cerinţă esenţială pentru aplicabilitatea art. 15 din O.G. nr. 137/2000 este nefundamentată, din moment ce legiuitorul a înţeles să prevadă o alternativă la cerinţa scopului şi anume, ca aceste comportamente să vizeze atingerea demnităţii sau crearea unei anumite atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare.
3.3. Hotărârea instanţei de fond cu privire la neatragerea răspunderii M.A.E. denotă o greşită înţelegere a principiilor de drept care guvernează persoana juridică.
Recurentele au susţinut că M.A.E., ca de altfel orice persoană juridică, nu poate acţiona decât prin organele sale şi deci nicio faptă a ministerului nu poate exista în lipsa unei acţiuni corespunzătoare a unui reprezentant al său, astfel că, a accepta o interpretare contrară (în sensul unor acţiuni proprii ale persoanei juridice, disociate de orice fapte corespondente ale reprezentanţilor săi) duce la o situaţie absurdă şi echivalează cu imposibilitatea aplicării în practică a sancţiunilor legale şi persoanei juridice.
Recurentele au arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din Decretul nr. 31/1954 pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, fiind dovedit faptul ilicit (contravenţia), săvârşit de conducătorul persoanei juridice, în exercitarea funcţiei sale.
Din acest motiv, s-a precizat că, dacă s-ar accepta interpretarea greşită a instanţei de fond, atunci publicarea declaraţiilor ministrului pe site-ul M.A.E. ar reprezenta, în mod indubitabil, o însuşire a acestora.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Motivul de recurs prin care s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate pentru existenţa unor argumente contradictorii cu privire la raţionamentul juridic care a determinat pronunţarea soluţiei este nefondat, constatându-se că prima instanţă a prezentat o motivare coerentă, clară şi lipsită de contradicţii sau ambiguităţi.
Considerentele sentinţei recurate nu sunt vădit şi nici aparent contradictorii, cum neîntemeiat s-a susţinut în recurs, reprezentând în realitate o interpretare logică a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu referire la circumstanţele concrete ale cauzei şi, în acest mod, constituie un răspuns explicit al instanţei de fond la problema dedusă judecăţii.
2. Motivul de recurs prin care s-a invocat greşita interpretare dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, este nefondat, constatându-se că, în mod judicios, instanţa de fond a exceptat incidenţa acestui text de lege în cauză şi a fundamentat juridic soluţia în limitele prevederilor art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ.
Modul de redactare a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată nu reprezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru extinderea sferei delictului dincolo de obiectul de reglementare al acestui act normativ, cum neîntemeiat s-a pretins în prezentul recurs.
Semnificaţia dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, a fost corect stabilită de instanţa de fond printr-o interpretare gramaticală, teleologică şi sistematică a normei respective, ca având înţelesul de orice comportament manifestat în public, care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare etc., în legătură cu apartenenţa la o anumită rasă etc., constituie contravenţie, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.
În consecinţă, pentru ca fapta să poată fi reţinută ca ilicit contravenţional în baza acestui text de lege se impune îndeplinirea a trei condiţii cumulative: caracterul public al comportamentului, scopul sau vizarea lezării dreptului de demnitate prin discriminare şi criteriul de discriminare.
Nefiind îndeplinite aceste cerinţe cumulative prin împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta reclamată în cauză, instanţa de fond a constatat întemeiat că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi completarea în acest sens a încadrării legale pentru aceeaşi contravenţie, care a fost deja constatată şi sancţionată în baza prevederilor art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ.
3. Motivul de recurs prin care s-a invocat nelegalitatea soluţiei de neatragere a răspunderii contravenţionale şi pentru M.A.E., este de asemenea nefondat, constatându-se că instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 35 din Legea nr. 31/1954 şi principiile generale de drept referitoare la persoana juridică şi răspunderea juridică a acesteia pentru fapta reprezentanţilor săi.
Sub aspectul elementelor constitutive ale contravenţiei, s-a reţinut întemeiat că nu există o legătură de cauzalitate între fapta reclamată şi activitatea M.A.E., care pentru garantarea dreptului la informare corectă şi completă a publicului cu privire la declaraţia de presă a unui oficial, a publicat pe site-ul propriu declaraţia integrală a ministrului afacerilor externe din data de 11 februarie 2010.
Cum în cauză nu se poate reţine că fapta reclamată a fost săvârşită de conducătorul persoanei juridice în limitele puterilor care i-au fost conferite, este corectă concluzia instanţei de fond că nu există temei pentru stabilirea răspunderii contravenţionale a ministerului intimat.
Particularităţile concrete ale faptei reclamate confirmă că M.A.E. a avut numai rolul de mijlocitor mass-media instituţionalizat, care intermediază, prin mecanisme instituţionale de presă (comunicate, declaraţii de presă) relaţia ministrului cu presa şi implicit, cu cetăţenii, iar sancţionarea autorităţii publice pentru exercitarea corespunzătoare a acestor atribuţii legale poate reprezenta o ingerinţă adusă dreptului constituţional la informare corectă.
Atitudinea obiectivă şi neutră a ministerului intimat, dovedită prin faptul că nu şi-a însuşit declaraţia reclamată (ci dimpotrivă, aceasta a fost adaptată prompt, pe site-ul instituţiei, în acord cu criticile aduse de organizaţiile neguvernamentale) exclude, de asemenea, existenţa laturii subiective a răspunderii contravenţionale a acestei instituţii pentru fapta de discriminare sesizată prin Petiţia nr. 1567 din 26 februarie 2010.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatându-se că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.A., A.A.C.R.R., A.C.I.L.P.E., F.C.R.J., F.C.E.I.P.R.C. - C.R.I.S.S. împotriva Sentinţei civile nr. 3977 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1325/2015. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1348/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
